Lose control, be yourself

What is like to be a grown up? It sucks on one side, but it's also relieving. I'm mostly on my own; I can eat what I want (if I have money), I can sleep when and how I want, I can dress up without my mother scolding me because I put something inappropriate.

But responsabilities... Man, they're difficult to handle. Decisions, choices... you have to compare and pick the things that works better. And the thing is, in this society I live in, it just means you have to choose the best out of the worst. I can have a good day followed by ten horrible ones. I can wake up feeling great, dressing up, having my coffee but then reality strikes as soon as I walk out the door. Idiots picking on me when I wear a short skirt, smelly homeless people, loud annoying gypsies and all kind of creeps. The lack of civilization, education, money leads to an increase of the number of these types of people. I get disgusted every day I get out of my place. So, you see, I need some time in the morning to prepare myself before I go to the university. Otherwise, I get depressed really fast.

The rest of the people make me sad. I feel like they're all boring and empty. It's a rare thing to find someone I can really talk to. Small talk consumes me, makes me lose all the energy and optimism I have. Most people don't go deep. They are so afraid of what others might think that they preffer keeping their feelings for themselves. Sometimes I act like them because I'm scared too, but most of the time, instead of talking and braging about dull every day events, I shut in. I'd rather be alone and stop talking at all.

I am an introverted person, I need time on my own to recharge my batteries after socializing with others. But when I find someone compatible to my thinking, talking to them excites me, it makes me happy, because I can say exactly what is on my mind. I don't need to disguise or hide anything. It feels so good, but it's so rare that I find someone like this...

Losing control, letting go, exceeding expectations, thinking outside the box. People don't do that. It's sad and frustrating, but I haven't lost hope. I've always been a dreamer and nothing can stop me from expecting better things.

I don't think I'll find what I dream of here, in Romania, or at least not in this part of the country. I'll move out one day when I'll find he right person to join me. Oh, these are dreams! They might not come true. I could die in my parents' house or right here... But dreaming is what you do when you have a boring class and you're sleepy 'cause you haven't had you're coffee yet.

People make me mad. Because they're stupid, they don't use their brains anymore. People get stuck in their routine and forget that there's a huge world out there. There are so many books, you couldn't read them in a thousand years. So many places to visit. So many songs to listen to. Still they go to the same places, meet the same people, engage in the same activities. Why? Cause it's easier, cheaper. People don't get out of their comfort zone anymore.

Get out there and be yourself, your true self. No play pretend, no lies, no masks. Look for what you dream of and get it.

Daydreams about you and I.

 





      You don’t know yet, but since the day you told me you like to play with your girlfriends’ hair, I’ve been dreaming at the moment you’d play with mine.

You don’t know this, but the reason I can’t look into your eyes for more than a couple seconds is you intimidate me. I start blushing when you look at me for too long. I feel the need to hug you, to kiss you and I want you to tell me you like me as much as I like you.

You don’t know it, but every time you text me, a stupid smile shows up on my face and my heart races faster. What if I told you I can’t say no when you ask me out cause I can’t wait to see you again? What if I told you every time you drive me home and I have to get off the car, I wait a bit just to see if you’ll do something crazy like kissing me, cause I don’t have the guts to do it.

I like teasing you.

I like listening to music with you.

I like going out with you.

I like being in the car with you.

I like it when you challenge me.

I like the way you drive.

I like your hugs.

I like you.

I’m jealous at your friends when you hang out with them and I hate those girls whose photos you like on facebook. I wish I knew everything you do when I’m not with you. But most of all, I wish I knew you feel this way too.

It’s all a cliche, but I like you and I don’t know if I should let you know or not. It’s the old story… I’m afraid you won’t feel the same, I’m afraid I could lose the friend I have in you if your feelings don’t match mine.

You’re kind, smart, funny, careful, generous, open-minded.

I'm just a kid. Funny how you used to call me 'kiddo'. I’m a coward, I know. But can you blame me for not wanting to be hurt again? I’m also a dreamer, but what I’ve learned recently is that dreams are better when they’re just that, dreams. 

Tu ce îţi doreşti?

Dacă ai trăi intr-o lume în care toţi oamenii ar fi la fel, în care nu ar exista mai multe categorii de persoane, de obiecte şi nu ar exista nimeni care să aibă ceva în plus faţă de ceilalţi, crezi că ar mai exista dorinţa?

Dorinţa s-a născut atunci când un om a avut ceva nou, diferit şi altul l-a văzut, i-a plăcut, şi a vrut şi el lucrul acela. Fie că e vorba de ceva palpabil, un obiect mai mult sau mai puţin valoros, fie că e vorba de ceva abstract, cum ar fi o stare, o atitudine, dacă nu ne aparţine, ne dorim să fie al nostru. Cum apare ceva nou, omul îşi doreşte acel lucru chiar dacă de multe ori nu are şi nevoie de el. Ce e în stare să facă pentru a obţine acel ceva, e altă poveste...

Astfel am ajuns să ne punem tot felul de dorinţe şi să ne aşteptăm la tot felul de lucruri. De cele mai multe ori ceea ce vrem nu ne este neapărat şi necesar. De cele mai multe ori oamenii vor un anumit lucru pentru simplul fapt că îl au şi alţii sau pentru a fi mai speciali, mai cool, mai tari decât ceilalţi. Oamenii sunt invidioşi din cauza asta, sunt egoişti, sunt mai preocupaţi de vieţile altora decât de ce simt ei cu adevărat. Lumea e într-o continuă fugă, o călătorie frenetică în care fiecare se luptă să fie primul, să aibă cât mai multe lucruri de valoare materială. Niciunul nu e niciodată mulţumit, oricât ar avea, oriunde ar ajunge. Şi aleargă, muncesc sau fură, caută mereu idei pentru a se îmbogăţi.

Ar fi frumos dacă averea pe care o caută ei ar reprezenta în cea mai mare parte principii, cunoştinţe, calităţi sufleteşti sau diferite abilităţi. Ar fi cu toţii mult mai mulţumiţi dacă ar căuta hrana sufletului mai mult decât cea a trupului. Nu mă refer la vreun Dumnezeu sau credinţă, nu sunt o persoană prea credincioasă. Vorbesc despre ceea ce înseamnă sa comunici cu tine însuţi, să ştii ce te face cu adevărat să te simţi bine. Cu ce te ajută să ai mii de euro într-un cont, dacă eşti singur ori ai făcut sacrificii enorme pentru banii ăia? E mai important să lucrezi 10 ore pe zi, să vii acasă obosit, fără chef de nimic pentru nişte bani în plus sau să petreci mai mult timp cu cei pe care-i iubeşti şi care te iubesc? Da, viaţa e grea. Da, nu toţi au posibilităţi, mai ales în ziua de azi. Dar timpul trece, ajungi pe patul de moarte, te gândeşti la cum ai trăit, la ce ai adunat şi o să simţi un gol, pentru că o să îţi aminteşti de toate lucrurile la care ai renunţat pentru bani, lucruri pe care doreai cu adevărat să le faci.

Societatea e bolnavă. Nu simte fericire decât dacă adună tot mai multe lucruri şi tot mai mulţi bani, decât dacă are cele mai noi tehnologii la dispoziţie, dacă se îmbracă cu cele mai la modă haine. Dorinţele oamenilor de acum sunt clare, dar superficiale, multe, dar nesemnificative. Puţini trăiesc pentru a se bucura de viaţă, puţini au principii sănătoase pe care le şi respectă, doar câţiva ştiu să-şi asculte sufletul. Majoritatea nici nu mai au unul... Mai rău este că de la aceşti oamenii iau exemplu şi următoarele generaţii.

