Pasiune.

   Când ceva e atât de intens încât cuvintele par goale, seci, necuprinzătoare. Când nu e nevoie de zece emoticonuri într-un mesaj ca să-ti dai seama cât de mult te doreşte. Un simplu "Noapte bună!" şi un "te pup" înseamnă mai mult decât orice, pentru că ştii ce simte. Ştii că dacă ai fi lângă el, te-ar săruta şi v-aţi lăsa pradă pasiunii. Momente rare, dar speciale tocmai prin asta. Aşteptarea le face mai frumoase şi anticiparea clipei în care ajungi în braţele lui te face nerăbdătoare. Abia aştepţi să îl vezi, să te privească în ochi, să-ţi prindă faţa în mâinile lui şi să te sărute. Îmbrăţişarea lui e singura care îţi dă fiori de plăcere când vă cuibăriţi în pat, stând pur şi simplu ore în şir, simţindu-i respiraţia si pulsul prin vasele de sânge, căldura corpului şi mirosurile voastre amestecate... 

   Dar ce te-ai face dacă într-o zi ai şti că nu îl vei mai putea vedea? Că nu va mai fi al tău? Speri doar că eşti destul de puternică să mergi mai departe... Eşti conştientă că va fi cu atât mai rău cu cât e mai frumos acum, dar asta nu te opreşte să te bucuri pentru că ai învăţat să trăieşti în prezent, pentru tine. Nu în trecut sau în viitor, pentru alţii.

Trecutul bântuie.

Trecutul te poate lovi când te aştepţi cel mai puţin. Mereu spun că ce-a fost a fost şi trebuie lăsat în urmă, că e mai important să te concentrezi asupra prezentului fiindcă trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ce faci când amintirile nu te lasă să te bucuri de prezent? Abia încep să trăiesc cu adevărat şi deja am impresia că ştiu cum va fi viaţa mea. Una monotonă şi plictisitoare. Iar asta din cauza trecutului. Credem că putem merge mai departe, că am iertat, că am uitat, însă astea sunt minciuni. De fapt, mereu vor fi momente din trecut care ne vor bântui, după care vom tânji, pe care le vom considera mai frumoase decât orice ne-ar putea oferi prezentul sau viitorul. Asta pentru că păstrăm în amintire doar lucrurile frumoase, lăsăm deoparte sacrificiile făcute pentru ele, consecinţele pe care le-am suferit. Am vrea să retrăim clipele acelea, dar nu ne dăm seama că timpul a schimbat multe. Te-a schimbat pe tine, a schimbat circumstanţele. Nu ar mai fi la fel. Timpul nu stă în loc şi nu iartă. Pe nimeni. Şi totuşi nu te poţi desprinde de anumite părţi din trecut. Ţi-e frică să trăieşti, ţi-e frică să simţi din nou fericirea, ţi-e frică fiindcă într-o zi ar putea dispărea şi ea la fel ca cea din trecut. Şi vei rămâne cu durerea resimţită când persoana de care te-ai ataşat pleacă din viaţa ta. Aşa că... eviţi să te mai apropii de o altă persoană şi te hrăneşti cu amintiri. Trăieşti în trecut deşi încerci să te păcăleşti că ţi-e mai bine. Ajungi să-i răneşti pe alţii lăsându-le impresia că îţi pasă şi apoi distrugându-le visele. Dar tu nu te gândeşti la cea din prezent. În visele tale apare tot cea din trecut...

Atitudinea contează.

Am început să plâng mai devreme, când mă pregăteam să fac duş... şi am plâns sub duş vreun sfert de oră. I-am învinovăţit pe toţi cei din jurul meu pentru faptul că am avut o zi de tot rahatul şi am început să dramatizez, să-mi construiesc în minte diferite discursuri pentru fiecare, acuzându-i de starea mea proastă. M-am gândit cum ar fi să fiu singură, să mă lase toţi în pace să fac ce vreau. M-am simţit şi mai prost gândindu-mă că mi-ar lua ceva timp să mă obişnuiesc aşa pentru că sunt foarte emotivă şi dependentă de oameni, iar eu nu pot să mai pierd timp în momentul ăsta.

Apoi mi-am dat seama: singura vinovată pentru starea asta proastă sunt eu. Atitudinea mea. Felul meu de a fi. Acum ceva timp am găsit în cartea lui Paler, "Calomnii mitologice", următorul citat:

