Pasiune.

   Când ceva e atât de intens încât cuvintele par goale, seci, necuprinzătoare. Când nu e nevoie de zece emoticonuri într-un mesaj ca să-ti dai seama cât de mult te doreşte. Un simplu "Noapte bună!" şi un "te pup" înseamnă mai mult decât orice, pentru că ştii ce simte. Ştii că dacă ai fi lângă el, te-ar săruta şi v-aţi lăsa pradă pasiunii. Momente rare, dar speciale tocmai prin asta. Aşteptarea le face mai frumoase şi anticiparea clipei în care ajungi în braţele lui te face nerăbdătoare. Abia aştepţi să îl vezi, să te privească în ochi, să-ţi prindă faţa în mâinile lui şi să te sărute. Îmbrăţişarea lui e singura care îţi dă fiori de plăcere când vă cuibăriţi în pat, stând pur şi simplu ore în şir, simţindu-i respiraţia si pulsul prin vasele de sânge, căldura corpului şi mirosurile voastre amestecate... 

   Dar ce te-ai face dacă într-o zi ai şti că nu îl vei mai putea vedea? Că nu va mai fi al tău? Speri doar că eşti destul de puternică să mergi mai departe... Eşti conştientă că va fi cu atât mai rău cu cât e mai frumos acum, dar asta nu te opreşte să te bucuri pentru că ai învăţat să trăieşti în prezent, pentru tine. Nu în trecut sau în viitor, pentru alţii.

Trecutul bântuie.

Trecutul te poate lovi când te aştepţi cel mai puţin. Mereu spun că ce-a fost a fost şi trebuie lăsat în urmă, că e mai important să te concentrezi asupra prezentului fiindcă trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ce faci când amintirile nu te lasă să te bucuri de prezent? Abia încep să trăiesc cu adevărat şi deja am impresia că ştiu cum va fi viaţa mea. Una monotonă şi plictisitoare. Iar asta din cauza trecutului. Credem că putem merge mai departe, că am iertat, că am uitat, însă astea sunt minciuni. De fapt, mereu vor fi momente din trecut care ne vor bântui, după care vom tânji, pe care le vom considera mai frumoase decât orice ne-ar putea oferi prezentul sau viitorul. Asta pentru că păstrăm în amintire doar lucrurile frumoase, lăsăm deoparte sacrificiile făcute pentru ele, consecinţele pe care le-am suferit. Am vrea să retrăim clipele acelea, dar nu ne dăm seama că timpul a schimbat multe. Te-a schimbat pe tine, a schimbat circumstanţele. Nu ar mai fi la fel. Timpul nu stă în loc şi nu iartă. Pe nimeni. Şi totuşi nu te poţi desprinde de anumite părţi din trecut. Ţi-e frică să trăieşti, ţi-e frică să simţi din nou fericirea, ţi-e frică fiindcă într-o zi ar putea dispărea şi ea la fel ca cea din trecut. Şi vei rămâne cu durerea resimţită când persoana de care te-ai ataşat pleacă din viaţa ta. Aşa că... eviţi să te mai apropii de o altă persoană şi te hrăneşti cu amintiri. Trăieşti în trecut deşi încerci să te păcăleşti că ţi-e mai bine. Ajungi să-i răneşti pe alţii lăsându-le impresia că îţi pasă şi apoi distrugându-le visele. Dar tu nu te gândeşti la cea din prezent. În visele tale apare tot cea din trecut...

Atitudinea contează.

Am început să plâng mai devreme, când mă pregăteam să fac duş... şi am plâns sub duş vreun sfert de oră. I-am învinovăţit pe toţi cei din jurul meu pentru faptul că am avut o zi de tot rahatul şi am început să dramatizez, să-mi construiesc în minte diferite discursuri pentru fiecare, acuzându-i de starea mea proastă. M-am gândit cum ar fi să fiu singură, să mă lase toţi în pace să fac ce vreau. M-am simţit şi mai prost gândindu-mă că mi-ar lua ceva timp să mă obişnuiesc aşa pentru că sunt foarte emotivă şi dependentă de oameni, iar eu nu pot să mai pierd timp în momentul ăsta.

Apoi mi-am dat seama: singura vinovată pentru starea asta proastă sunt eu. Atitudinea mea. Felul meu de a fi. Acum ceva timp am găsit în cartea lui Paler, "Calomnii mitologice", următorul citat:

„Racul e cel mai sensibil dintre toate semnele. El este uşor impresionabil şi trece de la veselia cea mai pură la o melancolie tulbure. Sensibilitatea sa se poate compara cu cercurile concentrice provocate de o piatră aruncată în apă. Ceea e pentru alţii e fără importanţă, pentru un Rac capătă o valoare exagerată. Şi de câte ori e preocupat inutil! Adesea închipuirea îl domină şi poate deveni un bolnav imaginar. Dacă dispune de un apartament cu mai multe camere, el trăieşte de obicei într-una singură, pe care o aranjează după gustul şi exigenţele lui. E conservator, tradiţionalist, fascinat de trecut, de amintiri. În general, posedă o memorie ieşită din comun; încă un motiv pentru a străbate drumurile ştiute sau de a strânge tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu se poate despărţi. Din pricina aceasta reuşeşte destul de greu să pună ordine în viaţa lui. Se teme de cruzime şi de duritatea vieţii cotidiene, încercând cu fierbintea lui imaginaţie s-o îndulcească şi s-o înfrumuseţeze. Vulnerabil la ofense, ascunde teama sa de brutalitate, de violenţă, sub o mască de persoană calmă şi o face atât de bine încât reuşeşte uneori să pară plictisitor şi puţini bănuiesc cât zbucium, câtă energie pune Racul, închis în el însuşi, pentru a înfrunta situaţii simple. Caracterul său dificil, susceptibil, uşor de contrariat îi joacă adeseori feste. Are o slabă capacitate de adaptare şi de supunere, iar cine trăieşte în vecinătatea lui trebuie să devină un maestru de tact, pentru a se lupta şi cu orgoliul Racului, şi cu susceptibilităţile care-l fac uneori greu de suportat.”