Opreşte-te o clipă din fuga ta oarbă. Analizează-ţi viaţa, analizează-te pe tine şi întreabă-te dacă ceea ce urmăreşti, ceea ce faci e cu adevărat ce îţi trebuie ca să fii fericit. Învaţă-ţi copiii să-şi urmeze inima, să-şi preţuiască sentimentele, nu-i obliga să urmeze o cale pe care o urăsc sau unde nu-şi găsesc locul şi cel mai important ai grijă ce exemplu le dai. Dacă eşti o persoană importantă şi îi poţi influenţa pe alţii, nu îi constrânge, nu le spulbera visele; fă ca prin felul în care trăieşti să îi ajuţi şi pe ei.

Cum ar fi lumea asta dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui, dacă oamenii şi-ar dori anumite lucruri doar pentru că i-ar face fericiţi, nu pentru a face în ciudă, nu pentru putere sau pentru a răni pe cineva?

de ce sa te deranjezi?

de ce sa te deranjezi sa explici ceva unor oameni care nu vor sa inteleaga?

cum sa-i faci sa vada lucrurile ca tine?

e imposibil. fiecare are gandirea lui formata in urma experientelor proprii, a trairilor, a vietii lui. unora le place inghetata cu aroma de ciocolata, altora cea cu aroma de capsuni, in functie de incercarile anterioare, daca papilele lor gustative le-au creat sau nu o senzatie placuta cand au incercat fiecare fel de inghetata. asta e la nivel minimal. la scala mai mare vin alte probleme... cum iti alegi prietenii, cum alegi ce vrei sa fii "cand cresti mare", alegi sa fumezi sau nu. sa crezi sau nu in divinitate si cum o numesti. iti pierzi sau nu virginitatea inainte de casatorie. traiesti dupa cum iti place tie sau cum vor altii.

cati dintre noi sunt impacati deplin cu viata pe care o duc? cati dintre noi nu trebuie sa dea socoteala pentru ceea ce fac cu viata lor? cati au curajul sa traiasca, sa simta cu adevarat ce inseamna sa fii viu? exista cineva care nu e influentat de oamenii din jur? respectul meu pentru oamenii care fac toate astea. ei stiu ce vor si obtin lucrul ala fara a se teme de consecinte.

dar noi, care trebuie sa ne justificam in fata altora, ce facem? teoretic e simplu, iti exprimi deschis dorintele, te faci inteles, comunici. oamenii nu comunica. nu in sensul ala adevarat, sincer, de la inima la inima. suntem resemnati cu gandul ca oricum nu ne putem intelege, gasim scuze, purtam conversatii superficiale despre vreme si evenimente recente, ne ascundem in loc sa vorbim despre lucruri mai profunde, mai adevarate, despre probleme care ne framanta in adancuri.

asadar, de ce sa te deranjezi sa explici? pentru ca ai nevoie de 1, 2, 3 persoane care sa fie langa tine. fii sincer, descarca-te. daca eviti mereu sa discuti serios, daca nu spui ce gandesti cu adevarat, te trezesti intr-o zi ca esti un strain, ca nimeni nu te cunoaste pe tine cel real. te costa mai putina energie sa spui adevarul decat sa eviti ceva sau sa inventezi o minciuna.

cum sa-i faci pe altii sa vada lucrurile ca tine? mai intai prin sinceritate. apoi poti sa-i rogi sa traiasca o zi ca tine, sa se afle in aceeasi pozitie, cu aceleasi preocupari si probleme. asa cum tu nu poti intelege pe toata lumea, nici ceilalti nu pot sa te inteleaga toti. totusi, cand cei mai apropiati nu te inteleg, e o problema.

omul e o fiinta sociala, are nevoie de familie, de prieteni. si nu poate fi implinit daca nu e inteles de acestia.

walking through the rain

Let go of everything that's holding you down. Step out of the ordinary, leave your worries behind and get out when it rains. Smile and start walking through a nice, quiet place where you can hear the drops falling. 

sentimentul ăla de mulţumire, 

împăcare şi pace în suflet

vreme călduţă de primăvară

ploaie liniştită

stropi căzând şi sunete calmante ridicându-se

e înorat cerul de-afară, 

dar e senin în interiorul meu

You can't see the end, but you can enjoy the present state of things. ^_^ That's the secret: learn to appreciate what you already have, 'cause no one else can do it for you. You are one of a kind, unique in your own way. Take pride in that and treasure your life. Live every moment. 

Feel the rain on your skin. :)

Be bright.

De când eram mică şi am început să descopăr lumea, am învăţat să fac tot felul de lucruri. Am fost mereu printre primii din clasă la învăţătură, fără prea mult efort. Mi-au plăcut şi matematica, şi limba română şi limbile străine, şi biologia, şi muzica, şi sportul. Am învăţat foarte repede şi aproape singură să fac brăţări înnodate. Am desenat mereu cu plăcere în orele de la şcoală şi am fost dezamăgită când am aflat că dintr-a 11-a nu mai fac desen, nici muzică, pentru că eram la mate-info. Şi la programare mă descurcam bine, iubeam momentele când trebuia să-mi bat capul ca să rezolv diferite probleme. Am învăţat să citesc cât de cât oamenii, am acumulat cunoştinţe legate de relaţiile umane şi am reţinut puţină filosofie. Ştiu să fac mâncare cât să nu mor de foame şi sunt sigură că dacă aş avea timp şi aş încerca, aş putea găti multe reţete. Am blogul ăsta şi unul pe tumblr, sunt câţiva oameni care mă urmăresc şi am primit şi complimente.

Ştiu să fac toate astea, la majoritatea sunt chiar bună. Dar atât. Nu excepţională, nu cea mai bună, nu genială. Diferenţa dintre mine şi ceilalţi e, cred, faptul că am un extraordinar bun simţ, am capacitatea de a empatiza şi mi-am dat mereu silinţa să fiu cât mai bună. Pur şi simplu îmi pasă, nu sunt nesimţită şi delăsătoare (mă rog, de obicei). Sunt şi sensibilă, pe lângă asta. Mă afectează criticile şi ironiile, mi-e greu să accept când greşesc ceva, fiindcă vreau mereu să fiu mai bună, corectă, cât mai aproape de perfecţiune. De aceea mă supăr chiar şi atunci când cineva face o glumă nevinovată la adresa mea; nu pot decât să mă gândesc că pe undeva are dreptate şi că sunt defectă. 

De aceea mă simt ca naiba în momente ca acum, când îmi dau seama că nu excelez la nimic. Mereu mi-a fost greu să fac alegeri. Pentru mine nu există simplu alb sau negru; mereu sunt nuanţe de gri, mereu caut căi de mijloc şi când acestea nu există, mă simt frustrată şi refuz să aleg, pentru că efectiv nu pot să aleg în multe situaţii. Se spune că pentru a te face remarcat, trebuie să faci alegeri îndrăzneţe. Well... eu sunt una din acele persoane care visează la a fi în centrul atenţiei, dar în acelaşi timp se tem să facă o alegere de asta îndrăzneaţă pentru simplul fapt că ar putea gafa. Există o frică de penibil care ajunge să fie atât de puternică, încât de multe ori te izolezi şi te închizi în tine. E lucrul cu care mă lupt zi de zi şi cred, uitându-mă în trecut, că am început să câştig tot mai multe bătălii. Cine va câştiga războiul, rămâne de văzut... Dar frica asta a instalat un fel de obişnuinţă în mintea mea. Oricât aş încerca mi-e incredibil de greu să fac alegeri excepţionale. Simt că tot ce fac e simplu, neutru, mediocru şi nu-mi pot depăşi condiţia.

