joi, 3 mai 2012

Joi după-amiază.


Perdeaua dansează după vânt, dar am impresia că se mişcă pe melodia asta care creează dependenţă. Cred că e singura despre care pot spune că e preferata mea. Eu, care înainte nu puteam să-mi aleg nici culoarea preferată. Da, m-am schimbat.
Parcă aş pluti  spre norii grei de ploaie care se tot învârt de vreo două ore în jurul caselor din sat. Să ajung acolo, între stropii de apă, să mă răcoresc după zăpuşeala de astăzi. Un aer uşor rece, mirosind a ud trece printre crengile copacilor şi deasupra pământului. Visez cu ochii deschişi. Aş putea sta aşa la nesfârşit, ascultând-o pe Sia cu piesa asta care te deconectează complet de la realitate. Şi gândindu-mă la nimic.

Pentru ce se agita tata aşa tare când a ajuns acasă? Ţipa la mine de parcă nu ştia că puţin îmi pasă de animalele alea. Asta nu e lumea în care trăiesc. Sunt cu mult deasupra nimicurilor ăstora care nu mă impresionează cu nimic. Sunt departe de mentalitatea lui şi lumea mea nu are nimic de-a face cu cea în care a crescut el. Ar trebui să se întoarcă acolo şi să dea ordine pădurii în care a copilărit.
Se întunecă şi îndată trebuie să aprind veioza ca să mai pot scrie. Am teză la mate mâine. Şi în curând şi bac.

Unii cred, citindu-mi postările, că sunt mereu tristă sau deprimată. Sunt momente prin care trece orice om, mai bune, mai rele. Nu ştiu de ce mie îmi place să scriu ce simt când sunt supărată, dezamăgită, nervoasă. Probabil aşa mă descarc şi mă simt mai bine după. E ca şi cum o bucată de hârtie sau o pagină de internet sunt mai interesate de ce mi se întâmplă. Oamenii au fiecare problemele lor, nu se gândesc mereu la mine.
Dar asta nu îneamnă că sunt deprimată. Sunt de obicei cu capul în nori, indiferentă la ce se întâmplă în jurul meu.
Fericirea mea stă în lucruri mărunte. Cei care mă cunosc ştiu că zâmbesc destul de des, sunt veselă, dar asta e aşa, o stare de suprafaţă care trece repede. Nu am simţit de mult împlinirea aceea, fericirea deplină de care se vorbeşte. De fapt, nu ştiu dacă am simţit-o vreodată.
Chiar m-am schimbat. Uite numai cum arată biroul ăsta. Când mai vedeai aşa dezordine la mine înainte? Şi totuşi nu mai plouă. Norii ăştia doar se dau mari în faţa mea. Ar trebui să recapitulez ceva la mate.
Soulmates never die… nu i-a zis nimeni tipului ăstuia de la Placebo că nu există aşa ceva?

2 comentarii: