Be bright.

De când eram mică şi am început să descopăr lumea, am învăţat să fac tot felul de lucruri. Am fost mereu printre primii din clasă la învăţătură, fără prea mult efort. Mi-au plăcut şi matematica, şi limba română şi limbile străine, şi biologia, şi muzica, şi sportul. Am învăţat foarte repede şi aproape singură să fac brăţări înnodate. Am desenat mereu cu plăcere în orele de la şcoală şi am fost dezamăgită când am aflat că dintr-a 11-a nu mai fac desen, nici muzică, pentru că eram la mate-info. Şi la programare mă descurcam bine, iubeam momentele când trebuia să-mi bat capul ca să rezolv diferite probleme. Am învăţat să citesc cât de cât oamenii, am acumulat cunoştinţe legate de relaţiile umane şi am reţinut puţină filosofie. Ştiu să fac mâncare cât să nu mor de foame şi sunt sigură că dacă aş avea timp şi aş încerca, aş putea găti multe reţete. Am blogul ăsta şi unul pe tumblr, sunt câţiva oameni care mă urmăresc şi am primit şi complimente.

Ştiu să fac toate astea, la majoritatea sunt chiar bună. Dar atât. Nu excepţională, nu cea mai bună, nu genială. Diferenţa dintre mine şi ceilalţi e, cred, faptul că am un extraordinar bun simţ, am capacitatea de a empatiza şi mi-am dat mereu silinţa să fiu cât mai bună. Pur şi simplu îmi pasă, nu sunt nesimţită şi delăsătoare (mă rog, de obicei). Sunt şi sensibilă, pe lângă asta. Mă afectează criticile şi ironiile, mi-e greu să accept când greşesc ceva, fiindcă vreau mereu să fiu mai bună, corectă, cât mai aproape de perfecţiune. De aceea mă supăr chiar şi atunci când cineva face o glumă nevinovată la adresa mea; nu pot decât să mă gândesc că pe undeva are dreptate şi că sunt defectă. 

De aceea mă simt ca naiba în momente ca acum, când îmi dau seama că nu excelez la nimic. Mereu mi-a fost greu să fac alegeri. Pentru mine nu există simplu alb sau negru; mereu sunt nuanţe de gri, mereu caut căi de mijloc şi când acestea nu există, mă simt frustrată şi refuz să aleg, pentru că efectiv nu pot să aleg în multe situaţii. Se spune că pentru a te face remarcat, trebuie să faci alegeri îndrăzneţe. Well... eu sunt una din acele persoane care visează la a fi în centrul atenţiei, dar în acelaşi timp se tem să facă o alegere de asta îndrăzneaţă pentru simplul fapt că ar putea gafa. Există o frică de penibil care ajunge să fie atât de puternică, încât de multe ori te izolezi şi te închizi în tine. E lucrul cu care mă lupt zi de zi şi cred, uitându-mă în trecut, că am început să câştig tot mai multe bătălii. Cine va câştiga războiul, rămâne de văzut... Dar frica asta a instalat un fel de obişnuinţă în mintea mea. Oricât aş încerca mi-e incredibil de greu să fac alegeri excepţionale. Simt că tot ce fac e simplu, neutru, mediocru şi nu-mi pot depăşi condiţia.

Nu mai spun cât de greu mi-a fost să mă hotărăsc ce voi face după liceu şi cum mă simţeam când îi auzeam pe alţi colegi vorbind cu pasiune despre ce urmează să facă ei. Eu nu găseam nimic care să trezească în mine aşa o dorinţă, o plăcere. Pentru că mă descurcam bine la diferite materii, dar nu eram genială la niciuna. Mai am o problemă, în ceea ce priveşte alegerile. Mi-ar fi mult mai uşor dacă înainte de alege, aş putea încerca fiecare opţiune. De exemplu, înainte să aleg cu ce mă îmbrac într-o zi, trebuie să încerc diferite outfit-uri. Aşa-i şi cu facultatea, simţeam că nu pot alege dacă nu încerc mai multe. Până la urmă, informându-mă din mai multe locuri, am ales medicina. Dar hotărându-mă târziu, nu am avut destul timp să învăţ şi nu am intrat la buget, iar la cu taxă, evident, nu-mi permit. Între timp, am putut să mă gândesc bine şi voi încerca din nou vara asta. Anul ăsta am mers (şi încă merg) la o postliceală sanitară şi chiar îmi place ce am învăţat, am fost fascinată de felul în care funcţionează un spital, de sălile de operaţie şi munca doctorilor cât am făcut practică. Sunt 100% sigură că asta vreau să fac? Nu. Eu nu sunt niciodată complet sigură. Dar e cu siguranţă ceva ce mă atrage mult mai mult decât celelalte domenii de muncă.

Câteodată, citind blogurile altora, mi se pare că ceea ce scriu eu nu sunt decât banalităţi şi copilării, prostii lipsite de imaginaţie. Nu ştiu de ce mă citeşti tu acum.

Unii ar putea spune că sunt perfecţionistă, fiindcă vreau mereu să fiu cea mai cea şi nu sunt niciodată mulţumită. Nu ştiu, o fi adevărat pe undeva... Ai putea spune şi că nu am destulă încredere în mine. Şi asta e adevărat. Dar m-am schimbat şi încă încerc să fiu altfel. Pentru că am avut de suferit enorm din cauza nesiguranţei, a fricii de a se râde de mine. Erau perioade când mă consideram un nimic şi nu-mi mai doream să trăiesc, însă, cunoscând diferiţi oameni, mi-am dat seama că toţi au probleme, defecte şi eu nu sunt mai prejos decât ei, chiar dimpotrivă. Din momentul în care am realizat chestia asta, mi-a păsat tot mai puţin de gura lumii şi am încercat să fiu eu însămi din ce în ce mai mult. 