Nu mai spun cât de greu mi-a fost să mă hotărăsc ce voi face după liceu şi cum mă simţeam când îi auzeam pe alţi colegi vorbind cu pasiune despre ce urmează să facă ei. Eu nu găseam nimic care să trezească în mine aşa o dorinţă, o plăcere. Pentru că mă descurcam bine la diferite materii, dar nu eram genială la niciuna. Mai am o problemă, în ceea ce priveşte alegerile. Mi-ar fi mult mai uşor dacă înainte de alege, aş putea încerca fiecare opţiune. De exemplu, înainte să aleg cu ce mă îmbrac într-o zi, trebuie să încerc diferite outfit-uri. Aşa-i şi cu facultatea, simţeam că nu pot alege dacă nu încerc mai multe. Până la urmă, informându-mă din mai multe locuri, am ales medicina. Dar hotărându-mă târziu, nu am avut destul timp să învăţ şi nu am intrat la buget, iar la cu taxă, evident, nu-mi permit. Între timp, am putut să mă gândesc bine şi voi încerca din nou vara asta. Anul ăsta am mers (şi încă merg) la o postliceală sanitară şi chiar îmi place ce am învăţat, am fost fascinată de felul în care funcţionează un spital, de sălile de operaţie şi munca doctorilor cât am făcut practică. Sunt 100% sigură că asta vreau să fac? Nu. Eu nu sunt niciodată complet sigură. Dar e cu siguranţă ceva ce mă atrage mult mai mult decât celelalte domenii de muncă.

Câteodată, citind blogurile altora, mi se pare că ceea ce scriu eu nu sunt decât banalităţi şi copilării, prostii lipsite de imaginaţie. Nu ştiu de ce mă citeşti tu acum.

Unii ar putea spune că sunt perfecţionistă, fiindcă vreau mereu să fiu cea mai cea şi nu sunt niciodată mulţumită. Nu ştiu, o fi adevărat pe undeva... Ai putea spune şi că nu am destulă încredere în mine. Şi asta e adevărat. Dar m-am schimbat şi încă încerc să fiu altfel. Pentru că am avut de suferit enorm din cauza nesiguranţei, a fricii de a se râde de mine. Erau perioade când mă consideram un nimic şi nu-mi mai doream să trăiesc, însă, cunoscând diferiţi oameni, mi-am dat seama că toţi au probleme, defecte şi eu nu sunt mai prejos decât ei, chiar dimpotrivă. Din momentul în care am realizat chestia asta, mi-a păsat tot mai puţin de gura lumii şi am încercat să fiu eu însămi din ce în ce mai mult. 

Societatea din ziua de azi e de căcat, aşa cum am mai zis aici pe blog; ridică în slăvi nişte oameni de doi bani şi plantează lipsa de încredere în sine, subestimarea în sufletele oamenilor de rând, mai ales ale adolescenţilor, care iau drept model oamenii aceia mediatizaţi şi îşi ascund adevăratul sine. Nu-i deloc uşor să te arăţi lumii aşa cum eşti cu adevărat, când ai o părere proastă despre tine. La început e greu, pentru că după ce te-ai ascuns mult timp, trebuie să înveţi din nou cum să fii tu însuţi, ca atunci când erai copil. Pe parcurs, te simţi din ce în ce mai bine şi ajungi chiar să descoperi lucruri noi despre tine. Sunt momente în care simt că am câştigat războiul, că s-a terminat, dar imediat se întâmplă câte ceva care mă face să conştientizez că e o luptă care durează toată viaţa. Totuşi, lupta asta te face tot mai puternic.

Sper că ai avut răbdare să citeşti până la sfârşit. Nu mi-am propus să o lungesc atât, de fapt nici nu ştiam exact ce voi scrie. Ca de obicei, pornesc de la nişte gânduri fără să ştiu unde o să ajung şi nu prea mă pricep să scriu "scurt şi la obiect". 

Concluzia e următoarea: I'm fighting my demons. Are you fighting yours? (În română sună naşpa.)

unu şi cu unu fac tot unu

"My brain has no heart, and my heart has no brain. That’s why when I speak my mind, I appear heartless and when I do what’s in my heart I seem thoughtless."

e aproape imposibil să le fac pe amândouă să funcţioneze la fel sau în acelaşi timp, să ajungă la un punct comun. ori dictează inima, ori creierul. punct. nu e cale de mijloc. şi mă plimb dintr-o extremă în alta, tot sperând să mai supravieţuiesc unei încercări. când cred că mă apropii de un echilibru, apare ceva care îl distruge şi ajung din nou într-o extremă. îmi plac încercările şi adrenalina. fără ele m-aş plictisi, dar mă preocupă consecinţele lor. 

oh well, I guess I'll have to keep my brain in charge for a while.

    where's that fucking summer???

Pasiune.

   Când ceva e atât de intens încât cuvintele par goale, seci, necuprinzătoare. Când nu e nevoie de zece emoticonuri într-un mesaj ca să-ti dai seama cât de mult te doreşte. Un simplu "Noapte bună!" şi un "te pup" înseamnă mai mult decât orice, pentru că ştii ce simte. Ştii că dacă ai fi lângă el, te-ar săruta şi v-aţi lăsa pradă pasiunii. Momente rare, dar speciale tocmai prin asta. Aşteptarea le face mai frumoase şi anticiparea clipei în care ajungi în braţele lui te face nerăbdătoare. Abia aştepţi să îl vezi, să te privească în ochi, să-ţi prindă faţa în mâinile lui şi să te sărute. Îmbrăţişarea lui e singura care îţi dă fiori de plăcere când vă cuibăriţi în pat, stând pur şi simplu ore în şir, simţindu-i respiraţia si pulsul prin vasele de sânge, căldura corpului şi mirosurile voastre amestecate... 

   Dar ce te-ai face dacă într-o zi ai şti că nu îl vei mai putea vedea? Că nu va mai fi al tău? Speri doar că eşti destul de puternică să mergi mai departe... Eşti conştientă că va fi cu atât mai rău cu cât e mai frumos acum, dar asta nu te opreşte să te bucuri pentru că ai învăţat să trăieşti în prezent, pentru tine. Nu în trecut sau în viitor, pentru alţii.

Trecutul bântuie.

