Noapte de primăvară.

Luna mai a adus cu ea o haină nouă pentru natura moartă răsărită din iarna ce a trecut. Podoabele vii sunt miile de flori care întruchipează sufletul fiecărei plante, împărţind veselia lor în tot ţinutul, în inima fiecărui om.

Apusul soarelui poartă în urma lui un fior rece ce te cuprinde atunci când ultima rază de soare se ascunde la orizont şi împrospătează mireasma naturii. Cerul, senin acum, descoperă miliardele de lumânări albe agăţate pentru a veghea asupra întregii lumi pe timpul nopţii, perdea înstelată care a luat locul norilor ameninţători de ninsoare. Iar cântecul greierilor e atât de liniştitor.

Noaptea are un mister. Mulţimile de flori albe şi roz ale copacilor ascund printre ele fantasmele trecutului. Admirând imaginea naturii la lumina lunii, într-o noapte liniştită şi senină de primăvară, ţi se poate întâmpla să zăreşti un pom care parcă nu era în acelaşi loc mai înainte. O umbră ciudată, o rază de lumină care pare desprinsă din poveştile magice cu zâne. De fapt, ţi se pare. Frumuseţea naturii te face să visezi şi să-ţi imaginezi mai mult sau chiar să-ţi aminteşti ceva asemănător acelui peisaj magnific, să confunzi o rază pală de lumină cu un colţ din copilărie. Îţi aminteşti cum era când abia cunoşteai lumea şi te fascina fiecare lucru nou, ca apoi să te plictiseşti de el. Când o întrebai pe mama de ce e cerul albastru, de ce înfloresc copacii, de ce e aşa şi nu invers. Ea te lua în braţe, îţi explica calm sau îţi spunea că "o să înţelegi când o să fii mare". Cât ai urât fraza asta, cât de mult îţi doreai să creşti mai repede, să ştii tot.

Dar apar şi momentele petrecute cu bunica, femeia bătrână care te certa când făceai prostioare, când mâncai prea multe dulciuri. Protectoarea ta. Te apăra când ai tăi te certau; ce rău te simţeai atunci fiindcă mai devreme te-ai enervat şi ai ţipat la ea când ţi-a spus să mănânci tot din farfurie. Şi acum ai da orice să fie lângă tine, să te răsfeţe, să te tachineze. Parcă o vezi măturând prin curte, hrănind puişorii... Ah, dacă ai putea să o mai vezi câteva clipe, să o strângi în braţe, să-i mulţumeşti.

Imaginile din trecut se pierd în ceaţă şi sunt înlocuite încet de imaginea prezentului. Lumina nopţii pare a fi dată de flori şi nu de lună, un fior rece te înconjoară, melancolia te cuprinde, iar noaptea devine sursă a liniştii sufleteşti, dar şi a tulburării generată de fantasmele trecutului. Mereu vor fi acolo, dar nu sunt decât o amintire. Nu te mai ajută cu nimic acum.

(E mai pentru că am început să scriu asta prin primăvară, acum 2 sau 3 ani şi am dat peste ea zilele astea.)