Societatea din ziua de azi e de căcat, aşa cum am mai zis aici pe blog; ridică în slăvi nişte oameni de doi bani şi plantează lipsa de încredere în sine, subestimarea în sufletele oamenilor de rând, mai ales ale adolescenţilor, care iau drept model oamenii aceia mediatizaţi şi îşi ascund adevăratul sine. Nu-i deloc uşor să te arăţi lumii aşa cum eşti cu adevărat, când ai o părere proastă despre tine. La început e greu, pentru că după ce te-ai ascuns mult timp, trebuie să înveţi din nou cum să fii tu însuţi, ca atunci când erai copil. Pe parcurs, te simţi din ce în ce mai bine şi ajungi chiar să descoperi lucruri noi despre tine. Sunt momente în care simt că am câştigat războiul, că s-a terminat, dar imediat se întâmplă câte ceva care mă face să conştientizez că e o luptă care durează toată viaţa. Totuşi, lupta asta te face tot mai puternic.

Sper că ai avut răbdare să citeşti până la sfârşit. Nu mi-am propus să o lungesc atât, de fapt nici nu ştiam exact ce voi scrie. Ca de obicei, pornesc de la nişte gânduri fără să ştiu unde o să ajung şi nu prea mă pricep să scriu "scurt şi la obiect". 

Concluzia e următoarea: I'm fighting my demons. Are you fighting yours? (În română sună naşpa.)

Trecutul bântuie.

Trecutul te poate lovi când te aştepţi cel mai puţin. Mereu spun că ce-a fost a fost şi trebuie lăsat în urmă, că e mai important să te concentrezi asupra prezentului fiindcă trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ce faci când amintirile nu te lasă să te bucuri de prezent? Abia încep să trăiesc cu adevărat şi deja am impresia că ştiu cum va fi viaţa mea. Una monotonă şi plictisitoare. Iar asta din cauza trecutului. Credem că putem merge mai departe, că am iertat, că am uitat, însă astea sunt minciuni. De fapt, mereu vor fi momente din trecut care ne vor bântui, după care vom tânji, pe care le vom considera mai frumoase decât orice ne-ar putea oferi prezentul sau viitorul. Asta pentru că păstrăm în amintire doar lucrurile frumoase, lăsăm deoparte sacrificiile făcute pentru ele, consecinţele pe care le-am suferit. Am vrea să retrăim clipele acelea, dar nu ne dăm seama că timpul a schimbat multe. Te-a schimbat pe tine, a schimbat circumstanţele. Nu ar mai fi la fel. Timpul nu stă în loc şi nu iartă. Pe nimeni. Şi totuşi nu te poţi desprinde de anumite părţi din trecut. Ţi-e frică să trăieşti, ţi-e frică să simţi din nou fericirea, ţi-e frică fiindcă într-o zi ar putea dispărea şi ea la fel ca cea din trecut. Şi vei rămâne cu durerea resimţită când persoana de care te-ai ataşat pleacă din viaţa ta. Aşa că... eviţi să te mai apropii de o altă persoană şi te hrăneşti cu amintiri. Trăieşti în trecut deşi încerci să te păcăleşti că ţi-e mai bine. Ajungi să-i răneşti pe alţii lăsându-le impresia că îţi pasă şi apoi distrugându-le visele. Dar tu nu te gândeşti la cea din prezent. În visele tale apare tot cea din trecut...

Atitudinea contează.

Am început să plâng mai devreme, când mă pregăteam să fac duş... şi am plâns sub duş vreun sfert de oră. I-am învinovăţit pe toţi cei din jurul meu pentru faptul că am avut o zi de tot rahatul şi am început să dramatizez, să-mi construiesc în minte diferite discursuri pentru fiecare, acuzându-i de starea mea proastă. M-am gândit cum ar fi să fiu singură, să mă lase toţi în pace să fac ce vreau. M-am simţit şi mai prost gândindu-mă că mi-ar lua ceva timp să mă obişnuiesc aşa pentru că sunt foarte emotivă şi dependentă de oameni, iar eu nu pot să mai pierd timp în momentul ăsta.

Apoi mi-am dat seama: singura vinovată pentru starea asta proastă sunt eu. Atitudinea mea. Felul meu de a fi. Acum ceva timp am găsit în cartea lui Paler, "Calomnii mitologice", următorul citat:

„Racul e cel mai sensibil dintre toate semnele. El este uşor impresionabil şi trece de la veselia cea mai pură la o melancolie tulbure. Sensibilitatea sa se poate compara cu cercurile concentrice provocate de o piatră aruncată în apă. Ceea e pentru alţii e fără importanţă, pentru un Rac capătă o valoare exagerată. Şi de câte ori e preocupat inutil! Adesea închipuirea îl domină şi poate deveni un bolnav imaginar. Dacă dispune de un apartament cu mai multe camere, el trăieşte de obicei într-una singură, pe care o aranjează după gustul şi exigenţele lui. E conservator, tradiţionalist, fascinat de trecut, de amintiri. În general, posedă o memorie ieşită din comun; încă un motiv pentru a străbate drumurile ştiute sau de a strânge tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu se poate despărţi. Din pricina aceasta reuşeşte destul de greu să pună ordine în viaţa lui. Se teme de cruzime şi de duritatea vieţii cotidiene, încercând cu fierbintea lui imaginaţie s-o îndulcească şi s-o înfrumuseţeze. Vulnerabil la ofense, ascunde teama sa de brutalitate, de violenţă, sub o mască de persoană calmă şi o face atât de bine încât reuşeşte uneori să pară plictisitor şi puţini bănuiesc cât zbucium, câtă energie pune Racul, închis în el însuşi, pentru a înfrunta situaţii simple. Caracterul său dificil, susceptibil, uşor de contrariat îi joacă adeseori feste. Are o slabă capacitate de adaptare şi de supunere, iar cine trăieşte în vecinătatea lui trebuie să devină un maestru de tact, pentru a se lupta şi cu orgoliul Racului, şi cu susceptibilităţile care-l fac uneori greu de suportat.”

