Păreri.

E bine să fii diferit. Majoritatea te vor considera ciudat, fiindcă există o idee generală a societăţii despre cum trebuie să arăţi, să te porţi; altfel eşti exclus. Am vorbit despre asta aici. Multă vreme am căutat să mă încadrez în tiparul ăsta. Am vrut să fii normală, să fiu acceptată. Nu mi-am dat seama că nu mai eram eu. Jucam un rol şi atât. Eram chiar complexată pentru că trebuia să fac eforturi să fiu ca ceilalţi. Oameni care nu fac altceva decât să copie pe alţii, să respecte reguli şi să plece capul în faţa unora mai proşti (dar mai "tari") ca ei. Oameni fără iniţiativă, fără puterea de a vedea dincolo de aparenţe, oameni care se mulţumesc cu puţin. 

Dar am crescut, am început să cunosc alţi oameni, am început să trăiesc cu adevărat. M-am redescoperit pe mine însămi şi am învăţat că nu trebuie să spun şi să fac ce le place altora, ci doar ce-mi place mie. Acum am o altă imagine despre societatea din ziua de azi. Mă dezgustă, mă face să mă revolt, să plec în pustiu. E o lume plină de prostie, dar fericită aşa. Cocalarii, maneliştii, piţipoancele, fanfaronii, ariviştii, prefăcuţii şi tot neamul lor sunt proşti. Dar fericiţi. Nu sunt prima care remarcă asta. Sunt chiar persoane care afirmă lucrurile astea pentru a părea inteligente, când fac, de fapt, parte din acelaşi clan. Ei bine, mie mi s-a acrit de la atâta prostie. Şi mai ales, mi-au ajuns până în gât cei care pretind că sunt diferiţi, că ştiu care sunt adevăratele valori şi nu se lasă prostiţi de-alde Florin Salam şi Anda Adam, de la noi, sau Justin Bieber şi Nicky Minaj, de la ei, dar când nu-i vede nimeni, maneaua şi zgomotele alea pop, house, dance (că nu le pot numi muzică) le "încântă" urechile. Şi asta doar în domeniul muzical, pe alte planuri nici nu are rost să mai insist...

E trist să vezi aşa ceva. Dar mai bine îi laşi în pace şi-ţi vezi de ale tale. Cu cât eşti mai diferit, cu atât mai mult te vor evita persoanele de genul celor de mai sus. Şi te vei putea bucura făcând, ascultând, discutând ceea ce îţi place, cu oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. Sunt mai rari, dar nu eşti singur. 

Eu fac, şi voi face, ce vreau. Eu sunt, şi voi fi, cine vreau. Nu îmi dictează nimeni şi nu mă schimb pentru a fi pe placul cuiva. Sunt mai fericită cu prieteni puţini, dar adevăraţi. Sunt mai fericită ascultând muzică adevărată care nu se aude în orice bar, la orice colţ. Sunt mai mulţumită îmbrăcându-mă cum simt eu, decât după o anumită modă. Sunt împăcată cu principiile, ideile şi concepţia mea despre viaţă, chiar dacă majoritatea nu mă aprobă. Nu spun că aş reprezenta tipul ideal de persoană. Nu mă consider superioară nimănui. Dimpotrivă. Uneori simt că mi-ar plăcea să am şi eu atât de puţină cultură încât să pot fi fericită în lumea asta mizerabilă. Dar mă mulţumesc cu a fi eu însămi. Sunt bine aşa, diferită. Nu vreau să o fac pe neînţeleasa sau "să mă dau mare".

Vreau să-ţi amintesc că ai puterea de a alege. Nu te lăsa constrâns de nimeni şi de nimic. Nu vei fi fericit dacă urmezi visul altcuiva, dacă faci ce e "cool", dacă ascunzi ceea ce eşti cu adevărat pentru a fi popular sau mai ştiu eu ce. Ai cap, gândeşte. Nu-i lăsa pe alţii să-ţi bage idei în el. S-ar putea să fie proaste şi mai târziu îţi va părea rău. Ai sentimente, exprimă-le. Ai dorinţe, îndeplineşte-le. Ai o viaţă, trăieşte-o cum vrei tu. Dacă îţi place să petreci timpul la mall, fă-o; dacă manelele te fac fericit, ascultă-le în continuare. Dar gândeşte-te bine dacă sentimentul e adevărat.