Trecutul te poate lovi când te aştepţi cel mai puţin. Mereu spun că ce-a fost a fost şi trebuie lăsat în urmă, că e mai important să te concentrezi asupra prezentului fiindcă trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ce faci când amintirile nu te lasă să te bucuri de prezent? Abia încep să trăiesc cu adevărat şi deja am impresia că ştiu cum va fi viaţa mea. Una monotonă şi plictisitoare. Iar asta din cauza trecutului. Credem că putem merge mai departe, că am iertat, că am uitat, însă astea sunt minciuni. De fapt, mereu vor fi momente din trecut care ne vor bântui, după care vom tânji, pe care le vom considera mai frumoase decât orice ne-ar putea oferi prezentul sau viitorul. Asta pentru că păstrăm în amintire doar lucrurile frumoase, lăsăm deoparte sacrificiile făcute pentru ele, consecinţele pe care le-am suferit. Am vrea să retrăim clipele acelea, dar nu ne dăm seama că timpul a schimbat multe. Te-a schimbat pe tine, a schimbat circumstanţele. Nu ar mai fi la fel. Timpul nu stă în loc şi nu iartă. Pe nimeni. Şi totuşi nu te poţi desprinde de anumite părţi din trecut. Ţi-e frică să trăieşti, ţi-e frică să simţi din nou fericirea, ţi-e frică fiindcă într-o zi ar putea dispărea şi ea la fel ca cea din trecut. Şi vei rămâne cu durerea resimţită când persoana de care te-ai ataşat pleacă din viaţa ta. Aşa că... eviţi să te mai apropii de o altă persoană şi te hrăneşti cu amintiri. Trăieşti în trecut deşi încerci să te păcăleşti că ţi-e mai bine. Ajungi să-i răneşti pe alţii lăsându-le impresia că îţi pasă şi apoi distrugându-le visele. Dar tu nu te gândeşti la cea din prezent. În visele tale apare tot cea din trecut...

Atitudinea contează.

Am început să plâng mai devreme, când mă pregăteam să fac duş... şi am plâns sub duş vreun sfert de oră. I-am învinovăţit pe toţi cei din jurul meu pentru faptul că am avut o zi de tot rahatul şi am început să dramatizez, să-mi construiesc în minte diferite discursuri pentru fiecare, acuzându-i de starea mea proastă. M-am gândit cum ar fi să fiu singură, să mă lase toţi în pace să fac ce vreau. M-am simţit şi mai prost gândindu-mă că mi-ar lua ceva timp să mă obişnuiesc aşa pentru că sunt foarte emotivă şi dependentă de oameni, iar eu nu pot să mai pierd timp în momentul ăsta.

Apoi mi-am dat seama: singura vinovată pentru starea asta proastă sunt eu. Atitudinea mea. Felul meu de a fi. Acum ceva timp am găsit în cartea lui Paler, "Calomnii mitologice", următorul citat:

„Racul e cel mai sensibil dintre toate semnele. El este uşor impresionabil şi trece de la veselia cea mai pură la o melancolie tulbure. Sensibilitatea sa se poate compara cu cercurile concentrice provocate de o piatră aruncată în apă. Ceea e pentru alţii e fără importanţă, pentru un Rac capătă o valoare exagerată. Şi de câte ori e preocupat inutil! Adesea închipuirea îl domină şi poate deveni un bolnav imaginar. Dacă dispune de un apartament cu mai multe camere, el trăieşte de obicei într-una singură, pe care o aranjează după gustul şi exigenţele lui. E conservator, tradiţionalist, fascinat de trecut, de amintiri. În general, posedă o memorie ieşită din comun; încă un motiv pentru a străbate drumurile ştiute sau de a strânge tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu se poate despărţi. Din pricina aceasta reuşeşte destul de greu să pună ordine în viaţa lui. Se teme de cruzime şi de duritatea vieţii cotidiene, încercând cu fierbintea lui imaginaţie s-o îndulcească şi s-o înfrumuseţeze. Vulnerabil la ofense, ascunde teama sa de brutalitate, de violenţă, sub o mască de persoană calmă şi o face atât de bine încât reuşeşte uneori să pară plictisitor şi puţini bănuiesc cât zbucium, câtă energie pune Racul, închis în el însuşi, pentru a înfrunta situaţii simple. Caracterul său dificil, susceptibil, uşor de contrariat îi joacă adeseori feste. Are o slabă capacitate de adaptare şi de supunere, iar cine trăieşte în vecinătatea lui trebuie să devină un maestru de tact, pentru a se lupta şi cu orgoliul Racului, şi cu susceptibilităţile care-l fac uneori greu de suportat.”

Recitindu-l acum, îmi dau lacrimile pentru că nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în rândurile astea. Dar mai ales că mă urăsc pentru asta. Pentru că nu sunt puternică şi constantă. Pentru că îmi fac griji din orice şi îmi imaginez tot felul de lucruri care nu există, fiindcă am mereu impresia că cei din jur îmi fac rău intenţionat. Pentru că îmi ascund sentimentele de frică, pentru că rareori sunt eu însămi de frică. Sunt perioade optimiste în viaţa mea, oarecum vesele. Şi apoi vine câte un moment când de la cea mai mică chestie, cea mai mică dezamăgire erupe un vulcan din mine. Cum s-a întâmplat în seara asta.

Dar erupţiile par a fi din ce în ce mai rare şi mai scurte. Poate fiindcă m-am maturizat. Nu mai pot să mă numesc copil. Cred că sunt mai matură decât multe persoane mai învârstă decât mine. Am înţeles că sinceritatea e cea mai bună mască. Oamenii sunt atât de obisnuiţi să mintă, încât poţi să le spui orice că tot au îndoieli. Mi-e frică de minciună, de lăcomia oamenilor, de prostia şi incultura lor. Totuşi ştiu că împotriva acestor lucruri pot lupta cu indiferenţă şi egoism. De ce sunt oamenii aşa răi? Eu cred că e din cauza faptului că suntem prea mulţi in lumea asta. Gândiţi-vă puţin. Cu cât sunt mai mari localităţile, oraşele, cu atât mai mult cresc indiferenţa şi egoismul dintre oameni. Ar fi groaznic de obositor şi chiar imposibil să-ţi pese de fiecare vecin, de fiecare persoană care locuieşte în aceeaşi localitate cu tine, ca să nu mai zic în aceeaşi ţară. Fiecare e pe cont propriu în ziua de azi.

Sincer, dar puţin egoist şi indiferent. Aşa trebuie să fie un om astăzi pentru a supravieţui. În momentul în care începe să-ţi pese mai mult de alţii decât de tine, eşti pierdut. Fiindcă începi să renunţi la bucăţi din tine în favoarea altora. E mai mult decât ok să-ţi iubeşti părinţii, fraţii, pe cei care ţi-au fost alături de cele mai multe ori. E ok să faci gesturi frumoase uneori chiar şi pentru necunoscuţi. Dar nu renunţa la tine, la ceea ce vrei tu, la ceea ce ai, pentru a le face pe plac altora.

Eu trebuie să mai lucrez la partea asta. Am o aşa-zisă "calitate" numită empatie, care mă omoară uneori pentru că mă face să gândesc din punctul de vedere al altora şi trebuie să fiu puternică. Ştiu ce aţi putea spune. Că trebuie să fim buni cu cei din jur, cu "aproapele nostru", că egoismul e un defect, ceva groaznic. Eu vă zic că în ziua de azi nu ajungi nicăieri cu bunătatea şi sensibilitatea pentru că nu ştii cine le merită. Oamenii de rând pot fi actori mai buni ca cei de la Hollywood şi se pot schimba de la o zi la alta.

Deci lucrează pentru tine, învaţă pentru tine. Nu totul ţine de bani, anturaj şi noroc. Atitudinea e cea mai importantă. Keep your head high, and your dreams higher.

Stiti ce vor femeile?

Sa se simta protejate si iubite. Sa aiba pe cineva caruia sa i se poata plange pentru toate prostiile care li se intampla sau care li se pare ca se intampla, desi sunt doar in imaginatia lor. Nu trebuie decat sa le asculti, si sa fii sincer; nu poti pacali o femeie (cat de cat inteligenta) cu niste complimente false sau spunandu-le ceea ce crezi ca vor sa auda.