„Racul e cel mai sensibil dintre toate semnele. El este uşor impresionabil şi trece de la veselia cea mai pură la o melancolie tulbure. Sensibilitatea sa se poate compara cu cercurile concentrice provocate de o piatră aruncată în apă. Ceea e pentru alţii e fără importanţă, pentru un Rac capătă o valoare exagerată. Şi de câte ori e preocupat inutil! Adesea închipuirea îl domină şi poate deveni un bolnav imaginar. Dacă dispune de un apartament cu mai multe camere, el trăieşte de obicei într-una singură, pe care o aranjează după gustul şi exigenţele lui. E conservator, tradiţionalist, fascinat de trecut, de amintiri. În general, posedă o memorie ieşită din comun; încă un motiv pentru a străbate drumurile ştiute sau de a strânge tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu se poate despărţi. Din pricina aceasta reuşeşte destul de greu să pună ordine în viaţa lui. Se teme de cruzime şi de duritatea vieţii cotidiene, încercând cu fierbintea lui imaginaţie s-o îndulcească şi s-o înfrumuseţeze. Vulnerabil la ofense, ascunde teama sa de brutalitate, de violenţă, sub o mască de persoană calmă şi o face atât de bine încât reuşeşte uneori să pară plictisitor şi puţini bănuiesc cât zbucium, câtă energie pune Racul, închis în el însuşi, pentru a înfrunta situaţii simple. Caracterul său dificil, susceptibil, uşor de contrariat îi joacă adeseori feste. Are o slabă capacitate de adaptare şi de supunere, iar cine trăieşte în vecinătatea lui trebuie să devină un maestru de tact, pentru a se lupta şi cu orgoliul Racului, şi cu susceptibilităţile care-l fac uneori greu de suportat.”

Recitindu-l acum, îmi dau lacrimile pentru că nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în rândurile astea. Dar mai ales că mă urăsc pentru asta. Pentru că nu sunt puternică şi constantă. Pentru că îmi fac griji din orice şi îmi imaginez tot felul de lucruri care nu există, fiindcă am mereu impresia că cei din jur îmi fac rău intenţionat. Pentru că îmi ascund sentimentele de frică, pentru că rareori sunt eu însămi de frică. Sunt perioade optimiste în viaţa mea, oarecum vesele. Şi apoi vine câte un moment când de la cea mai mică chestie, cea mai mică dezamăgire erupe un vulcan din mine. Cum s-a întâmplat în seara asta.

Dar erupţiile par a fi din ce în ce mai rare şi mai scurte. Poate fiindcă m-am maturizat. Nu mai pot să mă numesc copil. Cred că sunt mai matură decât multe persoane mai învârstă decât mine. Am înţeles că sinceritatea e cea mai bună mască. Oamenii sunt atât de obisnuiţi să mintă, încât poţi să le spui orice că tot au îndoieli. Mi-e frică de minciună, de lăcomia oamenilor, de prostia şi incultura lor. Totuşi ştiu că împotriva acestor lucruri pot lupta cu indiferenţă şi egoism. De ce sunt oamenii aşa răi? Eu cred că e din cauza faptului că suntem prea mulţi in lumea asta. Gândiţi-vă puţin. Cu cât sunt mai mari localităţile, oraşele, cu atât mai mult cresc indiferenţa şi egoismul dintre oameni. Ar fi groaznic de obositor şi chiar imposibil să-ţi pese de fiecare vecin, de fiecare persoană care locuieşte în aceeaşi localitate cu tine, ca să nu mai zic în aceeaşi ţară. Fiecare e pe cont propriu în ziua de azi.

Sincer, dar puţin egoist şi indiferent. Aşa trebuie să fie un om astăzi pentru a supravieţui. În momentul în care începe să-ţi pese mai mult de alţii decât de tine, eşti pierdut. Fiindcă începi să renunţi la bucăţi din tine în favoarea altora. E mai mult decât ok să-ţi iubeşti părinţii, fraţii, pe cei care ţi-au fost alături de cele mai multe ori. E ok să faci gesturi frumoase uneori chiar şi pentru necunoscuţi. Dar nu renunţa la tine, la ceea ce vrei tu, la ceea ce ai, pentru a le face pe plac altora.

Eu trebuie să mai lucrez la partea asta. Am o aşa-zisă "calitate" numită empatie, care mă omoară uneori pentru că mă face să gândesc din punctul de vedere al altora şi trebuie să fiu puternică. Ştiu ce aţi putea spune. Că trebuie să fim buni cu cei din jur, cu "aproapele nostru", că egoismul e un defect, ceva groaznic. Eu vă zic că în ziua de azi nu ajungi nicăieri cu bunătatea şi sensibilitatea pentru că nu ştii cine le merită. Oamenii de rând pot fi actori mai buni ca cei de la Hollywood şi se pot schimba de la o zi la alta.

Deci lucrează pentru tine, învaţă pentru tine. Nu totul ţine de bani, anturaj şi noroc. Atitudinea e cea mai importantă. Keep your head high, and your dreams higher.

Stiti ce vor femeile?

Sa se simta protejate si iubite. Sa aiba pe cineva caruia sa i se poata plange pentru toate prostiile care li se intampla sau care li se pare ca se intampla, desi sunt doar in imaginatia lor. Nu trebuie decat sa le asculti, si sa fii sincer; nu poti pacali o femeie (cat de cat inteligenta) cu niste complimente false sau spunandu-le ceea ce crezi ca vor sa auda.

Nu e asa greu sa le intelegi. Sunt oameni. Inainte sa le privesti ca pe niste specii ciudate si imposibil de descifrat, gandeste-te ca mai ales in zilele noastre, in secolul XXI, femeile au cam aceleasi preocupari, griji, probleme ca si barbatii. Vor sa fie respectate, sa se realizeze, sa-si castige existenta si sa se distreze, normal, fiindca trebuie sa te bucuri de viata.