Nu condamn pe nimeni şi nu am nicio putere să judec. Eu doar îmi exprim o părere. Cred că dacă oamenii şi-ar asculta mai mult sufletul şi mai puţin gura altora, ar fi mai fericiţi. Ce fel de viaţă e cea pe care o trăieşti numai luându-te după alţii, prefăcându-te că eşti ceva ce nici nu-ţi place? Lumea, şi mai ales România, trebuie să se trezească la realitate. Mediocritatea şi prostia ne îngroapă pas cu pas. 

Gândeşte bine. Viaţa pe care o trăieşti e cea pe care ţi-o doreşti sau e una pe care ţi-au creat-o alţii?

Concept al iubirii.

Iubirea este, desigur, un subiect intens discutat. A fost trăită timp de mii de ani de milioane, chiar miliarde de oameni. A iscat dispute, neînţelegeri, conflicte, până şi războaie. Există o multitudine de opere realizate pe tema iubirii: poezii, romane, poveşti, melodii, tablouri, fotografii, filme, sculpturi etc. Fiecare om are formată o imagine, o idee despre ceea ce înseamnă acest cuvânt, iubire. Şi pentru fiecare, definiţia iubirii e diferită. Orice persoană se simte în stare să spună sau să exprime măcar două cuvinte legate de iubire. Dar oare câţi au cunoscut iubirea adevărată? Câţi dintre ei, sau dintre noi, au simţit-o în plenitudinea şi frumuseţea ei? Câţi au înţeles-o într-adevăr?

Iubirea, în concepţia mea, este ceva ce simţi pentru o persoană la un moment dat. Nu e un ceva simplu, nu. E un ansamblu de senzaţii şi sentimente care pot fi declanşate de un singur sunet, o singură imagine, un simplu miros sau atingere. Poate avea diverse forme. Unii zic că poate avea şi diferite intensităţi. Dar eu cred că iubirea adevărată, cea specială, nu poate avea termen de comparaţie. E simplu: există sau nu există. Nu poţi să spui „îl iubesc pe Ion mai mult decât pe Radu”. Asta înseamnă că ce simţi pentru Radu e afecţiune, ataşare, dar nu iubire. Iubirea funcţionează pe principiul totul sau nimic. Când iubeşti, totul se schimbă. Lumea ta se învârte în jurul acelei persoane speciale, nimic nu e mai important. Când iubeşti şi eşti iubit în adevăratul sens al cuvântului, nebunia e sora ta bună, fiecare zi merită trăită, te simţi în stare de orice, capeţi puteri noi, nu mai există imposibil pentru tine.

Despre asta vreau de fapt să vorbesc. Am auzit într-o perioadă, şi am văzut şi postări pe net cum că între Romeo şi Julieta nu ar fi fost iubire adevărată, ci între cei care rămân împreună până la bătrâneţe e iubire. Prima parte e o aberaţie totală, şi o să explic imediat de ce. Cât priveşte a doua parte, eu una nu am auzit sau văzut bătrâni care să fi fost împreună toată viaţa şi să se iubească la fel până în ultima zi. Dacă există, aş fi încântată să-i cunosc. Poate or fi prin lumea asta câţiva... Dar ce încerc să spun e că iubirea înseamnă nebunie, dăruire completă, intensitate maximă în fiecare clipă. „Romeo şi Julieta” e o poveste de iubire tocmai fiindcă e plină de intensitate. Sentimentul dintre cei doi e sincer, e real pentru că ei nu concep viaţa unul fără celălalt. De aceea, în final, au murit unul lângă altul. Asta înseamnă iubirea.