Nu e asa greu sa le intelegi. Sunt oameni. Inainte sa le privesti ca pe niste specii ciudate si imposibil de descifrat, gandeste-te ca mai ales in zilele noastre, in secolul XXI, femeile au cam aceleasi preocupari, griji, probleme ca si barbatii. Vor sa fie respectate, sa se realizeze, sa-si castige existenta si sa se distreze, normal, fiindca trebuie sa te bucuri de viata.

Ca ele au sani si un vagin si impresioneaza mai mult prin aspecul fizic (daca pot), asta e altceva. Orice om trebuie sa aiba grija de aspectul lui fizic. Femeile apeleaza la machiaj, accesorii si tot felul de trucuri pentru ca stiu ca astfel atrag mai mult atentia, ceea ce le poate aduce diferite avantaje. Femeile nu se aranjeaza numai pentru a-i cuceri pe barbati. Femeile se aranjeaza in primul rand fiindca astfel se considera mai frumoase si capata mai multa incredere in propria persoana. Barbatii au puterea fizica care ii ajuta sa-si invinga adversarii. Pentru femei, frumusetea, increderea in sine sunt echivalente cu aceasta putere. De asta petrec ore intregi in fata oglinzii, de asta se plang atunci cand li se rupe o unghie sau li se sterge machiajul. (Nu ca nu ar exista si baieti la fel sau chiar mai preocupati de aspectul fizic.)

Dar asta e doar de suprafata. Sub ambalajul asta frumos femeile sunt mai hotarate sau mai putin hotarate, mai visatoare sau mai cu picioarele pe pamant, dar fiti siguri ca ele stiu intotdeauna ce vor cand vine vorba de o relatie sau alte lucruri serioase. Vor sa se simta in siguranta, sa aiba incredere si sa li se raspunda la sentimente in acelasi fel.

A, da. Si ar mai vrea sa poata manca oricat de multe dulciuri fara sa se ingrase

P.S.: Eu m-am referit la femei, nu la copile; la persoane cu capul pe umeri, nu la pitipoance, wannabe-uri sau alte specii pe care nu vreau sa le mentionez :).

Dimineaţă perfectă.

De obicei, pentru mine perfecţiunea înseamnă ceva de neatins, însă astăzi pot spune că am petrecut o dimineaţă perfectă. Asta fiindcă am petrecut-o cu tine. M-am strecurat uşor la tine în casă, pentru că ştiam că dormi. Am ajuns în dormitor şi am vrut să mă bag lângă tine sub plapumă. Te-ai trezit când m-ai simţit pe pat şi m-ai primit alături cu o îmbrăţişare călduroasă la momentul potrivit, ca să mă încălzesc după drumul pe care l-am făcut prin gerul de la 8:30 dimineaţa.

M-ai strâns în braţe şi ne-am cuibărit unul în celălalt cateva minute, apoi am început să vorbim. Ţi-am zis că mă doare burta şi m-ai mângâiat atent, nu ştiai ce să-mi faci să mă simt mai bine, asemenea unui tată neîndemânatic cu fetiţa lui. Ţi-am povestit despre cearta cu mama, despre programarea pentru examenul auto şi mi-ai dat sfaturi. Tu nu ştii, dar pentru mine sfaturile tale contează cel mai mult. Eşti cea mai cu picioarele pe pământ persoană pe care o ştiu. Asta probabil fiindcă ai trecut prin multe şi ai fost nevoit să te descurci singur.

Mi-ai zis despre problema cu proiectele tale pentru facultate, despre problemele cu banii... şi nu ştii cât de mult mi-ar fi plăcut să am şi eu sfaturi măcar pe jumătate la fel de bune ca ale tale. Dar ştiu că o să te descurci pentru că eşti cea mai isteaţă  persoană pe care o ştiu, mereu găseşti o soluţie. Mereu mă surprinzi cu ideile tale. 

Şi m-ai sărutat aşa cum numai tu ştii. M-ai sărutat pe buze, pe frunte, pe obraz, pe gât, iar pe buze şi am simţit că mă săruţi cu dragoste, nu era vorba doar de pasiune sau altceva. Am simţit că sunt complet a ta cât mă strângeai în braţe şi mă sărutai. Şi mi-ai înlăturat durerea cu iubirea ta. Nu-ţi imaginezi ce fericită eram în momentele alea, ce fericită sunt fiindcă ştiu că am un loc în sufletul tău. Inima e fragilă, schimbătoare, dar în suflet stau sentimentele cu adevărat speciale.

Ne-am uitat la "Inglorious Bastards", deşi l-ai mai văzut de vreo 3 ori, fiindcă eşti înnebunit după filmele lui Tarantino. M-ai ţinut în braţe sărutându-mă din când în când pe umăr şi nu-ţi imaginezi câtă fericire îmi inunda sufletul. 

S-a terminat filmul, s-a făcut amiaza, trebuia să plec. Prin dezordinea din camera ta nu am putut să nu observ cărţile împrumutate de la bibliotecă şi m-am bucurat că încă mai citeşti. M-ai condus spre casă, m-ai sărutat de rămas bun şi ne-am despărţit fericiţi. Momente ca astea valorează cât lumea întreagă pentru mine şi aş putea să îndur orice pentru a mă bucura de ele, findcă amintirea lor nu se va şterge niciodată din sufletul meu şi de câte ori le voi retrăi în gând, mă voi simţi împăcată, fericită, iubită. Acum ştiu ce e iubirea.

Just for the show.

Daca iti spune cineva ca esti frumos/frumoasa, nu inseamna ca trebuie neaparat sa-l crezi. Poate te minte din interes. Poate frumusetea nu inseamna acelasi lucru pentru toata lumea, doar ca unii urmeaza turma si iau drept adevar ceva ce e o simpla iluzie cu ambalaj atragator.

Daca esti apreciat/a in lumea asta virtuala datorita pozelor modificate, datorita brandurilor de haine, accesorii, datorita citatelor luate din carti si melodii comerciale, nu inseamna ca esti cineva. Aprecierile merg la brandurile si autorii pe care-i folosesti.

Esti o persoana speciala atunci cand te analizezi din cap pana in picioare, din strafundul sufletului pana la cele mai neinsemnate idei si simti impacare, multumire. Cand poti sa renunti la binele tau pentru a-i ajuta pe cei mai putin norocosi si totusi asta te face fericit pentru ca ai adus zambete pe fetele lor.

Frumusetea vine din interior si nu poti spune ca esti posesorul ei decat atunci cand fericirea si iubirea radiaza din tine. Da, un om fericit e un om frumos. Si totul vine din iubirea purtata celor din jur. Iubirea de sine singura nu te face frumos, ci urat. Urat din punct de vedere fizic, moral; urat de cei din jur pentru egoism si indiferenta. E ca si cum ai fi intr-o incapere intunecata cu o lanterna in mana si in loc sa luminezi in jur, te luminezi pe tine. Daca te iubesti doar pe tine, nu ai cum sa cunosti ceea ce in afara. Nu poti primi adevaratele aprecieri care nu trebuie rostite, se vad pe fetele oamenilor pe care ii ajuti.

Un om e frumos cand nu e constient de asta, cand in ciuda complimentelor, inca crede ca se poate si mai bine. Cu totii putem fi frumosi daca nu urmarim cu disperare scopul asta. Secretul e sa fii multumit tu de tine, ca persoana, ca prieten, ca frate, fiu, coleg al unor oameni care nu sunt foarte diferiti fata de tine.

Nu te multumi cu niste aprecieri de doi lei. Esti cu adevarat frumos cand esti sigur pe tine si stii ce vrei. Esti frumos cand poti lasa de la tine in favoarea unora care merita. Nu esti frumos prin aroganta, fala, egocentrism.

Oamenii au ajuns sa traiasca doar pentru show, nu pentru a se simti vii. Se complac in situatii jenante, se ineaca in lene si delasare, se lasa condusi de procrastinare. Iesi afara, fii tu insuti, fa toate lucrurile pe care ti-ai dorit sa le faci vreodata, traieste si lasa-i si pe altii sa traiasca fara sa faci diferente!

Împarte iubire.

Ce poate fi mai frumos decât să ştii că cel pe care îl iubeşti, te iubeşte la rândul lui?
Acum ştiu ce înseamnă iubirea. Doi oameni care sunt dispuşi să facă orice pentru binele celuilalt indiferent ce li s-ar întâmpla lor. Doi oameni care, oricât de departe ar fi unul de celălalt în timp şi spaţiu, simt mereu că îi leagă ceva. Dacă s-ar întâlni după luni, ani în care nu şi-au vorbit, ar putea să continue de unde au rămas. Doar că ar fi tot mai bine pe zi ce trece. Doi oameni care fac sacrificii enorme pentru ca într-o zi să fie împreună fără obstacole, probleme, reţineri.

Când iubeşti pe cineva, mereu te întrebi dacă şi el te iubeşte. Şi chiar dacă ţi-ar spune-o, tot ai îndoieli. Dar când un prieten bun îţi spune că a vorbit cu persoana iubită de tine şi că se vede că te iubeşte, atunci poţi fi sigur. Iubirea asta, iubirea adevărată nu piere niciodată. Am ajuns să cred şi eu în clişee de-astea. Dar mi-au dat lacrimile şi plâng şi acum. Pentru că ştiu că sunt iubită, că sunt acel cineva special în viaţa celui care e special pentru mine.

Nu ştiu dacă mă înţelegi.. Mă repet, folosesc fraze expirate. Dar sentimentul ăsta e unul care e mereu prezent, la fiecare generaţie. E unul singur. Iubire. Nu există mai multe feluri de iubire. Ori e iubire, ori nu-i nimic. Şi îţi dă atâta putere şi fericire. Când ştii că el e fericit, dacă tu eşti bine, ai face orice să fii cât mai bine. Şi ai da orice să ştii că şi el e bine. Iar când sunteţi bine împreună pare un vis.

Aş vrea să-ţi împărtăşesc din fericirea mea :). Aş vrea ca toată lumea să simtă ce simt eu. Acum am motivaţia supremă şi nimic nu mă poate opri. Nu renunţa niciodată la ceea ce-ţi doreşti. Nu e vorba de speranţe false, dar gândeşte că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor. Împarte bucuria de a trăi în jurul tău, fii darnic, zâmbeşte şi luptă pentru binele tău. Eu ştiu ce vreau şi o să obţin acel lucru.

s-a terminat

Sunt goala pe dinauntru si in incercarea mea disperata de a-mi face sufletul sa simta ceva, ii ranesc pe toti. Cad ca victimele unui macel in urma si mereu imi promit ca e ultima data, ultima persoana, ultima lacrima. Dar vidul asta din mine e infometat si nu ma lasa in pace. Nu se multumeste niciodata cu ce primeste; mereu vrea mai mult. As vrea sa strig, sa stie toti: Stati departe de mine! Nu va pot oferi decat un chin, cu gust acrisor la inceput, care stimuleaza papilele gustative si apoi se transforma in cea mai amara esenta. Sunt un nimic care provoaca durere.

Totul se opreste aici.

Fluturi.

Sunt lucruri, persoane de care nu ai vrea să te desparţi niciodată. Deşi ştii că va fi un sfârşit, mereu speri că acesta e departe. De aia doare cu atât mai tare când vine. 

Eşti la fel ca fluturii. Când te apropii de mine îmi dai târcoale, mă ocoleşti. Mă atingi puţin. Te depărtezi. Iar te apropii. Contactul tău cu mine durează atât de puţin, dar e atât de frumos. Şi în zilele alea în care eşti aproape de mine te caut, te vreau, fug după tine. Nu mă interesează ce urmează. Nu îmi pasă că după o secundă de extaz urmează o eternitate de durere. Fiindcă tu nu stai niciodată mai mult cu mine. Eşti ca fluturii. Câteva clipe te joci cu mine, mă faci să tresar, să zâmbesc, să alerg după tine, apoi dispari de parcă ai muri. Şi când te întorci, mereu ai altă formă. Sau e aceeaşi, dar nu-mi dau eu seama?... Vii şi pleci. Mă amăgeşti şi mă răneşti. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi mai bine dacă nu te-aş mai vedea deloc. Şi apoi apari iar în viaţa mea şi nu mai vreau să te las să pleci, deşi ştiu că vei dispărea mai repede decât mă aştept. 

Fericire, eşti un fluture care se joacă cu viaţa mea. 

Iar eu sunt fluturele care se joacă cu fericirea altora... E mai uşor să-i faci pe alţii fericiţi decât pe tine însuţi. Asta e menirea mea. Să fac oamenii să zâmbească, dar să fiu rece, pustie pe dinăuntru. Când sunt eu fericită mă doare undeva de restul, dar asta nu durează prea mult niciodată. În restul timpului, păianjenii işi fac casă în mine şi rămâne doar un ambalaj frumos, colorat, ca cel de cadouri, care face lumea fericită la vederea sa. Şi fericirea lor îmi dă energie să merg mai departe, să mă ridic din pat dimineaţa, să mă îmbrac frumos, să mă aranjez, să trăiesc. Ei mă iubesc, fiindcă nu mă cunosc.

De ce ţie aşa greu să rămâi lângă mine? De ce e aşa simplu să-i fac pe alţii fericiţi, iar pe mine nu mă face nimeni fericită? Sunt greşită, defectă. Nu mă mulţumeşte niciodată nimic... Poate doar dulciurile. Iarna asta o să mă îngraş.

Se duce toamna.

Astăzi m-a surprins plăcut playlistul meu cu videoclipuri preferate de pe youtube. Melodia asta e atât de încărcată emoţional... M-a făcut să plâng.

E sfârşitul lui septembrie şi singurele semne de toamnă pe care le simt sunt faptul că ai mei vorbeau de strugurii din curte, care trebuie strânşi... şi răceala asta tâmpită care s-a instalat de dimineaţă în corpul meu cu o durere groaznică în gât. Şi acum începe să-mi curgă şi nasul. Bună treabă. Mâine o să am o zi grozavă! :)

E deja sfârşitul lui septembrie şi timpul încă nu dă semne să domolească goana asta spre viitor, spre necunoscut, spre alte probleme şi bătăi de cap. Timpul trece iar eu sunt prinsă într-o cutie transparentă, ca cea a mimilor, care se mişcă de zece ori mai încet pe drumul temporal. Din cutia mea văd tot ce se întâmplă, cum mă întrec toţi şi toate. Eu rămân în urmă, cu amintirile mele.