Recitindu-l acum, îmi dau lacrimile pentru că nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în rândurile astea. Dar mai ales că mă urăsc pentru asta. Pentru că nu sunt puternică şi constantă. Pentru că îmi fac griji din orice şi îmi imaginez tot felul de lucruri care nu există, fiindcă am mereu impresia că cei din jur îmi fac rău intenţionat. Pentru că îmi ascund sentimentele de frică, pentru că rareori sunt eu însămi de frică. Sunt perioade optimiste în viaţa mea, oarecum vesele. Şi apoi vine câte un moment când de la cea mai mică chestie, cea mai mică dezamăgire erupe un vulcan din mine. Cum s-a întâmplat în seara asta.

Dar erupţiile par a fi din ce în ce mai rare şi mai scurte. Poate fiindcă m-am maturizat. Nu mai pot să mă numesc copil. Cred că sunt mai matură decât multe persoane mai învârstă decât mine. Am înţeles că sinceritatea e cea mai bună mască. Oamenii sunt atât de obisnuiţi să mintă, încât poţi să le spui orice că tot au îndoieli. Mi-e frică de minciună, de lăcomia oamenilor, de prostia şi incultura lor. Totuşi ştiu că împotriva acestor lucruri pot lupta cu indiferenţă şi egoism. De ce sunt oamenii aşa răi? Eu cred că e din cauza faptului că suntem prea mulţi in lumea asta. Gândiţi-vă puţin. Cu cât sunt mai mari localităţile, oraşele, cu atât mai mult cresc indiferenţa şi egoismul dintre oameni. Ar fi groaznic de obositor şi chiar imposibil să-ţi pese de fiecare vecin, de fiecare persoană care locuieşte în aceeaşi localitate cu tine, ca să nu mai zic în aceeaşi ţară. Fiecare e pe cont propriu în ziua de azi.

Sincer, dar puţin egoist şi indiferent. Aşa trebuie să fie un om astăzi pentru a supravieţui. În momentul în care începe să-ţi pese mai mult de alţii decât de tine, eşti pierdut. Fiindcă începi să renunţi la bucăţi din tine în favoarea altora. E mai mult decât ok să-ţi iubeşti părinţii, fraţii, pe cei care ţi-au fost alături de cele mai multe ori. E ok să faci gesturi frumoase uneori chiar şi pentru necunoscuţi. Dar nu renunţa la tine, la ceea ce vrei tu, la ceea ce ai, pentru a le face pe plac altora.

Eu trebuie să mai lucrez la partea asta. Am o aşa-zisă "calitate" numită empatie, care mă omoară uneori pentru că mă face să gândesc din punctul de vedere al altora şi trebuie să fiu puternică. Ştiu ce aţi putea spune. Că trebuie să fim buni cu cei din jur, cu "aproapele nostru", că egoismul e un defect, ceva groaznic. Eu vă zic că în ziua de azi nu ajungi nicăieri cu bunătatea şi sensibilitatea pentru că nu ştii cine le merită. Oamenii de rând pot fi actori mai buni ca cei de la Hollywood şi se pot schimba de la o zi la alta.

Deci lucrează pentru tine, învaţă pentru tine. Nu totul ţine de bani, anturaj şi noroc. Atitudinea e cea mai importantă. Keep your head high, and your dreams higher.

Dimineaţă perfectă.

De obicei, pentru mine perfecţiunea înseamnă ceva de neatins, însă astăzi pot spune că am petrecut o dimineaţă perfectă. Asta fiindcă am petrecut-o cu tine. M-am strecurat uşor la tine în casă, pentru că ştiam că dormi. Am ajuns în dormitor şi am vrut să mă bag lângă tine sub plapumă. Te-ai trezit când m-ai simţit pe pat şi m-ai primit alături cu o îmbrăţişare călduroasă la momentul potrivit, ca să mă încălzesc după drumul pe care l-am făcut prin gerul de la 8:30 dimineaţa.

M-ai strâns în braţe şi ne-am cuibărit unul în celălalt cateva minute, apoi am început să vorbim. Ţi-am zis că mă doare burta şi m-ai mângâiat atent, nu ştiai ce să-mi faci să mă simt mai bine, asemenea unui tată neîndemânatic cu fetiţa lui. Ţi-am povestit despre cearta cu mama, despre programarea pentru examenul auto şi mi-ai dat sfaturi. Tu nu ştii, dar pentru mine sfaturile tale contează cel mai mult. Eşti cea mai cu picioarele pe pământ persoană pe care o ştiu. Asta probabil fiindcă ai trecut prin multe şi ai fost nevoit să te descurci singur.

Mi-ai zis despre problema cu proiectele tale pentru facultate, despre problemele cu banii... şi nu ştii cât de mult mi-ar fi plăcut să am şi eu sfaturi măcar pe jumătate la fel de bune ca ale tale. Dar ştiu că o să te descurci pentru că eşti cea mai isteaţă  persoană pe care o ştiu, mereu găseşti o soluţie. Mereu mă surprinzi cu ideile tale. 

Şi m-ai sărutat aşa cum numai tu ştii. M-ai sărutat pe buze, pe frunte, pe obraz, pe gât, iar pe buze şi am simţit că mă săruţi cu dragoste, nu era vorba doar de pasiune sau altceva. Am simţit că sunt complet a ta cât mă strângeai în braţe şi mă sărutai. Şi mi-ai înlăturat durerea cu iubirea ta. Nu-ţi imaginezi ce fericită eram în momentele alea, ce fericită sunt fiindcă ştiu că am un loc în sufletul tău. Inima e fragilă, schimbătoare, dar în suflet stau sentimentele cu adevărat speciale.

Ne-am uitat la "Inglorious Bastards", deşi l-ai mai văzut de vreo 3 ori, fiindcă eşti înnebunit după filmele lui Tarantino. M-ai ţinut în braţe sărutându-mă din când în când pe umăr şi nu-ţi imaginezi câtă fericire îmi inunda sufletul. 

S-a terminat filmul, s-a făcut amiaza, trebuia să plec. Prin dezordinea din camera ta nu am putut să nu observ cărţile împrumutate de la bibliotecă şi m-am bucurat că încă mai citeşti. M-ai condus spre casă, m-ai sărutat de rămas bun şi ne-am despărţit fericiţi. Momente ca astea valorează cât lumea întreagă pentru mine şi aş putea să îndur orice pentru a mă bucura de ele, findcă amintirea lor nu se va şterge niciodată din sufletul meu şi de câte ori le voi retrăi în gând, mă voi simţi împăcată, fericită, iubită. Acum ştiu ce e iubirea.

Împarte iubire.

Ce poate fi mai frumos decât să ştii că cel pe care îl iubeşti, te iubeşte la rândul lui?
Acum ştiu ce înseamnă iubirea. Doi oameni care sunt dispuşi să facă orice pentru binele celuilalt indiferent ce li s-ar întâmpla lor. Doi oameni care, oricât de departe ar fi unul de celălalt în timp şi spaţiu, simt mereu că îi leagă ceva. Dacă s-ar întâlni după luni, ani în care nu şi-au vorbit, ar putea să continue de unde au rămas. Doar că ar fi tot mai bine pe zi ce trece. Doi oameni care fac sacrificii enorme pentru ca într-o zi să fie împreună fără obstacole, probleme, reţineri.

Când iubeşti pe cineva, mereu te întrebi dacă şi el te iubeşte. Şi chiar dacă ţi-ar spune-o, tot ai îndoieli. Dar când un prieten bun îţi spune că a vorbit cu persoana iubită de tine şi că se vede că te iubeşte, atunci poţi fi sigur. Iubirea asta, iubirea adevărată nu piere niciodată. Am ajuns să cred şi eu în clişee de-astea. Dar mi-au dat lacrimile şi plâng şi acum. Pentru că ştiu că sunt iubită, că sunt acel cineva special în viaţa celui care e special pentru mine.

Nu ştiu dacă mă înţelegi.. Mă repet, folosesc fraze expirate. Dar sentimentul ăsta e unul care e mereu prezent, la fiecare generaţie. E unul singur. Iubire. Nu există mai multe feluri de iubire. Ori e iubire, ori nu-i nimic. Şi îţi dă atâta putere şi fericire. Când ştii că el e fericit, dacă tu eşti bine, ai face orice să fii cât mai bine. Şi ai da orice să ştii că şi el e bine. Iar când sunteţi bine împreună pare un vis.

Aş vrea să-ţi împărtăşesc din fericirea mea :). Aş vrea ca toată lumea să simtă ce simt eu. Acum am motivaţia supremă şi nimic nu mă poate opri. Nu renunţa niciodată la ceea ce-ţi doreşti. Nu e vorba de speranţe false, dar gândeşte că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor. Împarte bucuria de a trăi în jurul tău, fii darnic, zâmbeşte şi luptă pentru binele tău. Eu ştiu ce vreau şi o să obţin acel lucru.

Se duce toamna.

Astăzi m-a surprins plăcut playlistul meu cu videoclipuri preferate de pe youtube. Melodia asta e atât de încărcată emoţional... M-a făcut să plâng.

E sfârşitul lui septembrie şi singurele semne de toamnă pe care le simt sunt faptul că ai mei vorbeau de strugurii din curte, care trebuie strânşi... şi răceala asta tâmpită care s-a instalat de dimineaţă în corpul meu cu o durere groaznică în gât. Şi acum începe să-mi curgă şi nasul. Bună treabă. Mâine o să am o zi grozavă! :)

E deja sfârşitul lui septembrie şi timpul încă nu dă semne să domolească goana asta spre viitor, spre necunoscut, spre alte probleme şi bătăi de cap. Timpul trece iar eu sunt prinsă într-o cutie transparentă, ca cea a mimilor, care se mişcă de zece ori mai încet pe drumul temporal. Din cutia mea văd tot ce se întâmplă, cum mă întrec toţi şi toate. Eu rămân în urmă, cu amintirile mele.

Începe octombrie îndată... şi se pare că mă aşteaptă încă o iarnă rece şi singuratică. Parcă văd că îndată vine vremea hainelor groase, a bocancilor, fularelor; cu sau fără zăpadă, dar cu un ger omniprezent. Şi în atmosferă, şi în inima mea. Cât? Oare cât poate îndura fiinţa umană? Ajungi la un moment în care nimic nu te mai poate răni sau impresiona. Devii rece şi indiferent. Şi singur...

O să treacă repede şi toamna, iar eu, ca de obicei, o să mă trezesc într-o zi cu zăpadă în curte şi nu o să-mi vină să cred că deja e iarnă. Şi va trece timpul şi nu voi realiza nici jumătate din lucrurile pe care mi le propun. Şi mă voi urî şi mai mult. Şi voi fi şi mai singură. Soarele va răsări doar printr-o minune, după o iarnă închisă, întunecată. Va răsări poate într-o zi, dar până atunci mai este mult. Sau puţin?

Ca o mână care se învineţeşte treptat când stă mult în frig, aşa se răceşte miocardul meu. Mai întâi la exterior, apoi spre interior... se vor vedea în curând venele şi arterele, vineţii spre negre. Până se coagulează sângele. Până nu mai există urmă de sentimentalism, înduioşare, iubire. Voi fi ca un robot, gri. Dar împăcat, mulţumit, care nu depune efort decât pentru a progresa, pentru realizarea profesională. Şi care va ajunge departe pentru că are o singură dorinţă adevărată. E sigur că vrea să devină un chirurg respectat şi asta va fi.