Recitindu-l acum, îmi dau lacrimile pentru că nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în rândurile astea. Dar mai ales că mă urăsc pentru asta. Pentru că nu sunt puternică şi constantă. Pentru că îmi fac griji din orice şi îmi imaginez tot felul de lucruri care nu există, fiindcă am mereu impresia că cei din jur îmi fac rău intenţionat. Pentru că îmi ascund sentimentele de frică, pentru că rareori sunt eu însămi de frică. Sunt perioade optimiste în viaţa mea, oarecum vesele. Şi apoi vine câte un moment când de la cea mai mică chestie, cea mai mică dezamăgire erupe un vulcan din mine. Cum s-a întâmplat în seara asta.

Dar erupţiile par a fi din ce în ce mai rare şi mai scurte. Poate fiindcă m-am maturizat. Nu mai pot să mă numesc copil. Cred că sunt mai matură decât multe persoane mai învârstă decât mine. Am înţeles că sinceritatea e cea mai bună mască. Oamenii sunt atât de obisnuiţi să mintă, încât poţi să le spui orice că tot au îndoieli. Mi-e frică de minciună, de lăcomia oamenilor, de prostia şi incultura lor. Totuşi ştiu că împotriva acestor lucruri pot lupta cu indiferenţă şi egoism. De ce sunt oamenii aşa răi? Eu cred că e din cauza faptului că suntem prea mulţi in lumea asta. Gândiţi-vă puţin. Cu cât sunt mai mari localităţile, oraşele, cu atât mai mult cresc indiferenţa şi egoismul dintre oameni. Ar fi groaznic de obositor şi chiar imposibil să-ţi pese de fiecare vecin, de fiecare persoană care locuieşte în aceeaşi localitate cu tine, ca să nu mai zic în aceeaşi ţară. Fiecare e pe cont propriu în ziua de azi.

Sincer, dar puţin egoist şi indiferent. Aşa trebuie să fie un om astăzi pentru a supravieţui. În momentul în care începe să-ţi pese mai mult de alţii decât de tine, eşti pierdut. Fiindcă începi să renunţi la bucăţi din tine în favoarea altora. E mai mult decât ok să-ţi iubeşti părinţii, fraţii, pe cei care ţi-au fost alături de cele mai multe ori. E ok să faci gesturi frumoase uneori chiar şi pentru necunoscuţi. Dar nu renunţa la tine, la ceea ce vrei tu, la ceea ce ai, pentru a le face pe plac altora.

Eu trebuie să mai lucrez la partea asta. Am o aşa-zisă "calitate" numită empatie, care mă omoară uneori pentru că mă face să gândesc din punctul de vedere al altora şi trebuie să fiu puternică. Ştiu ce aţi putea spune. Că trebuie să fim buni cu cei din jur, cu "aproapele nostru", că egoismul e un defect, ceva groaznic. Eu vă zic că în ziua de azi nu ajungi nicăieri cu bunătatea şi sensibilitatea pentru că nu ştii cine le merită. Oamenii de rând pot fi actori mai buni ca cei de la Hollywood şi se pot schimba de la o zi la alta.

Deci lucrează pentru tine, învaţă pentru tine. Nu totul ţine de bani, anturaj şi noroc. Atitudinea e cea mai importantă. Keep your head high, and your dreams higher.

Se duce toamna.

Astăzi m-a surprins plăcut playlistul meu cu videoclipuri preferate de pe youtube. Melodia asta e atât de încărcată emoţional... M-a făcut să plâng.

E sfârşitul lui septembrie şi singurele semne de toamnă pe care le simt sunt faptul că ai mei vorbeau de strugurii din curte, care trebuie strânşi... şi răceala asta tâmpită care s-a instalat de dimineaţă în corpul meu cu o durere groaznică în gât. Şi acum începe să-mi curgă şi nasul. Bună treabă. Mâine o să am o zi grozavă! :)

E deja sfârşitul lui septembrie şi timpul încă nu dă semne să domolească goana asta spre viitor, spre necunoscut, spre alte probleme şi bătăi de cap. Timpul trece iar eu sunt prinsă într-o cutie transparentă, ca cea a mimilor, care se mişcă de zece ori mai încet pe drumul temporal. Din cutia mea văd tot ce se întâmplă, cum mă întrec toţi şi toate. Eu rămân în urmă, cu amintirile mele.

Începe octombrie îndată... şi se pare că mă aşteaptă încă o iarnă rece şi singuratică. Parcă văd că îndată vine vremea hainelor groase, a bocancilor, fularelor; cu sau fără zăpadă, dar cu un ger omniprezent. Şi în atmosferă, şi în inima mea. Cât? Oare cât poate îndura fiinţa umană? Ajungi la un moment în care nimic nu te mai poate răni sau impresiona. Devii rece şi indiferent. Şi singur...

