Pasiune.

   Când ceva e atât de intens încât cuvintele par goale, seci, necuprinzătoare. Când nu e nevoie de zece emoticonuri într-un mesaj ca să-ti dai seama cât de mult te doreşte. Un simplu "Noapte bună!" şi un "te pup" înseamnă mai mult decât orice, pentru că ştii ce simte. Ştii că dacă ai fi lângă el, te-ar săruta şi v-aţi lăsa pradă pasiunii. Momente rare, dar speciale tocmai prin asta. Aşteptarea le face mai frumoase şi anticiparea clipei în care ajungi în braţele lui te face nerăbdătoare. Abia aştepţi să îl vezi, să te privească în ochi, să-ţi prindă faţa în mâinile lui şi să te sărute. Îmbrăţişarea lui e singura care îţi dă fiori de plăcere când vă cuibăriţi în pat, stând pur şi simplu ore în şir, simţindu-i respiraţia si pulsul prin vasele de sânge, căldura corpului şi mirosurile voastre amestecate... 

   Dar ce te-ai face dacă într-o zi ai şti că nu îl vei mai putea vedea? Că nu va mai fi al tău? Speri doar că eşti destul de puternică să mergi mai departe... Eşti conştientă că va fi cu atât mai rău cu cât e mai frumos acum, dar asta nu te opreşte să te bucuri pentru că ai învăţat să trăieşti în prezent, pentru tine. Nu în trecut sau în viitor, pentru alţii.

Trecutul bântuie.

Trecutul te poate lovi când te aştepţi cel mai puţin. Mereu spun că ce-a fost a fost şi trebuie lăsat în urmă, că e mai important să te concentrezi asupra prezentului fiindcă trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ce faci când amintirile nu te lasă să te bucuri de prezent? Abia încep să trăiesc cu adevărat şi deja am impresia că ştiu cum va fi viaţa mea. Una monotonă şi plictisitoare. Iar asta din cauza trecutului. Credem că putem merge mai departe, că am iertat, că am uitat, însă astea sunt minciuni. De fapt, mereu vor fi momente din trecut care ne vor bântui, după care vom tânji, pe care le vom considera mai frumoase decât orice ne-ar putea oferi prezentul sau viitorul. Asta pentru că păstrăm în amintire doar lucrurile frumoase, lăsăm deoparte sacrificiile făcute pentru ele, consecinţele pe care le-am suferit. Am vrea să retrăim clipele acelea, dar nu ne dăm seama că timpul a schimbat multe. Te-a schimbat pe tine, a schimbat circumstanţele. Nu ar mai fi la fel. Timpul nu stă în loc şi nu iartă. Pe nimeni. Şi totuşi nu te poţi desprinde de anumite părţi din trecut. Ţi-e frică să trăieşti, ţi-e frică să simţi din nou fericirea, ţi-e frică fiindcă într-o zi ar putea dispărea şi ea la fel ca cea din trecut. Şi vei rămâne cu durerea resimţită când persoana de care te-ai ataşat pleacă din viaţa ta. Aşa că... eviţi să te mai apropii de o altă persoană şi te hrăneşti cu amintiri. Trăieşti în trecut deşi încerci să te păcăleşti că ţi-e mai bine. Ajungi să-i răneşti pe alţii lăsându-le impresia că îţi pasă şi apoi distrugându-le visele. Dar tu nu te gândeşti la cea din prezent. În visele tale apare tot cea din trecut...

Dimineaţă perfectă.

De obicei, pentru mine perfecţiunea înseamnă ceva de neatins, însă astăzi pot spune că am petrecut o dimineaţă perfectă. Asta fiindcă am petrecut-o cu tine. M-am strecurat uşor la tine în casă, pentru că ştiam că dormi. Am ajuns în dormitor şi am vrut să mă bag lângă tine sub plapumă. Te-ai trezit când m-ai simţit pe pat şi m-ai primit alături cu o îmbrăţişare călduroasă la momentul potrivit, ca să mă încălzesc după drumul pe care l-am făcut prin gerul de la 8:30 dimineaţa.

