Ceai.

    

    Mi-am pierdut logica şi fac numai prostii. Nu mai sunt în stare să iau decizii ca lumea. Confuzia din minte mi se reflectă şi în gesturi, sunt neîndemânatică, adormită, apatică. Unde e tipa aia deşteaptă şi grijulie, mereu zâmbitoare, care se ferea de necunoscut, de înjurături, de sex, de băutură, de nopţi pierdute în cluburi?... Mă gândesc tot mai des în ultima vreme că mi-ar plăcea să fumez. Aşa, ocazional. Mă imaginez cu ţigara în mână, expirând fumul de ţigară după o partida cu un mai mult sau mai puţin cunoscut. Sau pur şi simplu după o ceartă cu mama. Numai gândul ăsta mă face să mă simt mai relaxată. Şi mama îşi face atâtea griji… La urma urmei am noroc de ea. Cred că e singura care o să se gândească la mine şi o să-mi fie alături toată viaţa. Şi când mă gândesc cât rău i-am făcut… şi probabil îi voi mai face. Poate voi fi şi eu mamă într-o zi - dacă ajung destul de responsabilă încât să am grijă şi de altcineva în afară de mine. Eu, mamă. Cât de ciudat mi se pare acum…

    Sunt plecată în lumea mea. Mă pierd în şirul gândurilor, mă pierde timpul cu minutele care devin ore, trezindu-mă a doua zi fără să am habar cum a trecut noaptea, când am adormit. Aş putea să stau zile în şir privind în gol, ascultând muzica care mă calmează… gândindu-mă la tot sau la nimic. Ce existenţă derizorie ar fi asta!

    Şi beau din ceaiul ăsta. Am mâncat prea multe prăjituri azi, deci e fără zahăr. Nu vreau să mă mai îngraş.

    Vreau să arăt bine. Pentru tine. Ştiu că atunci când mă faci grasă o zici în glumă, ca să mă ironizezi, dar asta nu înseamnă că pot să mă neglijez… Tu eşti sigurul care-mi lipseşte acum. În balcon, cu ceaiul lângă mine, ascult muzică la volum încet, în combinaţie cu sunetul greierilor şi al maşinilor din depărtare, şi te aştept. Eşti la muncă. Până la 12. Mi-e dor de tine. Tu mă faci să simt atâtea lucruri, îmi dai încredere în mine, eşti sprijinul meu când prietenii mă lasă baltă. De fapt, cred că ai fost şi eşti cel mai bun prieten al meu. M-ai învăţat să trăiesc fiecare moment, să profit de orice şansă, să nu pierd timpul gândindu-mă „ce ar fi dacă” şi să acţionez. Am învăţat de la tine că limitele nu trebuie să-ţi fie impuse de alţii, ci să vină din interior, orice ai face. Fără tine parcă îşi ţes păianjenii pânza în corpul meu, în viaţa mea. Şi fără tine, vezi, fac numai prostii, ca o copila care are în faţă o lume întreagă şi crede că poate face orice.

    De ce e aşa greu să ne înţelegem mai mult de o săptămână, două? De ce trebuie să existe mereu ceva care ne face sa uităm ce avem şi să ne supărăm ca proştii? Vreau să fii lângă mine aici, acum, mereu. Vreau ca peste 10, 20, 40 de ani să fim tot noi. Aşa, nebuni, nesăbuiţi - tu mai mult ca mine - , trăind după propriile reguli, fericiţi într-o lume fără salvare…

Oare nu e posibil?