Se duce septembrie.  Vine octombrie.  Şi oamenii nu merită nimic.

Păreri.

E bine să fii diferit. Majoritatea te vor considera ciudat, fiindcă există o idee generală a societăţii despre cum trebuie să arăţi, să te porţi; altfel eşti exclus. Am vorbit despre asta aici. Multă vreme am căutat să mă încadrez în tiparul ăsta. Am vrut să fii normală, să fiu acceptată. Nu mi-am dat seama că nu mai eram eu. Jucam un rol şi atât. Eram chiar complexată pentru că trebuia să fac eforturi să fiu ca ceilalţi. Oameni care nu fac altceva decât să copie pe alţii, să respecte reguli şi să plece capul în faţa unora mai proşti (dar mai "tari") ca ei. Oameni fără iniţiativă, fără puterea de a vedea dincolo de aparenţe, oameni care se mulţumesc cu puţin. 

Dar am crescut, am început să cunosc alţi oameni, am început să trăiesc cu adevărat. M-am redescoperit pe mine însămi şi am învăţat că nu trebuie să spun şi să fac ce le place altora, ci doar ce-mi place mie. Acum am o altă imagine despre societatea din ziua de azi. Mă dezgustă, mă face să mă revolt, să plec în pustiu. E o lume plină de prostie, dar fericită aşa. Cocalarii, maneliştii, piţipoancele, fanfaronii, ariviştii, prefăcuţii şi tot neamul lor sunt proşti. Dar fericiţi. Nu sunt prima care remarcă asta. Sunt chiar persoane care afirmă lucrurile astea pentru a părea inteligente, când fac, de fapt, parte din acelaşi clan. Ei bine, mie mi s-a acrit de la atâta prostie. Şi mai ales, mi-au ajuns până în gât cei care pretind că sunt diferiţi, că ştiu care sunt adevăratele valori şi nu se lasă prostiţi de-alde Florin Salam şi Anda Adam, de la noi, sau Justin Bieber şi Nicky Minaj, de la ei, dar când nu-i vede nimeni, maneaua şi zgomotele alea pop, house, dance (că nu le pot numi muzică) le "încântă" urechile. Şi asta doar în domeniul muzical, pe alte planuri nici nu are rost să mai insist...

E trist să vezi aşa ceva. Dar mai bine îi laşi în pace şi-ţi vezi de ale tale. Cu cât eşti mai diferit, cu atât mai mult te vor evita persoanele de genul celor de mai sus. Şi te vei putea bucura făcând, ascultând, discutând ceea ce îţi place, cu oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. Sunt mai rari, dar nu eşti singur. 

Eu fac, şi voi face, ce vreau. Eu sunt, şi voi fi, cine vreau. Nu îmi dictează nimeni şi nu mă schimb pentru a fi pe placul cuiva. Sunt mai fericită cu prieteni puţini, dar adevăraţi. Sunt mai fericită ascultând muzică adevărată care nu se aude în orice bar, la orice colţ. Sunt mai mulţumită îmbrăcându-mă cum simt eu, decât după o anumită modă. Sunt împăcată cu principiile, ideile şi concepţia mea despre viaţă, chiar dacă majoritatea nu mă aprobă. Nu spun că aş reprezenta tipul ideal de persoană. Nu mă consider superioară nimănui. Dimpotrivă. Uneori simt că mi-ar plăcea să am şi eu atât de puţină cultură încât să pot fi fericită în lumea asta mizerabilă. Dar mă mulţumesc cu a fi eu însămi. Sunt bine aşa, diferită. Nu vreau să o fac pe neînţeleasa sau "să mă dau mare".

Vreau să-ţi amintesc că ai puterea de a alege. Nu te lăsa constrâns de nimeni şi de nimic. Nu vei fi fericit dacă urmezi visul altcuiva, dacă faci ce e "cool", dacă ascunzi ceea ce eşti cu adevărat pentru a fi popular sau mai ştiu eu ce. Ai cap, gândeşte. Nu-i lăsa pe alţii să-ţi bage idei în el. S-ar putea să fie proaste şi mai târziu îţi va părea rău. Ai sentimente, exprimă-le. Ai dorinţe, îndeplineşte-le. Ai o viaţă, trăieşte-o cum vrei tu. Dacă îţi place să petreci timpul la mall, fă-o; dacă manelele te fac fericit, ascultă-le în continuare. Dar gândeşte-te bine dacă sentimentul e adevărat.

Nu condamn pe nimeni şi nu am nicio putere să judec. Eu doar îmi exprim o părere. Cred că dacă oamenii şi-ar asculta mai mult sufletul şi mai puţin gura altora, ar fi mai fericiţi. Ce fel de viaţă e cea pe care o trăieşti numai luându-te după alţii, prefăcându-te că eşti ceva ce nici nu-ţi place? Lumea, şi mai ales România, trebuie să se trezească la realitate. Mediocritatea şi prostia ne îngroapă pas cu pas. 

Gândeşte bine. Viaţa pe care o trăieşti e cea pe care ţi-o doreşti sau e una pe care ţi-au creat-o alţii?

Feelings.

Ai simţit vreodată că iubeşti pe cineva şi că el te iubeşte, dar nu aveţi o relaţie "normală", de genul celor care sunt publice pe facebook, de genul celor din filmele hollywoodiene când totul e plin de fluturaşi şi inimioare?