M-ai strâns în braţe şi ne-am cuibărit unul în celălalt cateva minute, apoi am început să vorbim. Ţi-am zis că mă doare burta şi m-ai mângâiat atent, nu ştiai ce să-mi faci să mă simt mai bine, asemenea unui tată neîndemânatic cu fetiţa lui. Ţi-am povestit despre cearta cu mama, despre programarea pentru examenul auto şi mi-ai dat sfaturi. Tu nu ştii, dar pentru mine sfaturile tale contează cel mai mult. Eşti cea mai cu picioarele pe pământ persoană pe care o ştiu. Asta probabil fiindcă ai trecut prin multe şi ai fost nevoit să te descurci singur.

Mi-ai zis despre problema cu proiectele tale pentru facultate, despre problemele cu banii... şi nu ştii cât de mult mi-ar fi plăcut să am şi eu sfaturi măcar pe jumătate la fel de bune ca ale tale. Dar ştiu că o să te descurci pentru că eşti cea mai isteaţă  persoană pe care o ştiu, mereu găseşti o soluţie. Mereu mă surprinzi cu ideile tale. 

Şi m-ai sărutat aşa cum numai tu ştii. M-ai sărutat pe buze, pe frunte, pe obraz, pe gât, iar pe buze şi am simţit că mă săruţi cu dragoste, nu era vorba doar de pasiune sau altceva. Am simţit că sunt complet a ta cât mă strângeai în braţe şi mă sărutai. Şi mi-ai înlăturat durerea cu iubirea ta. Nu-ţi imaginezi ce fericită eram în momentele alea, ce fericită sunt fiindcă ştiu că am un loc în sufletul tău. Inima e fragilă, schimbătoare, dar în suflet stau sentimentele cu adevărat speciale.

Ne-am uitat la "Inglorious Bastards", deşi l-ai mai văzut de vreo 3 ori, fiindcă eşti înnebunit după filmele lui Tarantino. M-ai ţinut în braţe sărutându-mă din când în când pe umăr şi nu-ţi imaginezi câtă fericire îmi inunda sufletul. 

S-a terminat filmul, s-a făcut amiaza, trebuia să plec. Prin dezordinea din camera ta nu am putut să nu observ cărţile împrumutate de la bibliotecă şi m-am bucurat că încă mai citeşti. M-ai condus spre casă, m-ai sărutat de rămas bun şi ne-am despărţit fericiţi. Momente ca astea valorează cât lumea întreagă pentru mine şi aş putea să îndur orice pentru a mă bucura de ele, findcă amintirea lor nu se va şterge niciodată din sufletul meu şi de câte ori le voi retrăi în gând, mă voi simţi împăcată, fericită, iubită. Acum ştiu ce e iubirea.

Fluturi.

Sunt lucruri, persoane de care nu ai vrea să te desparţi niciodată. Deşi ştii că va fi un sfârşit, mereu speri că acesta e departe. De aia doare cu atât mai tare când vine. 

Eşti la fel ca fluturii. Când te apropii de mine îmi dai târcoale, mă ocoleşti. Mă atingi puţin. Te depărtezi. Iar te apropii. Contactul tău cu mine durează atât de puţin, dar e atât de frumos. Şi în zilele alea în care eşti aproape de mine te caut, te vreau, fug după tine. Nu mă interesează ce urmează. Nu îmi pasă că după o secundă de extaz urmează o eternitate de durere. Fiindcă tu nu stai niciodată mai mult cu mine. Eşti ca fluturii. Câteva clipe te joci cu mine, mă faci să tresar, să zâmbesc, să alerg după tine, apoi dispari de parcă ai muri. Şi când te întorci, mereu ai altă formă. Sau e aceeaşi, dar nu-mi dau eu seama?... Vii şi pleci. Mă amăgeşti şi mă răneşti. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi mai bine dacă nu te-aş mai vedea deloc. Şi apoi apari iar în viaţa mea şi nu mai vreau să te las să pleci, deşi ştiu că vei dispărea mai repede decât mă aştept. 

Fericire, eşti un fluture care se joacă cu viaţa mea. 

Iar eu sunt fluturele care se joacă cu fericirea altora... E mai uşor să-i faci pe alţii fericiţi decât pe tine însuţi. Asta e menirea mea. Să fac oamenii să zâmbească, dar să fiu rece, pustie pe dinăuntru. Când sunt eu fericită mă doare undeva de restul, dar asta nu durează prea mult niciodată. În restul timpului, păianjenii işi fac casă în mine şi rămâne doar un ambalaj frumos, colorat, ca cel de cadouri, care face lumea fericită la vederea sa. Şi fericirea lor îmi dă energie să merg mai departe, să mă ridic din pat dimineaţa, să mă îmbrac frumos, să mă aranjez, să trăiesc. Ei mă iubesc, fiindcă nu mă cunosc.