O să treacă repede şi toamna, iar eu, ca de obicei, o să mă trezesc într-o zi cu zăpadă în curte şi nu o să-mi vină să cred că deja e iarnă. Şi va trece timpul şi nu voi realiza nici jumătate din lucrurile pe care mi le propun. Şi mă voi urî şi mai mult. Şi voi fi şi mai singură. Soarele va răsări doar printr-o minune, după o iarnă închisă, întunecată. Va răsări poate într-o zi, dar până atunci mai este mult. Sau puţin?

Ca o mână care se învineţeşte treptat când stă mult în frig, aşa se răceşte miocardul meu. Mai întâi la exterior, apoi spre interior... se vor vedea în curând venele şi arterele, vineţii spre negre. Până se coagulează sângele. Până nu mai există urmă de sentimentalism, înduioşare, iubire. Voi fi ca un robot, gri. Dar împăcat, mulţumit, care nu depune efort decât pentru a progresa, pentru realizarea profesională. Şi care va ajunge departe pentru că are o singură dorinţă adevărată. E sigur că vrea să devină un chirurg respectat şi asta va fi.

Se duce septembrie.  Vine octombrie.  Şi oamenii nu merită nimic.

Păreri.

E bine să fii diferit. Majoritatea te vor considera ciudat, fiindcă există o idee generală a societăţii despre cum trebuie să arăţi, să te porţi; altfel eşti exclus. Am vorbit despre asta aici. Multă vreme am căutat să mă încadrez în tiparul ăsta. Am vrut să fii normală, să fiu acceptată. Nu mi-am dat seama că nu mai eram eu. Jucam un rol şi atât. Eram chiar complexată pentru că trebuia să fac eforturi să fiu ca ceilalţi. Oameni care nu fac altceva decât să copie pe alţii, să respecte reguli şi să plece capul în faţa unora mai proşti (dar mai "tari") ca ei. Oameni fără iniţiativă, fără puterea de a vedea dincolo de aparenţe, oameni care se mulţumesc cu puţin. 

Dar am crescut, am început să cunosc alţi oameni, am început să trăiesc cu adevărat. M-am redescoperit pe mine însămi şi am învăţat că nu trebuie să spun şi să fac ce le place altora, ci doar ce-mi place mie. Acum am o altă imagine despre societatea din ziua de azi. Mă dezgustă, mă face să mă revolt, să plec în pustiu. E o lume plină de prostie, dar fericită aşa. Cocalarii, maneliştii, piţipoancele, fanfaronii, ariviştii, prefăcuţii şi tot neamul lor sunt proşti. Dar fericiţi. Nu sunt prima care remarcă asta. Sunt chiar persoane care afirmă lucrurile astea pentru a părea inteligente, când fac, de fapt, parte din acelaşi clan. Ei bine, mie mi s-a acrit de la atâta prostie. Şi mai ales, mi-au ajuns până în gât cei care pretind că sunt diferiţi, că ştiu care sunt adevăratele valori şi nu se lasă prostiţi de-alde Florin Salam şi Anda Adam, de la noi, sau Justin Bieber şi Nicky Minaj, de la ei, dar când nu-i vede nimeni, maneaua şi zgomotele alea pop, house, dance (că nu le pot numi muzică) le "încântă" urechile. Şi asta doar în domeniul muzical, pe alte planuri nici nu are rost să mai insist...

E trist să vezi aşa ceva. Dar mai bine îi laşi în pace şi-ţi vezi de ale tale. Cu cât eşti mai diferit, cu atât mai mult te vor evita persoanele de genul celor de mai sus. Şi te vei putea bucura făcând, ascultând, discutând ceea ce îţi place, cu oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. Sunt mai rari, dar nu eşti singur. 

Eu fac, şi voi face, ce vreau. Eu sunt, şi voi fi, cine vreau. Nu îmi dictează nimeni şi nu mă schimb pentru a fi pe placul cuiva. Sunt mai fericită cu prieteni puţini, dar adevăraţi. Sunt mai fericită ascultând muzică adevărată care nu se aude în orice bar, la orice colţ. Sunt mai mulţumită îmbrăcându-mă cum simt eu, decât după o anumită modă. Sunt împăcată cu principiile, ideile şi concepţia mea despre viaţă, chiar dacă majoritatea nu mă aprobă. Nu spun că aş reprezenta tipul ideal de persoană. Nu mă consider superioară nimănui. Dimpotrivă. Uneori simt că mi-ar plăcea să am şi eu atât de puţină cultură încât să pot fi fericită în lumea asta mizerabilă. Dar mă mulţumesc cu a fi eu însămi. Sunt bine aşa, diferită. Nu vreau să o fac pe neînţeleasa sau "să mă dau mare".

Vreau să-ţi amintesc că ai puterea de a alege. Nu te lăsa constrâns de nimeni şi de nimic. Nu vei fi fericit dacă urmezi visul altcuiva, dacă faci ce e "cool", dacă ascunzi ceea ce eşti cu adevărat pentru a fi popular sau mai ştiu eu ce. Ai cap, gândeşte. Nu-i lăsa pe alţii să-ţi bage idei în el. S-ar putea să fie proaste şi mai târziu îţi va părea rău. Ai sentimente, exprimă-le. Ai dorinţe, îndeplineşte-le. Ai o viaţă, trăieşte-o cum vrei tu. Dacă îţi place să petreci timpul la mall, fă-o; dacă manelele te fac fericit, ascultă-le în continuare. Dar gândeşte-te bine dacă sentimentul e adevărat.