Din punctul meu de vedere, între cuplurile care rămân împreună până la bătrâneţe şi moarte nu e iubire. Sau cel puţin, nu genul ăsta de iubire. Cred că obişnuinţa defineşte cel mai bine o astfel de relaţie. Poate exista un sentiment de ataşare, de afecţiune, cei doi se pot înţelege bine, ajung să se cunoască la perfecţie, se pot iubi ca prieteni, dar ce simt ei nu e iubirea care e sinonimă cu dragostea. Aceasta e greu de menţinut, necesită multe resurse, iar oamenii obosesc, se schimbă, uită, se plictisesc sau pur şi simplu se trezesc la realitate. Lumea reală, palpabilă e în continuă mişcare şi asta influenţează şi lumea imperceptibilă a ideilor şi sentimentelor. Deci schimbarea e iminentă şi iubirea se pierde în ceaţă, dispare prin conflicte interioare sau exterioare care duc la întrebări, îndoieli, neîncredere.

Asta e părerea mea. Sunt tânără, poate mai am multe de învăţat. Poate nimic din ceea ce am scris nu e corect. Dar asta cred momentan. Nu cred că o să găsesc o persoană pe care să o iubesc toată viaţa. Sunt în dubii dacă merită să te căsătoreşti sau nu. În ultima vreme aud tot mai des de oameni care se despart după câţiva ani. Nu-i condamn. Doar mă întreb de ce m-aş căsători dacă într-un final tot ajung la divorţ. Lăsând la o parte relaţiile bazate pe diverse interese, poţi să trăieşti cu o persoană fără să fii căsătorit. Ba chiar mi se pare mai ok aşa, fără obligaţii. O să spuneţi că în felul ăsta pot apărea conflicte legate de bani, responsabilităţi, chestii legale ş.a.m.d. şi eu vă spun că dacă apar astea, înseamnă că iubirea a dispărut. Deci relaţia e una bazată doar pe obişnuinţă, pe apropierea care s-a creat între cei doi, pe obiceiuri create împreună. Care-i rostul să continui aşa? Comoditatea, frica că nu vei găsi pe altcineva, că e greu să o iei de la capăt, copiii? Astea sunt scuze.

Fiinţa umană e leneşă. Preferă să se complacă într-o situaţie acceptabilă decât să caute absolutul, să trăiască viaţa din plin. Mediocritate. Iubirea poate fi orice, dar nu mediocră. Eu nu mă voi mulţumi cu o astfel de relaţie dominată de cotidian, de rutină, afundată în grija zilei de mâine, relaţie în care oamenii au uitat să se bucure de prezent, să-şi zâmbească, să se simtă invincibili împreună. Eu voi iubi şi voi fi iubită.

În iubire se arată plenitudinea existenţei. – Dumitru Stăniloae 

Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. - Osho 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. – Ionel Teodoreanu 

   M-am schimbat de câteva luni încoace. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar eu sunt împăcată cu mine însămi. Însă asta a afectat relaţia mea cu unele persoane din jurul meu. M-am certat cu cea mai bună prietenă a mea. Nu mai era la fel de ceva timp. Nu ne mai plac aceleaşi lucruri, nu ne mai simţim la fel de comfortabil împreună. Acu' 2 zile m-am enervat şi i-am vorbit urât, i-am zis lucruri care înainte nici nu le-aş fi putut gândi. Cred că amândouă am crescut, ne-am maturizat, am luat-o pe căi diferite. Am hotărât să lăsăm să treacă o perioadă... Eu trebuie să mă regăsesc, să-mi limpezesc gândurile. Apoi vom vedea ce va fi. Nu ştiu dacă vom mai fi prietenele nedespărţite de acum câteva luni. Toţi ştiu că ne avem ca surori, că nu există secrete între noi, că împărtăşim orice. Ei bine... sper ca după perioada asta, să ne întâlnim întâmplător într-o zi, să începem să vorbim şi să fie totul ca înainte. Deşi mi-e frică că o voi pierde pentru totdeauna. Şi nu ştiu ce m-aş face fără ea...
   Eu mă iubesc aşa cum sunt, dar ştiu că am fost mai rece cu ea în ultima perioadă. Însă asta o să se schimbe. Trebuie să învăţ să-mi exprim sentimentele fără ruşine, să-i arăt cât de mult ţin la ea. Ăsta e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l schimb la mine. Şi va fi bine. Trebuie să fie bine.