După aproape un an îl simt mai aproape ca niciodată, trup şi suflet. După aproape un an, am renunţat la prejudecăţi, la stereotipuri, am ieşit din tipare şi am învăţat să mă bucur fără să mă gândesc la ziua de mâine.
Ştim amândoi că nimic nu e sigur, că cel mai probabil, într-un an, vom fi departe unul de altul, că nu avem viitor împreună. Dar asta ne face doar să ne apropiem şi mai mult. Un an e ceva, ceva mai mult. Avem timp să ne bucurăm de ce avem acum. Nu e o relaţie, nu în sensul celor de astăzi.

Nu ştie nimeni ce e între noi cu adevărat, ne păstrăm unul pentru celălalt. Aşa nu ne influenţează nimeni, nu ne judecă nimeni. Poate azi mergem împreună la un party, ne purtăm ca doi îndrăgostiţi, iar mâine fiecare merge cu prietenii lui şi e ca şi cum nu am fi nimic. Ceilalţi pot să creadă orice. Doar noi ştim.

Noi ştim că ne iubim, că suntem diferiţi.
Ştim că e mai bine să păstrezi unele lucruri pentru tine.
Ne înţelegem din priviri.
Ştim ce înseamnă să-i oferi celuilalt spaţiu.
Şi ştim să profităm de momentele petrecute împreună, în loc să ne lăudăm pe facebook sau în faţa prietenilor. Râdem împreună de cei care postează zilnic lucruri legate de relaţia lor, iar după o săptămână, două, schimbă partenerii.
Noi ştim că ne iubim, fără să fie nevoie să aşteptăm ca celălalt să confirme cererea de pe facebook, ca să fim siguri că suntem împreună.
Noi nu suntem împreună, nu avem o relaţie.
Noi doar ne bucurăm unul de celălalt, ne simţim cel mai bine împreună.

Prefer aşa ceva, decât o relaţie plină de minciuni, ipocrizie. Prefer să simt că mă iubeşte, decât să-mi zică un "Te iubesc" fals de "n" ori pe zi din prima săptămână. Prefer să merg cu el la mormântul mamei lui, ca astăzi, şi să mă simt specială, pentru că nu mai aduce pe nimeni acolo. Prefer glumele lui proaste. Prefer ironiile şi tachinările lui, dulcegăriilor false şi patetice.

Îl iubesc şi asta e tot.

Concept al iubirii.

Iubirea este, desigur, un subiect intens discutat. A fost trăită timp de mii de ani de milioane, chiar miliarde de oameni. A iscat dispute, neînţelegeri, conflicte, până şi războaie. Există o multitudine de opere realizate pe tema iubirii: poezii, romane, poveşti, melodii, tablouri, fotografii, filme, sculpturi etc. Fiecare om are formată o imagine, o idee despre ceea ce înseamnă acest cuvânt, iubire. Şi pentru fiecare, definiţia iubirii e diferită. Orice persoană se simte în stare să spună sau să exprime măcar două cuvinte legate de iubire. Dar oare câţi au cunoscut iubirea adevărată? Câţi dintre ei, sau dintre noi, au simţit-o în plenitudinea şi frumuseţea ei? Câţi au înţeles-o într-adevăr?

Iubirea, în concepţia mea, este ceva ce simţi pentru o persoană la un moment dat. Nu e un ceva simplu, nu. E un ansamblu de senzaţii şi sentimente care pot fi declanşate de un singur sunet, o singură imagine, un simplu miros sau atingere. Poate avea diverse forme. Unii zic că poate avea şi diferite intensităţi. Dar eu cred că iubirea adevărată, cea specială, nu poate avea termen de comparaţie. E simplu: există sau nu există. Nu poţi să spui „îl iubesc pe Ion mai mult decât pe Radu”. Asta înseamnă că ce simţi pentru Radu e afecţiune, ataşare, dar nu iubire. Iubirea funcţionează pe principiul totul sau nimic. Când iubeşti, totul se schimbă. Lumea ta se învârte în jurul acelei persoane speciale, nimic nu e mai important. Când iubeşti şi eşti iubit în adevăratul sens al cuvântului, nebunia e sora ta bună, fiecare zi merită trăită, te simţi în stare de orice, capeţi puteri noi, nu mai există imposibil pentru tine.

Despre asta vreau de fapt să vorbesc. Am auzit într-o perioadă, şi am văzut şi postări pe net cum că între Romeo şi Julieta nu ar fi fost iubire adevărată, ci între cei care rămân împreună până la bătrâneţe e iubire. Prima parte e o aberaţie totală, şi o să explic imediat de ce. Cât priveşte a doua parte, eu una nu am auzit sau văzut bătrâni care să fi fost împreună toată viaţa şi să se iubească la fel până în ultima zi. Dacă există, aş fi încântată să-i cunosc. Poate or fi prin lumea asta câţiva... Dar ce încerc să spun e că iubirea înseamnă nebunie, dăruire completă, intensitate maximă în fiecare clipă. „Romeo şi Julieta” e o poveste de iubire tocmai fiindcă e plină de intensitate. Sentimentul dintre cei doi e sincer, e real pentru că ei nu concep viaţa unul fără celălalt. De aceea, în final, au murit unul lângă altul. Asta înseamnă iubirea.

Din punctul meu de vedere, între cuplurile care rămân împreună până la bătrâneţe şi moarte nu e iubire. Sau cel puţin, nu genul ăsta de iubire. Cred că obişnuinţa defineşte cel mai bine o astfel de relaţie. Poate exista un sentiment de ataşare, de afecţiune, cei doi se pot înţelege bine, ajung să se cunoască la perfecţie, se pot iubi ca prieteni, dar ce simt ei nu e iubirea care e sinonimă cu dragostea. Aceasta e greu de menţinut, necesită multe resurse, iar oamenii obosesc, se schimbă, uită, se plictisesc sau pur şi simplu se trezesc la realitate. Lumea reală, palpabilă e în continuă mişcare şi asta influenţează şi lumea imperceptibilă a ideilor şi sentimentelor. Deci schimbarea e iminentă şi iubirea se pierde în ceaţă, dispare prin conflicte interioare sau exterioare care duc la întrebări, îndoieli, neîncredere.

