Ceai.

    

    Mi-am pierdut logica şi fac numai prostii. Nu mai sunt în stare să iau decizii ca lumea. Confuzia din minte mi se reflectă şi în gesturi, sunt neîndemânatică, adormită, apatică. Unde e tipa aia deşteaptă şi grijulie, mereu zâmbitoare, care se ferea de necunoscut, de înjurături, de sex, de băutură, de nopţi pierdute în cluburi?... Mă gândesc tot mai des în ultima vreme că mi-ar plăcea să fumez. Aşa, ocazional. Mă imaginez cu ţigara în mână, expirând fumul de ţigară după o partida cu un mai mult sau mai puţin cunoscut. Sau pur şi simplu după o ceartă cu mama. Numai gândul ăsta mă face să mă simt mai relaxată. Şi mama îşi face atâtea griji… La urma urmei am noroc de ea. Cred că e singura care o să se gândească la mine şi o să-mi fie alături toată viaţa. Şi când mă gândesc cât rău i-am făcut… şi probabil îi voi mai face. Poate voi fi şi eu mamă într-o zi - dacă ajung destul de responsabilă încât să am grijă şi de altcineva în afară de mine. Eu, mamă. Cât de ciudat mi se pare acum…

    Sunt plecată în lumea mea. Mă pierd în şirul gândurilor, mă pierde timpul cu minutele care devin ore, trezindu-mă a doua zi fără să am habar cum a trecut noaptea, când am adormit. Aş putea să stau zile în şir privind în gol, ascultând muzica care mă calmează… gândindu-mă la tot sau la nimic. Ce existenţă derizorie ar fi asta!

    Şi beau din ceaiul ăsta. Am mâncat prea multe prăjituri azi, deci e fără zahăr. Nu vreau să mă mai îngraş.

    Vreau să arăt bine. Pentru tine. Ştiu că atunci când mă faci grasă o zici în glumă, ca să mă ironizezi, dar asta nu înseamnă că pot să mă neglijez… Tu eşti sigurul care-mi lipseşte acum. În balcon, cu ceaiul lângă mine, ascult muzică la volum încet, în combinaţie cu sunetul greierilor şi al maşinilor din depărtare, şi te aştept. Eşti la muncă. Până la 12. Mi-e dor de tine. Tu mă faci să simt atâtea lucruri, îmi dai încredere în mine, eşti sprijinul meu când prietenii mă lasă baltă. De fapt, cred că ai fost şi eşti cel mai bun prieten al meu. M-ai învăţat să trăiesc fiecare moment, să profit de orice şansă, să nu pierd timpul gândindu-mă „ce ar fi dacă” şi să acţionez. Am învăţat de la tine că limitele nu trebuie să-ţi fie impuse de alţii, ci să vină din interior, orice ai face. Fără tine parcă îşi ţes păianjenii pânza în corpul meu, în viaţa mea. Şi fără tine, vezi, fac numai prostii, ca o copila care are în faţă o lume întreagă şi crede că poate face orice.

    De ce e aşa greu să ne înţelegem mai mult de o săptămână, două? De ce trebuie să existe mereu ceva care ne face sa uităm ce avem şi să ne supărăm ca proştii? Vreau să fii lângă mine aici, acum, mereu. Vreau ca peste 10, 20, 40 de ani să fim tot noi. Aşa, nebuni, nesăbuiţi - tu mai mult ca mine - , trăind după propriile reguli, fericiţi într-o lume fără salvare…

Oare nu e posibil? 

Noapte de primăvară.

Luna mai a adus cu ea o haină nouă pentru natura moartă răsărită din iarna ce a trecut. Podoabele vii sunt miile de flori care întruchipează sufletul fiecărei plante, împărţind veselia lor în tot ţinutul, în inima fiecărui om.

Apusul soarelui poartă în urma lui un fior rece ce te cuprinde atunci când ultima rază de soare se ascunde la orizont şi împrospătează mireasma naturii. Cerul, senin acum, descoperă miliardele de lumânări albe agăţate pentru a veghea asupra întregii lumi pe timpul nopţii, perdea înstelată care a luat locul norilor ameninţători de ninsoare. Iar cântecul greierilor e atât de liniştitor.

Noaptea are un mister. Mulţimile de flori albe şi roz ale copacilor ascund printre ele fantasmele trecutului. Admirând imaginea naturii la lumina lunii, într-o noapte liniştită şi senină de primăvară, ţi se poate întâmpla să zăreşti un pom care parcă nu era în acelaşi loc mai înainte. O umbră ciudată, o rază de lumină care pare desprinsă din poveştile magice cu zâne. De fapt, ţi se pare. Frumuseţea naturii te face să visezi şi să-ţi imaginezi mai mult sau chiar să-ţi aminteşti ceva asemănător acelui peisaj magnific, să confunzi o rază pală de lumină cu un colţ din copilărie. Îţi aminteşti cum era când abia cunoşteai lumea şi te fascina fiecare lucru nou, ca apoi să te plictiseşti de el. Când o întrebai pe mama de ce e cerul albastru, de ce înfloresc copacii, de ce e aşa şi nu invers. Ea te lua în braţe, îţi explica calm sau îţi spunea că "o să înţelegi când o să fii mare". Cât ai urât fraza asta, cât de mult îţi doreai să creşti mai repede, să ştii tot.

Dar apar şi momentele petrecute cu bunica, femeia bătrână care te certa când făceai prostioare, când mâncai prea multe dulciuri. Protectoarea ta. Te apăra când ai tăi te certau; ce rău te simţeai atunci fiindcă mai devreme te-ai enervat şi ai ţipat la ea când ţi-a spus să mănânci tot din farfurie. Şi acum ai da orice să fie lângă tine, să te răsfeţe, să te tachineze. Parcă o vezi măturând prin curte, hrănind puişorii... Ah, dacă ai putea să o mai vezi câteva clipe, să o strângi în braţe, să-i mulţumeşti.

Imaginile din trecut se pierd în ceaţă şi sunt înlocuite încet de imaginea prezentului. Lumina nopţii pare a fi dată de flori şi nu de lună, un fior rece te înconjoară, melancolia te cuprinde, iar noaptea devine sursă a liniştii sufleteşti, dar şi a tulburării generată de fantasmele trecutului. Mereu vor fi acolo, dar nu sunt decât o amintire. Nu te mai ajută cu nimic acum.

(E mai pentru că am început să scriu asta prin primăvară, acum 2 sau 3 ani şi am dat peste ea zilele astea.)