De ce ţie aşa greu să rămâi lângă mine? De ce e aşa simplu să-i fac pe alţii fericiţi, iar pe mine nu mă face nimeni fericită? Sunt greşită, defectă. Nu mă mulţumeşte niciodată nimic... Poate doar dulciurile. Iarna asta o să mă îngraş.

Feelings.

Ai simţit vreodată că iubeşti pe cineva şi că el te iubeşte, dar nu aveţi o relaţie "normală", de genul celor care sunt publice pe facebook, de genul celor din filmele hollywoodiene când totul e plin de fluturaşi şi inimioare?

După aproape un an îl simt mai aproape ca niciodată, trup şi suflet. După aproape un an, am renunţat la prejudecăţi, la stereotipuri, am ieşit din tipare şi am învăţat să mă bucur fără să mă gândesc la ziua de mâine.
Ştim amândoi că nimic nu e sigur, că cel mai probabil, într-un an, vom fi departe unul de altul, că nu avem viitor împreună. Dar asta ne face doar să ne apropiem şi mai mult. Un an e ceva, ceva mai mult. Avem timp să ne bucurăm de ce avem acum. Nu e o relaţie, nu în sensul celor de astăzi.

Nu ştie nimeni ce e între noi cu adevărat, ne păstrăm unul pentru celălalt. Aşa nu ne influenţează nimeni, nu ne judecă nimeni. Poate azi mergem împreună la un party, ne purtăm ca doi îndrăgostiţi, iar mâine fiecare merge cu prietenii lui şi e ca şi cum nu am fi nimic. Ceilalţi pot să creadă orice. Doar noi ştim.

Noi ştim că ne iubim, că suntem diferiţi.
Ştim că e mai bine să păstrezi unele lucruri pentru tine.
Ne înţelegem din priviri.
Ştim ce înseamnă să-i oferi celuilalt spaţiu.
Şi ştim să profităm de momentele petrecute împreună, în loc să ne lăudăm pe facebook sau în faţa prietenilor. Râdem împreună de cei care postează zilnic lucruri legate de relaţia lor, iar după o săptămână, două, schimbă partenerii.
Noi ştim că ne iubim, fără să fie nevoie să aşteptăm ca celălalt să confirme cererea de pe facebook, ca să fim siguri că suntem împreună.
Noi nu suntem împreună, nu avem o relaţie.
Noi doar ne bucurăm unul de celălalt, ne simţim cel mai bine împreună.

Prefer aşa ceva, decât o relaţie plină de minciuni, ipocrizie. Prefer să simt că mă iubeşte, decât să-mi zică un "Te iubesc" fals de "n" ori pe zi din prima săptămână. Prefer să merg cu el la mormântul mamei lui, ca astăzi, şi să mă simt specială, pentru că nu mai aduce pe nimeni acolo. Prefer glumele lui proaste. Prefer ironiile şi tachinările lui, dulcegăriilor false şi patetice.

Îl iubesc şi asta e tot.

Concept al iubirii.

Iubirea este, desigur, un subiect intens discutat. A fost trăită timp de mii de ani de milioane, chiar miliarde de oameni. A iscat dispute, neînţelegeri, conflicte, până şi războaie. Există o multitudine de opere realizate pe tema iubirii: poezii, romane, poveşti, melodii, tablouri, fotografii, filme, sculpturi etc. Fiecare om are formată o imagine, o idee despre ceea ce înseamnă acest cuvânt, iubire. Şi pentru fiecare, definiţia iubirii e diferită. Orice persoană se simte în stare să spună sau să exprime măcar două cuvinte legate de iubire. Dar oare câţi au cunoscut iubirea adevărată? Câţi dintre ei, sau dintre noi, au simţit-o în plenitudinea şi frumuseţea ei? Câţi au înţeles-o într-adevăr?