8'. Cuvinte nerostite

Am încercat, dar nu merge. Să mă prefac că sunt fericită pot, dar ce folos dacă în realitate mă simt groaznic… Nu fac altceva decât să mă autodistrug. Ştiam că aşa se va întâmpla. Speram totuşi că o să te schimbi, nu ştiu de ce. Vezi tu, speranţa nu moare niciodată, dar eu am sperat ceva imposibil. Nu înţeleg cum poţi să ţii la o persoană şi să te porţi aşa cum faci tu, să-i faci atât rău.

Am încercat din răsputeri să fiu mai indiferentă, să nu mai am aşteptări , dar singura metodă prin care am reuşit asta a fost accentuându-ţi defectele şi începând să te urăsc. A fost chiar uşor, ştii. În ultimul timp nici nu pot vorbi cu tine, simt o repulsie, o scârbă chiar atunci când mă saluţi. Şi e ciudat… nu ştiu. Aş vrea să fim împreună dar tu nu o să te schimbi şi aşa nu se poate. Mereu am gândit că dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti aşa cum e, nu vezi nimic greşit la el, deci nici nu îţi doreşti să-l schimbi cu ceva… Poate că eu nu te iubesc. Poate e doar o atracţie inexplicabilă, ‘cause, well, you know we’ve had bad karma from the start. În fine, poate nu vreau neapărat iubire, poate am doar nevoie de cineva care să mă trateze aşa cum merit. Am nevoie de atenţie, lucru pe care tu nu mi-l poţi da.

Asta nu e relaţie, sau cel puţin nu e genul de relaţie pe care mi-o doresc eu acum. Credeam că dacă am vorbit deschis şi am stabilit oarecum nişte chestii o să-mi fie mai uşor. Şi la început chiar a fost ok, am alte lucruri care ar trebui să mă preocupe, tu trebuia să fii doar "un bonus", dar apoi mi-am dat seama că mă mint pe mine însămi. Mă aflu în aceeaşi situaţie ca înainte, gândindu-mă mereu la tine, făcându-mi griji şi sperând că o să fie bine; iar pentru tine totul pare aşa simplu şi uşor. 

De asta mi-e greu să cred că ai putea să ţii la mine. Ştiu, am observat, nu îţi place să-ţi arăţi sentimentele faţă de o persoană, ţi-e frică să nu pari vulnerabil. Nu te condamn pentru asta, după tot ce ţi s-a întâmplat şi cu anturajul în care ai crescut, e de aşteptat. Dar pentru mine nu-i uşor să concep cum poţi să spui că te gândeşti tot timpul la mine şi să treacă zile întregi fără să-mi dai vreun semn, pentru că, vezi tu, eu nu pot să fac asta.

Nu pot să continui aşa când ştiu că pot avea ceva mai bun. O să-mi fie greu la început, o să-ţi simt lipsa, o să am momente când o să vreau iar să vorbesc cu tine; sper totuşi că nu o să se întâmple. Şi apoi, timpul le rezolvă pe toate, nu? Asta e.

Ascultă: Bottom of the Ocean

I'll be big enough for both of us to say: be happy.

Asta trebuia să-i spun. Trebuia... dar nu am putut, mereu am avut probleme să le spun oamenilor în faţă ce simt. Dar de scris e uşor. E de ajuns o propoziţie ca apoi să curgă şiruri de cuvinte până mă descarc şi îmi dezvălui toate gândurile. Dacă l-aş fi avut în faţă nu aş fi putut să-i spun lucrurile astea, aş fi început să plâng ca o proastă şi atât. Blocată de un zid invizibil. Acum, aşa, nici nu o să ştie. Poate aşa e mai bine.