Nu condamn pe nimeni şi nu am nicio putere să judec. Eu doar îmi exprim o părere. Cred că dacă oamenii şi-ar asculta mai mult sufletul şi mai puţin gura altora, ar fi mai fericiţi. Ce fel de viaţă e cea pe care o trăieşti numai luându-te după alţii, prefăcându-te că eşti ceva ce nici nu-ţi place? Lumea, şi mai ales România, trebuie să se trezească la realitate. Mediocritatea şi prostia ne îngroapă pas cu pas. 

Gândeşte bine. Viaţa pe care o trăieşti e cea pe care ţi-o doreşti sau e una pe care ţi-au creat-o alţii?

Concept al iubirii.

Iubirea este, desigur, un subiect intens discutat. A fost trăită timp de mii de ani de milioane, chiar miliarde de oameni. A iscat dispute, neînţelegeri, conflicte, până şi războaie. Există o multitudine de opere realizate pe tema iubirii: poezii, romane, poveşti, melodii, tablouri, fotografii, filme, sculpturi etc. Fiecare om are formată o imagine, o idee despre ceea ce înseamnă acest cuvânt, iubire. Şi pentru fiecare, definiţia iubirii e diferită. Orice persoană se simte în stare să spună sau să exprime măcar două cuvinte legate de iubire. Dar oare câţi au cunoscut iubirea adevărată? Câţi dintre ei, sau dintre noi, au simţit-o în plenitudinea şi frumuseţea ei? Câţi au înţeles-o într-adevăr?

Iubirea, în concepţia mea, este ceva ce simţi pentru o persoană la un moment dat. Nu e un ceva simplu, nu. E un ansamblu de senzaţii şi sentimente care pot fi declanşate de un singur sunet, o singură imagine, un simplu miros sau atingere. Poate avea diverse forme. Unii zic că poate avea şi diferite intensităţi. Dar eu cred că iubirea adevărată, cea specială, nu poate avea termen de comparaţie. E simplu: există sau nu există. Nu poţi să spui „îl iubesc pe Ion mai mult decât pe Radu”. Asta înseamnă că ce simţi pentru Radu e afecţiune, ataşare, dar nu iubire. Iubirea funcţionează pe principiul totul sau nimic. Când iubeşti, totul se schimbă. Lumea ta se învârte în jurul acelei persoane speciale, nimic nu e mai important. Când iubeşti şi eşti iubit în adevăratul sens al cuvântului, nebunia e sora ta bună, fiecare zi merită trăită, te simţi în stare de orice, capeţi puteri noi, nu mai există imposibil pentru tine.

Despre asta vreau de fapt să vorbesc. Am auzit într-o perioadă, şi am văzut şi postări pe net cum că între Romeo şi Julieta nu ar fi fost iubire adevărată, ci între cei care rămân împreună până la bătrâneţe e iubire. Prima parte e o aberaţie totală, şi o să explic imediat de ce. Cât priveşte a doua parte, eu una nu am auzit sau văzut bătrâni care să fi fost împreună toată viaţa şi să se iubească la fel până în ultima zi. Dacă există, aş fi încântată să-i cunosc. Poate or fi prin lumea asta câţiva... Dar ce încerc să spun e că iubirea înseamnă nebunie, dăruire completă, intensitate maximă în fiecare clipă. „Romeo şi Julieta” e o poveste de iubire tocmai fiindcă e plină de intensitate. Sentimentul dintre cei doi e sincer, e real pentru că ei nu concep viaţa unul fără celălalt. De aceea, în final, au murit unul lângă altul. Asta înseamnă iubirea.

Din punctul meu de vedere, între cuplurile care rămân împreună până la bătrâneţe şi moarte nu e iubire. Sau cel puţin, nu genul ăsta de iubire. Cred că obişnuinţa defineşte cel mai bine o astfel de relaţie. Poate exista un sentiment de ataşare, de afecţiune, cei doi se pot înţelege bine, ajung să se cunoască la perfecţie, se pot iubi ca prieteni, dar ce simt ei nu e iubirea care e sinonimă cu dragostea. Aceasta e greu de menţinut, necesită multe resurse, iar oamenii obosesc, se schimbă, uită, se plictisesc sau pur şi simplu se trezesc la realitate. Lumea reală, palpabilă e în continuă mişcare şi asta influenţează şi lumea imperceptibilă a ideilor şi sentimentelor. Deci schimbarea e iminentă şi iubirea se pierde în ceaţă, dispare prin conflicte interioare sau exterioare care duc la întrebări, îndoieli, neîncredere.

Asta e părerea mea. Sunt tânără, poate mai am multe de învăţat. Poate nimic din ceea ce am scris nu e corect. Dar asta cred momentan. Nu cred că o să găsesc o persoană pe care să o iubesc toată viaţa. Sunt în dubii dacă merită să te căsătoreşti sau nu. În ultima vreme aud tot mai des de oameni care se despart după câţiva ani. Nu-i condamn. Doar mă întreb de ce m-aş căsători dacă într-un final tot ajung la divorţ. Lăsând la o parte relaţiile bazate pe diverse interese, poţi să trăieşti cu o persoană fără să fii căsătorit. Ba chiar mi se pare mai ok aşa, fără obligaţii. O să spuneţi că în felul ăsta pot apărea conflicte legate de bani, responsabilităţi, chestii legale ş.a.m.d. şi eu vă spun că dacă apar astea, înseamnă că iubirea a dispărut. Deci relaţia e una bazată doar pe obişnuinţă, pe apropierea care s-a creat între cei doi, pe obiceiuri create împreună. Care-i rostul să continui aşa? Comoditatea, frica că nu vei găsi pe altcineva, că e greu să o iei de la capăt, copiii? Astea sunt scuze.