Ca ele au sani si un vagin si impresioneaza mai mult prin aspecul fizic (daca pot), asta e altceva. Orice om trebuie sa aiba grija de aspectul lui fizic. Femeile apeleaza la machiaj, accesorii si tot felul de trucuri pentru ca stiu ca astfel atrag mai mult atentia, ceea ce le poate aduce diferite avantaje. Femeile nu se aranjeaza numai pentru a-i cuceri pe barbati. Femeile se aranjeaza in primul rand fiindca astfel se considera mai frumoase si capata mai multa incredere in propria persoana. Barbatii au puterea fizica care ii ajuta sa-si invinga adversarii. Pentru femei, frumusetea, increderea in sine sunt echivalente cu aceasta putere. De asta petrec ore intregi in fata oglinzii, de asta se plang atunci cand li se rupe o unghie sau li se sterge machiajul. (Nu ca nu ar exista si baieti la fel sau chiar mai preocupati de aspectul fizic.)

Dar asta e doar de suprafata. Sub ambalajul asta frumos femeile sunt mai hotarate sau mai putin hotarate, mai visatoare sau mai cu picioarele pe pamant, dar fiti siguri ca ele stiu intotdeauna ce vor cand vine vorba de o relatie sau alte lucruri serioase. Vor sa se simta in siguranta, sa aiba incredere si sa li se raspunda la sentimente in acelasi fel.

A, da. Si ar mai vrea sa poata manca oricat de multe dulciuri fara sa se ingrase

P.S.: Eu m-am referit la femei, nu la copile; la persoane cu capul pe umeri, nu la pitipoance, wannabe-uri sau alte specii pe care nu vreau sa le mentionez :).

Dimineaţă perfectă.

De obicei, pentru mine perfecţiunea înseamnă ceva de neatins, însă astăzi pot spune că am petrecut o dimineaţă perfectă. Asta fiindcă am petrecut-o cu tine. M-am strecurat uşor la tine în casă, pentru că ştiam că dormi. Am ajuns în dormitor şi am vrut să mă bag lângă tine sub plapumă. Te-ai trezit când m-ai simţit pe pat şi m-ai primit alături cu o îmbrăţişare călduroasă la momentul potrivit, ca să mă încălzesc după drumul pe care l-am făcut prin gerul de la 8:30 dimineaţa.

M-ai strâns în braţe şi ne-am cuibărit unul în celălalt cateva minute, apoi am început să vorbim. Ţi-am zis că mă doare burta şi m-ai mângâiat atent, nu ştiai ce să-mi faci să mă simt mai bine, asemenea unui tată neîndemânatic cu fetiţa lui. Ţi-am povestit despre cearta cu mama, despre programarea pentru examenul auto şi mi-ai dat sfaturi. Tu nu ştii, dar pentru mine sfaturile tale contează cel mai mult. Eşti cea mai cu picioarele pe pământ persoană pe care o ştiu. Asta probabil fiindcă ai trecut prin multe şi ai fost nevoit să te descurci singur.

Mi-ai zis despre problema cu proiectele tale pentru facultate, despre problemele cu banii... şi nu ştii cât de mult mi-ar fi plăcut să am şi eu sfaturi măcar pe jumătate la fel de bune ca ale tale. Dar ştiu că o să te descurci pentru că eşti cea mai isteaţă  persoană pe care o ştiu, mereu găseşti o soluţie. Mereu mă surprinzi cu ideile tale. 

Şi m-ai sărutat aşa cum numai tu ştii. M-ai sărutat pe buze, pe frunte, pe obraz, pe gât, iar pe buze şi am simţit că mă săruţi cu dragoste, nu era vorba doar de pasiune sau altceva. Am simţit că sunt complet a ta cât mă strângeai în braţe şi mă sărutai. Şi mi-ai înlăturat durerea cu iubirea ta. Nu-ţi imaginezi ce fericită eram în momentele alea, ce fericită sunt fiindcă ştiu că am un loc în sufletul tău. Inima e fragilă, schimbătoare, dar în suflet stau sentimentele cu adevărat speciale.

Ne-am uitat la "Inglorious Bastards", deşi l-ai mai văzut de vreo 3 ori, fiindcă eşti înnebunit după filmele lui Tarantino. M-ai ţinut în braţe sărutându-mă din când în când pe umăr şi nu-ţi imaginezi câtă fericire îmi inunda sufletul. 

S-a terminat filmul, s-a făcut amiaza, trebuia să plec. Prin dezordinea din camera ta nu am putut să nu observ cărţile împrumutate de la bibliotecă şi m-am bucurat că încă mai citeşti. M-ai condus spre casă, m-ai sărutat de rămas bun şi ne-am despărţit fericiţi. Momente ca astea valorează cât lumea întreagă pentru mine şi aş putea să îndur orice pentru a mă bucura de ele, findcă amintirea lor nu se va şterge niciodată din sufletul meu şi de câte ori le voi retrăi în gând, mă voi simţi împăcată, fericită, iubită. Acum ştiu ce e iubirea.