Asta e părerea mea. Sunt tânără, poate mai am multe de învăţat. Poate nimic din ceea ce am scris nu e corect. Dar asta cred momentan. Nu cred că o să găsesc o persoană pe care să o iubesc toată viaţa. Sunt în dubii dacă merită să te căsătoreşti sau nu. În ultima vreme aud tot mai des de oameni care se despart după câţiva ani. Nu-i condamn. Doar mă întreb de ce m-aş căsători dacă într-un final tot ajung la divorţ. Lăsând la o parte relaţiile bazate pe diverse interese, poţi să trăieşti cu o persoană fără să fii căsătorit. Ba chiar mi se pare mai ok aşa, fără obligaţii. O să spuneţi că în felul ăsta pot apărea conflicte legate de bani, responsabilităţi, chestii legale ş.a.m.d. şi eu vă spun că dacă apar astea, înseamnă că iubirea a dispărut. Deci relaţia e una bazată doar pe obişnuinţă, pe apropierea care s-a creat între cei doi, pe obiceiuri create împreună. Care-i rostul să continui aşa? Comoditatea, frica că nu vei găsi pe altcineva, că e greu să o iei de la capăt, copiii? Astea sunt scuze.

Fiinţa umană e leneşă. Preferă să se complacă într-o situaţie acceptabilă decât să caute absolutul, să trăiască viaţa din plin. Mediocritate. Iubirea poate fi orice, dar nu mediocră. Eu nu mă voi mulţumi cu o astfel de relaţie dominată de cotidian, de rutină, afundată în grija zilei de mâine, relaţie în care oamenii au uitat să se bucure de prezent, să-şi zâmbească, să se simtă invincibili împreună. Eu voi iubi şi voi fi iubită.

În iubire se arată plenitudinea existenţei. – Dumitru Stăniloae 

Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. - Osho 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. – Ionel Teodoreanu 

   M-am schimbat de câteva luni încoace. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar eu sunt împăcată cu mine însămi. Însă asta a afectat relaţia mea cu unele persoane din jurul meu. M-am certat cu cea mai bună prietenă a mea. Nu mai era la fel de ceva timp. Nu ne mai plac aceleaşi lucruri, nu ne mai simţim la fel de comfortabil împreună. Acu' 2 zile m-am enervat şi i-am vorbit urât, i-am zis lucruri care înainte nici nu le-aş fi putut gândi. Cred că amândouă am crescut, ne-am maturizat, am luat-o pe căi diferite. Am hotărât să lăsăm să treacă o perioadă... Eu trebuie să mă regăsesc, să-mi limpezesc gândurile. Apoi vom vedea ce va fi. Nu ştiu dacă vom mai fi prietenele nedespărţite de acum câteva luni. Toţi ştiu că ne avem ca surori, că nu există secrete între noi, că împărtăşim orice. Ei bine... sper ca după perioada asta, să ne întâlnim întâmplător într-o zi, să începem să vorbim şi să fie totul ca înainte. Deşi mi-e frică că o voi pierde pentru totdeauna. Şi nu ştiu ce m-aş face fără ea...
   Eu mă iubesc aşa cum sunt, dar ştiu că am fost mai rece cu ea în ultima perioadă. Însă asta o să se schimbe. Trebuie să învăţ să-mi exprim sentimentele fără ruşine, să-i arăt cât de mult ţin la ea. Ăsta e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l schimb la mine. Şi va fi bine. Trebuie să fie bine.

Ceai.

    

    Mi-am pierdut logica şi fac numai prostii. Nu mai sunt în stare să iau decizii ca lumea. Confuzia din minte mi se reflectă şi în gesturi, sunt neîndemânatică, adormită, apatică. Unde e tipa aia deşteaptă şi grijulie, mereu zâmbitoare, care se ferea de necunoscut, de înjurături, de sex, de băutură, de nopţi pierdute în cluburi?... Mă gândesc tot mai des în ultima vreme că mi-ar plăcea să fumez. Aşa, ocazional. Mă imaginez cu ţigara în mână, expirând fumul de ţigară după o partida cu un mai mult sau mai puţin cunoscut. Sau pur şi simplu după o ceartă cu mama. Numai gândul ăsta mă face să mă simt mai relaxată. Şi mama îşi face atâtea griji… La urma urmei am noroc de ea. Cred că e singura care o să se gândească la mine şi o să-mi fie alături toată viaţa. Şi când mă gândesc cât rău i-am făcut… şi probabil îi voi mai face. Poate voi fi şi eu mamă într-o zi - dacă ajung destul de responsabilă încât să am grijă şi de altcineva în afară de mine. Eu, mamă. Cât de ciudat mi se pare acum…

    Sunt plecată în lumea mea. Mă pierd în şirul gândurilor, mă pierde timpul cu minutele care devin ore, trezindu-mă a doua zi fără să am habar cum a trecut noaptea, când am adormit. Aş putea să stau zile în şir privind în gol, ascultând muzica care mă calmează… gândindu-mă la tot sau la nimic. Ce existenţă derizorie ar fi asta!

    Şi beau din ceaiul ăsta. Am mâncat prea multe prăjituri azi, deci e fără zahăr. Nu vreau să mă mai îngraş.