Fiinţa umană e leneşă. Preferă să se complacă într-o situaţie acceptabilă decât să caute absolutul, să trăiască viaţa din plin. Mediocritate. Iubirea poate fi orice, dar nu mediocră. Eu nu mă voi mulţumi cu o astfel de relaţie dominată de cotidian, de rutină, afundată în grija zilei de mâine, relaţie în care oamenii au uitat să se bucure de prezent, să-şi zâmbească, să se simtă invincibili împreună. Eu voi iubi şi voi fi iubită.

În iubire se arată plenitudinea existenţei. – Dumitru Stăniloae 

Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. - Osho 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. – Ionel Teodoreanu 

   M-am schimbat de câteva luni încoace. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar eu sunt împăcată cu mine însămi. Însă asta a afectat relaţia mea cu unele persoane din jurul meu. M-am certat cu cea mai bună prietenă a mea. Nu mai era la fel de ceva timp. Nu ne mai plac aceleaşi lucruri, nu ne mai simţim la fel de comfortabil împreună. Acu' 2 zile m-am enervat şi i-am vorbit urât, i-am zis lucruri care înainte nici nu le-aş fi putut gândi. Cred că amândouă am crescut, ne-am maturizat, am luat-o pe căi diferite. Am hotărât să lăsăm să treacă o perioadă... Eu trebuie să mă regăsesc, să-mi limpezesc gândurile. Apoi vom vedea ce va fi. Nu ştiu dacă vom mai fi prietenele nedespărţite de acum câteva luni. Toţi ştiu că ne avem ca surori, că nu există secrete între noi, că împărtăşim orice. Ei bine... sper ca după perioada asta, să ne întâlnim întâmplător într-o zi, să începem să vorbim şi să fie totul ca înainte. Deşi mi-e frică că o voi pierde pentru totdeauna. Şi nu ştiu ce m-aş face fără ea...
   Eu mă iubesc aşa cum sunt, dar ştiu că am fost mai rece cu ea în ultima perioadă. Însă asta o să se schimbe. Trebuie să învăţ să-mi exprim sentimentele fără ruşine, să-i arăt cât de mult ţin la ea. Ăsta e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l schimb la mine. Şi va fi bine. Trebuie să fie bine.

Despre frumuseţe şi alte bălării.

   „Atât de frumos!”

   „Frumoasă!”

„Ce frumoasă eşti.”

„Superb.”

„Frumuseţe.”

The perception of beauty is a moral test.  (Henry David Thoreau)

Frumos, frumoasă, frumuseţe. Oare nu folosim cuvintele astea prea des? Ce înseamnă până la urmă frumuseţea? Pe ce criterii te bazezi când declari că ceva sau cineva e frumos şi cum poţi fi sigur că aşa e? Nu e oare toată percepţia omului despre lume una subiectivă? Şi dacă da, atunci cum se poate stabili o idee universal valabilă despre frumuseţe?

Cu riscul de a părea arogantă, vă spun că mi se adresează aproape în fiecare zi complimente de genul celor de mai sus. Nu pot fi ipocrită iar prea multă modestie nu face bine, da, ştiu, arăt bine. Nu sunt complet mulţumită de mine, mereu este loc de mai bine, dar cred că pot să afirm cu încredere că nu sunt deloc urâtă, sunt chiar drăguţă, şi asta îmi aduce destule complimente. Despre avantajele şi dezavantajele acestor complimente, voi vorbi mai încolo. Nu-mi place să spun că sunt frumoasă (decât la mişto), pentru că nu mă percep aşa. Nu spun asta pentru a părea modestă sau, cum fac alţii, ca să atrag şi mai multe complimente, ci pur şi simplu pentru că am o idee diferită asupra a ceea ce înseamnă frumuseţea.

Cred că în ziua de azi vorbele astea amabile se folosesc prea mult. Nu mă înţelegeţi greşit, nu aş vrea ca oamenii să se înjure pe stradă sau ceva de genul. Dar gândiţi-vă de câte ori nu aţi făcut un compliment unei persoane care nu îl merita pentru că eraţi prieteni, pentru că încercaţi să legaţi sau să menţineţi o relaţie, pentru că aveaţi nevoie de ceva de la persoana respectivă sau doar pentru că aşa e frumos, pentru că e politicos, trebuie să fii amabil, drăguţ cu persoanele din jur. Ok, asta e adevărat. Nu poţi să-i spui cuiva în faţă „eşti urât” sau „eşti grasă”, mai ales dacă vrei să obţii ceva de la acea persoană. Problema e că se exagerează, mult. Şi dacă tu poţi să minţi, crezi că alţii nu te mint, la rândul lor, pe tine? Mi se pare că oamenii sunt totuşi împăcaţi cu ideea asta. Ştim cu toţii că se exagerează, că se minte mult şi ne continuăm vieţile aşa, profitând de cei mai naivi, care încă nu au învăţat lecţia.