Începe octombrie îndată... şi se pare că mă aşteaptă încă o iarnă rece şi singuratică. Parcă văd că îndată vine vremea hainelor groase, a bocancilor, fularelor; cu sau fără zăpadă, dar cu un ger omniprezent. Şi în atmosferă, şi în inima mea. Cât? Oare cât poate îndura fiinţa umană? Ajungi la un moment în care nimic nu te mai poate răni sau impresiona. Devii rece şi indiferent. Şi singur...

O să treacă repede şi toamna, iar eu, ca de obicei, o să mă trezesc într-o zi cu zăpadă în curte şi nu o să-mi vină să cred că deja e iarnă. Şi va trece timpul şi nu voi realiza nici jumătate din lucrurile pe care mi le propun. Şi mă voi urî şi mai mult. Şi voi fi şi mai singură. Soarele va răsări doar printr-o minune, după o iarnă închisă, întunecată. Va răsări poate într-o zi, dar până atunci mai este mult. Sau puţin?

Ca o mână care se învineţeşte treptat când stă mult în frig, aşa se răceşte miocardul meu. Mai întâi la exterior, apoi spre interior... se vor vedea în curând venele şi arterele, vineţii spre negre. Până se coagulează sângele. Până nu mai există urmă de sentimentalism, înduioşare, iubire. Voi fi ca un robot, gri. Dar împăcat, mulţumit, care nu depune efort decât pentru a progresa, pentru realizarea profesională. Şi care va ajunge departe pentru că are o singură dorinţă adevărată. E sigur că vrea să devină un chirurg respectat şi asta va fi.

Se duce septembrie.  Vine octombrie.  Şi oamenii nu merită nimic.

Păreri.

E bine să fii diferit. Majoritatea te vor considera ciudat, fiindcă există o idee generală a societăţii despre cum trebuie să arăţi, să te porţi; altfel eşti exclus. Am vorbit despre asta aici. Multă vreme am căutat să mă încadrez în tiparul ăsta. Am vrut să fii normală, să fiu acceptată. Nu mi-am dat seama că nu mai eram eu. Jucam un rol şi atât. Eram chiar complexată pentru că trebuia să fac eforturi să fiu ca ceilalţi. Oameni care nu fac altceva decât să copie pe alţii, să respecte reguli şi să plece capul în faţa unora mai proşti (dar mai "tari") ca ei. Oameni fără iniţiativă, fără puterea de a vedea dincolo de aparenţe, oameni care se mulţumesc cu puţin. 

Dar am crescut, am început să cunosc alţi oameni, am început să trăiesc cu adevărat. M-am redescoperit pe mine însămi şi am învăţat că nu trebuie să spun şi să fac ce le place altora, ci doar ce-mi place mie. Acum am o altă imagine despre societatea din ziua de azi. Mă dezgustă, mă face să mă revolt, să plec în pustiu. E o lume plină de prostie, dar fericită aşa. Cocalarii, maneliştii, piţipoancele, fanfaronii, ariviştii, prefăcuţii şi tot neamul lor sunt proşti. Dar fericiţi. Nu sunt prima care remarcă asta. Sunt chiar persoane care afirmă lucrurile astea pentru a părea inteligente, când fac, de fapt, parte din acelaşi clan. Ei bine, mie mi s-a acrit de la atâta prostie. Şi mai ales, mi-au ajuns până în gât cei care pretind că sunt diferiţi, că ştiu care sunt adevăratele valori şi nu se lasă prostiţi de-alde Florin Salam şi Anda Adam, de la noi, sau Justin Bieber şi Nicky Minaj, de la ei, dar când nu-i vede nimeni, maneaua şi zgomotele alea pop, house, dance (că nu le pot numi muzică) le "încântă" urechile. Şi asta doar în domeniul muzical, pe alte planuri nici nu are rost să mai insist...

E trist să vezi aşa ceva. Dar mai bine îi laşi în pace şi-ţi vezi de ale tale. Cu cât eşti mai diferit, cu atât mai mult te vor evita persoanele de genul celor de mai sus. Şi te vei putea bucura făcând, ascultând, discutând ceea ce îţi place, cu oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. Sunt mai rari, dar nu eşti singur. 

Eu fac, şi voi face, ce vreau. Eu sunt, şi voi fi, cine vreau. Nu îmi dictează nimeni şi nu mă schimb pentru a fi pe placul cuiva. Sunt mai fericită cu prieteni puţini, dar adevăraţi. Sunt mai fericită ascultând muzică adevărată care nu se aude în orice bar, la orice colţ. Sunt mai mulţumită îmbrăcându-mă cum simt eu, decât după o anumită modă. Sunt împăcată cu principiile, ideile şi concepţia mea despre viaţă, chiar dacă majoritatea nu mă aprobă. Nu spun că aş reprezenta tipul ideal de persoană. Nu mă consider superioară nimănui. Dimpotrivă. Uneori simt că mi-ar plăcea să am şi eu atât de puţină cultură încât să pot fi fericită în lumea asta mizerabilă. Dar mă mulţumesc cu a fi eu însămi. Sunt bine aşa, diferită. Nu vreau să o fac pe neînţeleasa sau "să mă dau mare".

Vreau să-ţi amintesc că ai puterea de a alege. Nu te lăsa constrâns de nimeni şi de nimic. Nu vei fi fericit dacă urmezi visul altcuiva, dacă faci ce e "cool", dacă ascunzi ceea ce eşti cu adevărat pentru a fi popular sau mai ştiu eu ce. Ai cap, gândeşte. Nu-i lăsa pe alţii să-ţi bage idei în el. S-ar putea să fie proaste şi mai târziu îţi va părea rău. Ai sentimente, exprimă-le. Ai dorinţe, îndeplineşte-le. Ai o viaţă, trăieşte-o cum vrei tu. Dacă îţi place să petreci timpul la mall, fă-o; dacă manelele te fac fericit, ascultă-le în continuare. Dar gândeşte-te bine dacă sentimentul e adevărat.

Nu condamn pe nimeni şi nu am nicio putere să judec. Eu doar îmi exprim o părere. Cred că dacă oamenii şi-ar asculta mai mult sufletul şi mai puţin gura altora, ar fi mai fericiţi. Ce fel de viaţă e cea pe care o trăieşti numai luându-te după alţii, prefăcându-te că eşti ceva ce nici nu-ţi place? Lumea, şi mai ales România, trebuie să se trezească la realitate. Mediocritatea şi prostia ne îngroapă pas cu pas. 

Gândeşte bine. Viaţa pe care o trăieşti e cea pe care ţi-o doreşti sau e una pe care ţi-au creat-o alţii?

Feelings.

Ai simţit vreodată că iubeşti pe cineva şi că el te iubeşte, dar nu aveţi o relaţie "normală", de genul celor care sunt publice pe facebook, de genul celor din filmele hollywoodiene când totul e plin de fluturaşi şi inimioare?

După aproape un an îl simt mai aproape ca niciodată, trup şi suflet. După aproape un an, am renunţat la prejudecăţi, la stereotipuri, am ieşit din tipare şi am învăţat să mă bucur fără să mă gândesc la ziua de mâine.
Ştim amândoi că nimic nu e sigur, că cel mai probabil, într-un an, vom fi departe unul de altul, că nu avem viitor împreună. Dar asta ne face doar să ne apropiem şi mai mult. Un an e ceva, ceva mai mult. Avem timp să ne bucurăm de ce avem acum. Nu e o relaţie, nu în sensul celor de astăzi.