    Vreau să arăt bine. Pentru tine. Ştiu că atunci când mă faci grasă o zici în glumă, ca să mă ironizezi, dar asta nu înseamnă că pot să mă neglijez… Tu eşti sigurul care-mi lipseşte acum. În balcon, cu ceaiul lângă mine, ascult muzică la volum încet, în combinaţie cu sunetul greierilor şi al maşinilor din depărtare, şi te aştept. Eşti la muncă. Până la 12. Mi-e dor de tine. Tu mă faci să simt atâtea lucruri, îmi dai încredere în mine, eşti sprijinul meu când prietenii mă lasă baltă. De fapt, cred că ai fost şi eşti cel mai bun prieten al meu. M-ai învăţat să trăiesc fiecare moment, să profit de orice şansă, să nu pierd timpul gândindu-mă „ce ar fi dacă” şi să acţionez. Am învăţat de la tine că limitele nu trebuie să-ţi fie impuse de alţii, ci să vină din interior, orice ai face. Fără tine parcă îşi ţes păianjenii pânza în corpul meu, în viaţa mea. Şi fără tine, vezi, fac numai prostii, ca o copila care are în faţă o lume întreagă şi crede că poate face orice.

    De ce e aşa greu să ne înţelegem mai mult de o săptămână, două? De ce trebuie să existe mereu ceva care ne face sa uităm ce avem şi să ne supărăm ca proştii? Vreau să fii lângă mine aici, acum, mereu. Vreau ca peste 10, 20, 40 de ani să fim tot noi. Aşa, nebuni, nesăbuiţi - tu mai mult ca mine - , trăind după propriile reguli, fericiţi într-o lume fără salvare…

Oare nu e posibil? 

iReal.

Valuri... Sunt atât de însetată de mare încât acum am şi impresia că aud valuri.
Nisip... Parcă aş dormi pe nisip. Şi e cineva lângă mine...
Marea. Deschid ochii şi îmi revine totul în minte. Sunt la mare. Şi tu, iubitul meu, eşti lângă mine.

Am ajuns azi-noapte târziu, pe la două. Eram atât de fericită că mă aflu aici, încât ţi-am zis că vreau să facem imediat baie şi apoi să dormim sub stele. Tu ai fost surprins să auzi asta de la mine. În mod normal mi-aş fi făcut griji că nu avem unde să stăm, că mai e mult până dimineaţă. Tocmai de asta ai fost şi de acord, fiindcă ştii că nu fac aşa ceva în fiecare zi; nu mă hotărăsc de pe o zi pe alta să plec de acasă, să-i las pe ai mei strigând în urmă: "Nu pleci nicăieri cu ăla!". Dar ştii... nu-mi mai pasă. Te am pe tine, am marea la doi paşi, am câteva zile în care nu o să mă gândesc decât la prezent.
Ne-am lăsat aseară bagajele la mal şi am alergat spre apă, aproape îmbrăcaţi, cum am coborât din tren. Briza mă îmbia de la sute de metri depărtare şi când am auzit valurile clocotind cu mânie, încercând să spargă ţărmul, nu am mai ştiut altceva. Trebuia să ajung acolo... Şi am devenit una cu apa când valurile se izbeau de corpul meu tremurând. Apoi te-ai apropiat şi m-ai sărutat, cu buzele sărate, cu hainele ude, ne-am contopit, am fost un singur trup, purtat de valuri, legănat înainte-înapoi în liniştea nopţii acompaniată de susurul greierilor.
Oboseala ne-a învins până la urmă. Aproape 8 ore într-un tren mizerabil şi sufocant pot năuci pe oricine. Baia ne-a curăţat însă de dezgust şi a instalat în oasele noastre o oboseală caldă, urmată curând de somn.
Aerul rece şi primele raze ale soarelui m-au făcut să mă trezesc. Tu încă dormi. Şi sforăi. Iar părul din nas ţi se mişcă. Cum de în noaptea asta nu m-a deranjat sforăitul tău? Presupun că eram beată de încântare şi prea obosită. Ah... e perfect! E un vis? Nu, nu e vis. Tu eşti cât se poate de real, întins pe nisipul moale, cu rucsacul sub cap. La fel şi nisipul dintre degetele mele, care acum e rece; iar părul încă mi-e umed de azi-noapte, când ne-am bălăcit. Deci e adevărat. Pot să mă bucur. Poate că până la urmă îmi este permis şi mie să aflu cum se simte fericirea deplină.

Te mişti şi tu. Ai deschis ochii. Bună dimineaţa, dragul meu. Ţi-am zis ce ochi mari faci când te trezeşti? Mă săruţi uşor şi privim amândoi răsăritul...

"Zi-mi că o să fim fericiţi zilele astea."
"Îţi promit, draga mea!"

Singura dorinţă.

punctuaţia o folosiţi voi cum vreţi în capul meu nu-şi are sens acum

aveam o singură dorinţă după ce scap de examene să merg la mare să stau toată ziua întinsă la soare să mă ard să mă enervez când nu mă bronzez uniform să simt nisipul fierbinte sub tălpi să-mi intre printre degete să mi se spargă valurile în faţă să uit de timp şi să-mi amintesc doar când mi se face foame să ies seara să trec prin zgomotul din centru şi să mă refugiez pe o plajă liniştită ascultând valurile mării şi ecoul melodiilor din cluburi sub lumina lunii să văd răsăritul ăla care nu-i altceva decât un răsărit obişnuit dar când eşti la mare cu persoana potrivită capătă proporţii imposibil de explicat în imaginaţie să înot să simt apa cum mă poartă pe ale ei valuri să mă sperii când ajung prea departe să îmi rămână sarea pe piele să mă usture nările să uit să uit de timp de griji fără trecut fără viitor doar prezent şi un prezent al naibii de ispititor chiar dacă durează doar câteva zile e intens prin simţuri absolut prin gândire cu sentimente care se clarifică abia după ce te întorci la rutină