Iubirea, în concepţia mea, este ceva ce simţi pentru o persoană la un moment dat. Nu e un ceva simplu, nu. E un ansamblu de senzaţii şi sentimente care pot fi declanşate de un singur sunet, o singură imagine, un simplu miros sau atingere. Poate avea diverse forme. Unii zic că poate avea şi diferite intensităţi. Dar eu cred că iubirea adevărată, cea specială, nu poate avea termen de comparaţie. E simplu: există sau nu există. Nu poţi să spui „îl iubesc pe Ion mai mult decât pe Radu”. Asta înseamnă că ce simţi pentru Radu e afecţiune, ataşare, dar nu iubire. Iubirea funcţionează pe principiul totul sau nimic. Când iubeşti, totul se schimbă. Lumea ta se învârte în jurul acelei persoane speciale, nimic nu e mai important. Când iubeşti şi eşti iubit în adevăratul sens al cuvântului, nebunia e sora ta bună, fiecare zi merită trăită, te simţi în stare de orice, capeţi puteri noi, nu mai există imposibil pentru tine.

Despre asta vreau de fapt să vorbesc. Am auzit într-o perioadă, şi am văzut şi postări pe net cum că între Romeo şi Julieta nu ar fi fost iubire adevărată, ci între cei care rămân împreună până la bătrâneţe e iubire. Prima parte e o aberaţie totală, şi o să explic imediat de ce. Cât priveşte a doua parte, eu una nu am auzit sau văzut bătrâni care să fi fost împreună toată viaţa şi să se iubească la fel până în ultima zi. Dacă există, aş fi încântată să-i cunosc. Poate or fi prin lumea asta câţiva... Dar ce încerc să spun e că iubirea înseamnă nebunie, dăruire completă, intensitate maximă în fiecare clipă. „Romeo şi Julieta” e o poveste de iubire tocmai fiindcă e plină de intensitate. Sentimentul dintre cei doi e sincer, e real pentru că ei nu concep viaţa unul fără celălalt. De aceea, în final, au murit unul lângă altul. Asta înseamnă iubirea.

Din punctul meu de vedere, între cuplurile care rămân împreună până la bătrâneţe şi moarte nu e iubire. Sau cel puţin, nu genul ăsta de iubire. Cred că obişnuinţa defineşte cel mai bine o astfel de relaţie. Poate exista un sentiment de ataşare, de afecţiune, cei doi se pot înţelege bine, ajung să se cunoască la perfecţie, se pot iubi ca prieteni, dar ce simt ei nu e iubirea care e sinonimă cu dragostea. Aceasta e greu de menţinut, necesită multe resurse, iar oamenii obosesc, se schimbă, uită, se plictisesc sau pur şi simplu se trezesc la realitate. Lumea reală, palpabilă e în continuă mişcare şi asta influenţează şi lumea imperceptibilă a ideilor şi sentimentelor. Deci schimbarea e iminentă şi iubirea se pierde în ceaţă, dispare prin conflicte interioare sau exterioare care duc la întrebări, îndoieli, neîncredere.

Asta e părerea mea. Sunt tânără, poate mai am multe de învăţat. Poate nimic din ceea ce am scris nu e corect. Dar asta cred momentan. Nu cred că o să găsesc o persoană pe care să o iubesc toată viaţa. Sunt în dubii dacă merită să te căsătoreşti sau nu. În ultima vreme aud tot mai des de oameni care se despart după câţiva ani. Nu-i condamn. Doar mă întreb de ce m-aş căsători dacă într-un final tot ajung la divorţ. Lăsând la o parte relaţiile bazate pe diverse interese, poţi să trăieşti cu o persoană fără să fii căsătorit. Ba chiar mi se pare mai ok aşa, fără obligaţii. O să spuneţi că în felul ăsta pot apărea conflicte legate de bani, responsabilităţi, chestii legale ş.a.m.d. şi eu vă spun că dacă apar astea, înseamnă că iubirea a dispărut. Deci relaţia e una bazată doar pe obişnuinţă, pe apropierea care s-a creat între cei doi, pe obiceiuri create împreună. Care-i rostul să continui aşa? Comoditatea, frica că nu vei găsi pe altcineva, că e greu să o iei de la capăt, copiii? Astea sunt scuze.

Fiinţa umană e leneşă. Preferă să se complacă într-o situaţie acceptabilă decât să caute absolutul, să trăiască viaţa din plin. Mediocritate. Iubirea poate fi orice, dar nu mediocră. Eu nu mă voi mulţumi cu o astfel de relaţie dominată de cotidian, de rutină, afundată în grija zilei de mâine, relaţie în care oamenii au uitat să se bucure de prezent, să-şi zâmbească, să se simtă invincibili împreună. Eu voi iubi şi voi fi iubită.

În iubire se arată plenitudinea existenţei. – Dumitru Stăniloae 

Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. - Osho 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. – Ionel Teodoreanu