Nu ştie nimeni ce e între noi cu adevărat, ne păstrăm unul pentru celălalt. Aşa nu ne influenţează nimeni, nu ne judecă nimeni. Poate azi mergem împreună la un party, ne purtăm ca doi îndrăgostiţi, iar mâine fiecare merge cu prietenii lui şi e ca şi cum nu am fi nimic. Ceilalţi pot să creadă orice. Doar noi ştim.

Noi ştim că ne iubim, că suntem diferiţi.
Ştim că e mai bine să păstrezi unele lucruri pentru tine.
Ne înţelegem din priviri.
Ştim ce înseamnă să-i oferi celuilalt spaţiu.
Şi ştim să profităm de momentele petrecute împreună, în loc să ne lăudăm pe facebook sau în faţa prietenilor. Râdem împreună de cei care postează zilnic lucruri legate de relaţia lor, iar după o săptămână, două, schimbă partenerii.
Noi ştim că ne iubim, fără să fie nevoie să aşteptăm ca celălalt să confirme cererea de pe facebook, ca să fim siguri că suntem împreună.
Noi nu suntem împreună, nu avem o relaţie.
Noi doar ne bucurăm unul de celălalt, ne simţim cel mai bine împreună.

Prefer aşa ceva, decât o relaţie plină de minciuni, ipocrizie. Prefer să simt că mă iubeşte, decât să-mi zică un "Te iubesc" fals de "n" ori pe zi din prima săptămână. Prefer să merg cu el la mormântul mamei lui, ca astăzi, şi să mă simt specială, pentru că nu mai aduce pe nimeni acolo. Prefer glumele lui proaste. Prefer ironiile şi tachinările lui, dulcegăriilor false şi patetice.

Îl iubesc şi asta e tot.

Concept al iubirii.

Iubirea este, desigur, un subiect intens discutat. A fost trăită timp de mii de ani de milioane, chiar miliarde de oameni. A iscat dispute, neînţelegeri, conflicte, până şi războaie. Există o multitudine de opere realizate pe tema iubirii: poezii, romane, poveşti, melodii, tablouri, fotografii, filme, sculpturi etc. Fiecare om are formată o imagine, o idee despre ceea ce înseamnă acest cuvânt, iubire. Şi pentru fiecare, definiţia iubirii e diferită. Orice persoană se simte în stare să spună sau să exprime măcar două cuvinte legate de iubire. Dar oare câţi au cunoscut iubirea adevărată? Câţi dintre ei, sau dintre noi, au simţit-o în plenitudinea şi frumuseţea ei? Câţi au înţeles-o într-adevăr?

Iubirea, în concepţia mea, este ceva ce simţi pentru o persoană la un moment dat. Nu e un ceva simplu, nu. E un ansamblu de senzaţii şi sentimente care pot fi declanşate de un singur sunet, o singură imagine, un simplu miros sau atingere. Poate avea diverse forme. Unii zic că poate avea şi diferite intensităţi. Dar eu cred că iubirea adevărată, cea specială, nu poate avea termen de comparaţie. E simplu: există sau nu există. Nu poţi să spui „îl iubesc pe Ion mai mult decât pe Radu”. Asta înseamnă că ce simţi pentru Radu e afecţiune, ataşare, dar nu iubire. Iubirea funcţionează pe principiul totul sau nimic. Când iubeşti, totul se schimbă. Lumea ta se învârte în jurul acelei persoane speciale, nimic nu e mai important. Când iubeşti şi eşti iubit în adevăratul sens al cuvântului, nebunia e sora ta bună, fiecare zi merită trăită, te simţi în stare de orice, capeţi puteri noi, nu mai există imposibil pentru tine.

Despre asta vreau de fapt să vorbesc. Am auzit într-o perioadă, şi am văzut şi postări pe net cum că între Romeo şi Julieta nu ar fi fost iubire adevărată, ci între cei care rămân împreună până la bătrâneţe e iubire. Prima parte e o aberaţie totală, şi o să explic imediat de ce. Cât priveşte a doua parte, eu una nu am auzit sau văzut bătrâni care să fi fost împreună toată viaţa şi să se iubească la fel până în ultima zi. Dacă există, aş fi încântată să-i cunosc. Poate or fi prin lumea asta câţiva... Dar ce încerc să spun e că iubirea înseamnă nebunie, dăruire completă, intensitate maximă în fiecare clipă. „Romeo şi Julieta” e o poveste de iubire tocmai fiindcă e plină de intensitate. Sentimentul dintre cei doi e sincer, e real pentru că ei nu concep viaţa unul fără celălalt. De aceea, în final, au murit unul lângă altul. Asta înseamnă iubirea.

Din punctul meu de vedere, între cuplurile care rămân împreună până la bătrâneţe şi moarte nu e iubire. Sau cel puţin, nu genul ăsta de iubire. Cred că obişnuinţa defineşte cel mai bine o astfel de relaţie. Poate exista un sentiment de ataşare, de afecţiune, cei doi se pot înţelege bine, ajung să se cunoască la perfecţie, se pot iubi ca prieteni, dar ce simt ei nu e iubirea care e sinonimă cu dragostea. Aceasta e greu de menţinut, necesită multe resurse, iar oamenii obosesc, se schimbă, uită, se plictisesc sau pur şi simplu se trezesc la realitate. Lumea reală, palpabilă e în continuă mişcare şi asta influenţează şi lumea imperceptibilă a ideilor şi sentimentelor. Deci schimbarea e iminentă şi iubirea se pierde în ceaţă, dispare prin conflicte interioare sau exterioare care duc la întrebări, îndoieli, neîncredere.

Asta e părerea mea. Sunt tânără, poate mai am multe de învăţat. Poate nimic din ceea ce am scris nu e corect. Dar asta cred momentan. Nu cred că o să găsesc o persoană pe care să o iubesc toată viaţa. Sunt în dubii dacă merită să te căsătoreşti sau nu. În ultima vreme aud tot mai des de oameni care se despart după câţiva ani. Nu-i condamn. Doar mă întreb de ce m-aş căsători dacă într-un final tot ajung la divorţ. Lăsând la o parte relaţiile bazate pe diverse interese, poţi să trăieşti cu o persoană fără să fii căsătorit. Ba chiar mi se pare mai ok aşa, fără obligaţii. O să spuneţi că în felul ăsta pot apărea conflicte legate de bani, responsabilităţi, chestii legale ş.a.m.d. şi eu vă spun că dacă apar astea, înseamnă că iubirea a dispărut. Deci relaţia e una bazată doar pe obişnuinţă, pe apropierea care s-a creat între cei doi, pe obiceiuri create împreună. Care-i rostul să continui aşa? Comoditatea, frica că nu vei găsi pe altcineva, că e greu să o iei de la capăt, copiii? Astea sunt scuze.

Fiinţa umană e leneşă. Preferă să se complacă într-o situaţie acceptabilă decât să caute absolutul, să trăiască viaţa din plin. Mediocritate. Iubirea poate fi orice, dar nu mediocră. Eu nu mă voi mulţumi cu o astfel de relaţie dominată de cotidian, de rutină, afundată în grija zilei de mâine, relaţie în care oamenii au uitat să se bucure de prezent, să-şi zâmbească, să se simtă invincibili împreună. Eu voi iubi şi voi fi iubită.

În iubire se arată plenitudinea existenţei. – Dumitru Stăniloae 

Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. - Osho 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. – Ionel Teodoreanu