e adevărat că distanţa uneori face ca sentimentele să se intensifice poate că de asta îmi lipsesc atât de mult lucrurile astea şi poate că dacă aş ajunge la mare m-aş lovi de multe inconveniente care ar micşora fascinaţia asta poate că nu ar mai fi la fel dacă nu mi-ar mai plăcea sau din contră m-ar cuprinde o dragoste şi mai profundă dar nu mai contează nu o să mai ajung acolo încă un an în care mă resemnez un an în care totul a fost intens dar scurt şi cu final prost de cele mai multe ori mă rog jumate de an şi am iubit şi am plâns şi am râs şi am sperat mare greşeală să speri    şi marea era singura evadare locul în care speram să las totul în urmă să marchez un nou început fie cum o fi nu aveam nevoie de nimic altceva


nu s-a sfârşit vara dar pentru mine e terminată şi gândurile nu mi se opresc aici dar e prea mult ca să continui

ceva

Ma uit si ma gandesc si iar ma uit. Nu stiu ce sa cred, nu mai am incredere in oameni si e greu sa traiesti asa.
Simt ca imi pasa prea mult, sunt prea sensibila, si ma astept ca macar unele persoane din viata mea sa ma trateze asa cum cred ca merit. Nu stiu, nu stiu nimic...
De ce? De ce nu pot citi ganduri? Daca as sti ce simte pentru mine as fi linistita, dar presupun ca nu ar mai avea niciun farmec. Parca as avea iar 14 ani. Mi-e somn si imi vine sa plang si vreau sa intru intr-un vis din care sa nu ma mai trezesc; un vis in care eu sunt tot pentru el si el e tot pentru mine. Sentimentele sunt greu de perceput, greu de aratat, greu de inteles. Tot ce vrei e sa fii sigura ca tu insemni ceva pentru cineva, ca nu esti invizibil, ca cineva se gandeste la tine. Dar cum? E imposibil.
Ma simt neputincioasa si lipsita de orice motivatie. Sunt satula sa trag de oameni, mi s-a acrit de tot. Mereu sunt in plus, mereu e ceva sau cineva mai important, nu-mi gasesc locul si simt ca nu o sa-l gasesc niciodata. Ce simplu ar fi daca nu as avea sentimente si nu mi-ar pasa. Dar pot? Nu, normal ca nu. Totul e un mare rahat; imi doresc sa nu fi existat, sa nu fi cunoscut lumea asta nenorocita.

Incertitudinea ma va ucide.

8'. Cuvinte nerostite

Am încercat, dar nu merge. Să mă prefac că sunt fericită pot, dar ce folos dacă în realitate mă simt groaznic… Nu fac altceva decât să mă autodistrug. Ştiam că aşa se va întâmpla. Speram totuşi că o să te schimbi, nu ştiu de ce. Vezi tu, speranţa nu moare niciodată, dar eu am sperat ceva imposibil. Nu înţeleg cum poţi să ţii la o persoană şi să te porţi aşa cum faci tu, să-i faci atât rău.

Am încercat din răsputeri să fiu mai indiferentă, să nu mai am aşteptări , dar singura metodă prin care am reuşit asta a fost accentuându-ţi defectele şi începând să te urăsc. A fost chiar uşor, ştii. În ultimul timp nici nu pot vorbi cu tine, simt o repulsie, o scârbă chiar atunci când mă saluţi. Şi e ciudat… nu ştiu. Aş vrea să fim împreună dar tu nu o să te schimbi şi aşa nu se poate. Mereu am gândit că dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti aşa cum e, nu vezi nimic greşit la el, deci nici nu îţi doreşti să-l schimbi cu ceva… Poate că eu nu te iubesc. Poate e doar o atracţie inexplicabilă, ‘cause, well, you know we’ve had bad karma from the start. În fine, poate nu vreau neapărat iubire, poate am doar nevoie de cineva care să mă trateze aşa cum merit. Am nevoie de atenţie, lucru pe care tu nu mi-l poţi da.

Asta nu e relaţie, sau cel puţin nu e genul de relaţie pe care mi-o doresc eu acum. Credeam că dacă am vorbit deschis şi am stabilit oarecum nişte chestii o să-mi fie mai uşor. Şi la început chiar a fost ok, am alte lucruri care ar trebui să mă preocupe, tu trebuia să fii doar "un bonus", dar apoi mi-am dat seama că mă mint pe mine însămi. Mă aflu în aceeaşi situaţie ca înainte, gândindu-mă mereu la tine, făcându-mi griji şi sperând că o să fie bine; iar pentru tine totul pare aşa simplu şi uşor. 

De asta mi-e greu să cred că ai putea să ţii la mine. Ştiu, am observat, nu îţi place să-ţi arăţi sentimentele faţă de o persoană, ţi-e frică să nu pari vulnerabil. Nu te condamn pentru asta, după tot ce ţi s-a întâmplat şi cu anturajul în care ai crescut, e de aşteptat. Dar pentru mine nu-i uşor să concep cum poţi să spui că te gândeşti tot timpul la mine şi să treacă zile întregi fără să-mi dai vreun semn, pentru că, vezi tu, eu nu pot să fac asta.

Nu pot să continui aşa când ştiu că pot avea ceva mai bun. O să-mi fie greu la început, o să-ţi simt lipsa, o să am momente când o să vreau iar să vorbesc cu tine; sper totuşi că nu o să se întâmple. Şi apoi, timpul le rezolvă pe toate, nu? Asta e.

Ascultă: Bottom of the Ocean

I'll be big enough for both of us to say: be happy.

Asta trebuia să-i spun. Trebuia... dar nu am putut, mereu am avut probleme să le spun oamenilor în faţă ce simt. Dar de scris e uşor. E de ajuns o propoziţie ca apoi să curgă şiruri de cuvinte până mă descarc şi îmi dezvălui toate gândurile. Dacă l-aş fi avut în faţă nu aş fi putut să-i spun lucrurile astea, aş fi început să plâng ca o proastă şi atât. Blocată de un zid invizibil. Acum, aşa, nici nu o să ştie. Poate aşa e mai bine.