Şi atunci când fac complimente adevărate, în care chiar cred, oamenii tot exagerează. Nu toţi sunt frumoşi, nu toată lumea arată bine, nu e totul roz. O mamă nu-i poate spune copilului ei că e urât. Pentru ea e cel mai frumos din lume. Dar conştientizează la un moment dat că nu trebuie să-l facă să creadă ceva ce nu e real. Oricât ai ţine la o persoană, nu e bine să o minţi, să-i spui că e frumoasă, dacă nu e aşa. Ar putea să se facă de râs, să fie ridicolă din cauza asta. Nu e ok. Se spune că atunci când iubeşti pe cineva, nu îi mai vezi defectele sau cusururile. Nu e adevărat, le vezi, dar ajungi să le iubeşti şi pe ele ca parte din persoana îndrăgită. Asta nu înseamnă însă că ele nu mai există. Şi tocmai datorită iubirii pe care o porţi unei persoane, trebuie să fii sincer cu ea şi să-i atragi atenţia cu privire la anumite lucruri.

Probabil te-ai gândit acum că o persoana întreagă la minte are o idee cât se poate de clară asupra imaginii sale şi nu e nevoie să-i spună cineva că are nasul cam mare, că nu e ok să poarte bluze aşa strâmte pentru că i se vede burta, sau că o anumită tunsoare nouă nu i se potriveşte. Da, cineva cu o percepţie realistă asupra lumii şi asupra propriei persoane nu are nevoie de asta; dar e incredibil cât de mult depind oamenii de părerea celorlalţi în ziua de azi şi cât de uşor pot fi influenţaţi de ea.

Spuneam ca am o idee diferită despre frumuseţe. Mi se pare că atributul acesta este oferit prea multor persoane care nu îl merită. Aşa cum nici eu nu cred că merit să fiu considerată frumoasă, sunt multe persoane cărora ai putea să le spui că sunt drăguţe, simpatice, plăcute, că au ochi frumoşi, că le stă bine îmbrăcate într-un anumit fel, dar nu că sunt frumoase. Frumuseţea presupune, în concepţia mea, o combinaţie de elemente care separat nu sunt frumoase, dar împreună formează un ansamblu care te lasă fără cuvinte. Frumuseţea e ceva în faţa căruia rămâi uluit, ceva care nu are asemănare. Frumos e un lucru care fascinează, care cauzează nebunie, care e diferit într-un mod bun. Nu există frumuseţe comună. Comun înseamnă neimpresionabil, iar frumuseţea tocmai efectul acesta ar trebui să-l aibă, să facă impresie.

Frumuseţea e banalizată în ziua de azi. Frumuseţea de azi nu mai este frumuseţe, ci o urmă a ei şi asta e trist. Dacă atunci când vrei să faci complimente unei persoane care nu e neapărat frumoasă, i-ai spune că îi stă bine părul, că o prinde bine o anumită culoare sau, oricum, ceva mai original şi mai aproape de realitate, nu crezi că te-ai simţi şi tu mai bine? Simplul fapt că o persoană are ceva ce te atrage, nu o face frumoasă. Oamenii se lasă înşelaţi de iluzia asta, mulţi ştiu să profite de anumite trucuri pentru a părea speciali şi de aici pornesc multe complimente spuse aiurea. Aiurea, pentru că omul este subiectiv. Oricât ar încerca, nu poate să se detaşeze complet de sentimentele sale, de anumite prejudecăţi sau păreri anterior formate, de influenţa altor oameni. Deci când faci un compliment sincer unei persoane importante, asigură-te că a înţeles că asta e părerea ta. Nu poţi vorbi în numele lumii.

Prin asimilarea şi compararea mai multor păreri, se pot stabili unele coordonate după care se analizează mai apoi diferite lucruri sau persoane. Se întâmplă ca mulţi oameni să împărtăşească aceeaşi idee cu privire la un anumit subiect. Dar aceiaşi oameni pot să se contrazică în legătură cu altceva. Pentru că există lucruri care ţin de instincte, de simţuri, care vin din partea primitivă a oamenilor şi care sunt aproximativ universale. De asemenea, evoluţia asemănătoare, în acelaşi tip de mediu, în acelaşi gen de societate, în aceeaşi epocă face ca oamenii să aibă puncte comune, în modul de a gândi, în comportament şi manifestare. Dar chiar şi atunci se găsesc neînţelegeri, opinii distincte. Nu există oameni identici din toate punctele de vedere, prin urmare, nu văd cum ar putea exista o imagine universală a frumuseţii. Ce e frumos pentru unul, poate fi urât pentru altul.

Ce am vrut să spun e că oamenii ar trebui să se mai tempereze şi să fie mai atenţi cui şi cum fac complimente. Doar pentru că ai fost înzestrat cu darul vorbirii, nu înseamnă că trebuie să faci abuz de el când nu e nevoie. Dacă oamenii ar învăţa să vorbească ce, cum şi când trebuie, dacă ar fi mai atenţi la ce e adevărat şi ce nu, nu ne-am mai confrunta cu atâtea neînţelegeri, nu ar exista oameni cu o părere prea bună sau prea rea despre ei înşişi. Când unui om i se repetă de multe ori ceva, ajunge să creadă acel lucru. Deci ai grijă data viitoare când deschizi gura. Chiar vrei să se creadă ceea ce ai de gând să spui?

iReal.

Valuri... Sunt atât de însetată de mare încât acum am şi impresia că aud valuri.
Nisip... Parcă aş dormi pe nisip. Şi e cineva lângă mine...
Marea. Deschid ochii şi îmi revine totul în minte. Sunt la mare. Şi tu, iubitul meu, eşti lângă mine.

Am ajuns azi-noapte târziu, pe la două. Eram atât de fericită că mă aflu aici, încât ţi-am zis că vreau să facem imediat baie şi apoi să dormim sub stele. Tu ai fost surprins să auzi asta de la mine. În mod normal mi-aş fi făcut griji că nu avem unde să stăm, că mai e mult până dimineaţă. Tocmai de asta ai fost şi de acord, fiindcă ştii că nu fac aşa ceva în fiecare zi; nu mă hotărăsc de pe o zi pe alta să plec de acasă, să-i las pe ai mei strigând în urmă: "Nu pleci nicăieri cu ăla!". Dar ştii... nu-mi mai pasă. Te am pe tine, am marea la doi paşi, am câteva zile în care nu o să mă gândesc decât la prezent.
Ne-am lăsat aseară bagajele la mal şi am alergat spre apă, aproape îmbrăcaţi, cum am coborât din tren. Briza mă îmbia de la sute de metri depărtare şi când am auzit valurile clocotind cu mânie, încercând să spargă ţărmul, nu am mai ştiut altceva. Trebuia să ajung acolo... Şi am devenit una cu apa când valurile se izbeau de corpul meu tremurând. Apoi te-ai apropiat şi m-ai sărutat, cu buzele sărate, cu hainele ude, ne-am contopit, am fost un singur trup, purtat de valuri, legănat înainte-înapoi în liniştea nopţii acompaniată de susurul greierilor.
Oboseala ne-a învins până la urmă. Aproape 8 ore într-un tren mizerabil şi sufocant pot năuci pe oricine. Baia ne-a curăţat însă de dezgust şi a instalat în oasele noastre o oboseală caldă, urmată curând de somn.
Aerul rece şi primele raze ale soarelui m-au făcut să mă trezesc. Tu încă dormi. Şi sforăi. Iar părul din nas ţi se mişcă. Cum de în noaptea asta nu m-a deranjat sforăitul tău? Presupun că eram beată de încântare şi prea obosită. Ah... e perfect! E un vis? Nu, nu e vis. Tu eşti cât se poate de real, întins pe nisipul moale, cu rucsacul sub cap. La fel şi nisipul dintre degetele mele, care acum e rece; iar părul încă mi-e umed de azi-noapte, când ne-am bălăcit. Deci e adevărat. Pot să mă bucur. Poate că până la urmă îmi este permis şi mie să aflu cum se simte fericirea deplină.

Te mişti şi tu. Ai deschis ochii. Bună dimineaţa, dragul meu. Ţi-am zis ce ochi mari faci când te trezeşti? Mă săruţi uşor şi privim amândoi răsăritul...

"Zi-mi că o să fim fericiţi zilele astea."
"Îţi promit, draga mea!"

Joi după-amiază.

Perdeaua dansează după vânt, dar am impresia că se mişcă pe melodia asta care creează dependenţă. Cred că e singura despre care pot spune că e preferata mea. Eu, care înainte nu puteam să-mi aleg nici culoarea preferată. Da, m-am schimbat.

Parcă aş pluti  spre norii grei de ploaie care se tot învârt de vreo două ore în jurul caselor din sat. Să ajung acolo, între stropii de apă, să mă răcoresc după zăpuşeala de astăzi. Un aer uşor rece, mirosind a ud trece printre crengile copacilor şi deasupra pământului. Visez cu ochii deschişi. Aş putea sta aşa la nesfârşit, ascultând-o pe Sia cu piesa asta care te deconectează complet de la realitate. Şi gândindu-mă la nimic.

Pentru ce se agita tata aşa tare când a ajuns acasă? Ţipa la mine de parcă nu ştia că puţin îmi pasă de animalele alea. Asta nu e lumea în care trăiesc. Sunt cu mult deasupra nimicurilor ăstora care nu mă impresionează cu nimic. Sunt departe de mentalitatea lui şi lumea mea nu are nimic de-a face cu cea în care a crescut el. Ar trebui să se întoarcă acolo şi să dea ordine pădurii în care a copilărit.

Se întunecă şi îndată trebuie să aprind veioza ca să mai pot scrie. Am teză la mate mâine. Şi în curând şi bac.

Unii cred, citindu-mi postările, că sunt mereu tristă sau deprimată. Sunt momente prin care trece orice om, mai bune, mai rele. Nu ştiu de ce mie îmi place să scriu ce simt când sunt supărată, dezamăgită, nervoasă. Probabil aşa mă descarc şi mă simt mai bine după. E ca şi cum o bucată de hârtie sau o pagină de internet sunt mai interesate de ce mi se întâmplă. Oamenii au fiecare problemele lor, nu se gândesc mereu la mine.

Dar asta nu îneamnă că sunt deprimată. Sunt de obicei cu capul în nori, indiferentă la ce se întâmplă în jurul meu.

Fericirea mea stă în lucruri mărunte. Cei care mă cunosc ştiu că zâmbesc destul de des, sunt veselă, dar asta e aşa, o stare de suprafaţă care trece repede. Nu am simţit de mult împlinirea aceea, fericirea deplină de care se vorbeşte. De fapt, nu ştiu dacă am simţit-o vreodată.

Chiar m-am schimbat. Uite numai cum arată biroul ăsta. Când mai vedeai aşa dezordine la mine înainte? Şi totuşi nu mai plouă. Norii ăştia doar se dau mari în faţa mea. Ar trebui să recapitulez ceva la mate.

Soulmates never die… nu i-a zis nimeni tipului ăstuia de la Placebo că nu există aşa ceva?