Noapte de primăvară.

Luna mai a adus cu ea o haină nouă pentru natura moartă răsărită din iarna ce a trecut. Podoabele vii sunt miile de flori care întruchipează sufletul fiecărei plante, împărţind veselia lor în tot ţinutul, în inima fiecărui om.

Apusul soarelui poartă în urma lui un fior rece ce te cuprinde atunci când ultima rază de soare se ascunde la orizont şi împrospătează mireasma naturii. Cerul, senin acum, descoperă miliardele de lumânări albe agăţate pentru a veghea asupra întregii lumi pe timpul nopţii, perdea înstelată care a luat locul norilor ameninţători de ninsoare. Iar cântecul greierilor e atât de liniştitor.

Noaptea are un mister. Mulţimile de flori albe şi roz ale copacilor ascund printre ele fantasmele trecutului. Admirând imaginea naturii la lumina lunii, într-o noapte liniştită şi senină de primăvară, ţi se poate întâmpla să zăreşti un pom care parcă nu era în acelaşi loc mai înainte. O umbră ciudată, o rază de lumină care pare desprinsă din poveştile magice cu zâne. De fapt, ţi se pare. Frumuseţea naturii te face să visezi şi să-ţi imaginezi mai mult sau chiar să-ţi aminteşti ceva asemănător acelui peisaj magnific, să confunzi o rază pală de lumină cu un colţ din copilărie. Îţi aminteşti cum era când abia cunoşteai lumea şi te fascina fiecare lucru nou, ca apoi să te plictiseşti de el. Când o întrebai pe mama de ce e cerul albastru, de ce înfloresc copacii, de ce e aşa şi nu invers. Ea te lua în braţe, îţi explica calm sau îţi spunea că "o să înţelegi când o să fii mare". Cât ai urât fraza asta, cât de mult îţi doreai să creşti mai repede, să ştii tot.

Dar apar şi momentele petrecute cu bunica, femeia bătrână care te certa când făceai prostioare, când mâncai prea multe dulciuri. Protectoarea ta. Te apăra când ai tăi te certau; ce rău te simţeai atunci fiindcă mai devreme te-ai enervat şi ai ţipat la ea când ţi-a spus să mănânci tot din farfurie. Şi acum ai da orice să fie lângă tine, să te răsfeţe, să te tachineze. Parcă o vezi măturând prin curte, hrănind puişorii... Ah, dacă ai putea să o mai vezi câteva clipe, să o strângi în braţe, să-i mulţumeşti.

Imaginile din trecut se pierd în ceaţă şi sunt înlocuite încet de imaginea prezentului. Lumina nopţii pare a fi dată de flori şi nu de lună, un fior rece te înconjoară, melancolia te cuprinde, iar noaptea devine sursă a liniştii sufleteşti, dar şi a tulburării generată de fantasmele trecutului. Mereu vor fi acolo, dar nu sunt decât o amintire. Nu te mai ajută cu nimic acum.

(E mai pentru că am început să scriu asta prin primăvară, acum 2 sau 3 ani şi am dat peste ea zilele astea.)

Singura dorinţă.

punctuaţia o folosiţi voi cum vreţi în capul meu nu-şi are sens acum

aveam o singură dorinţă după ce scap de examene să merg la mare să stau toată ziua întinsă la soare să mă ard să mă enervez când nu mă bronzez uniform să simt nisipul fierbinte sub tălpi să-mi intre printre degete să mi se spargă valurile în faţă să uit de timp şi să-mi amintesc doar când mi se face foame să ies seara să trec prin zgomotul din centru şi să mă refugiez pe o plajă liniştită ascultând valurile mării şi ecoul melodiilor din cluburi sub lumina lunii să văd răsăritul ăla care nu-i altceva decât un răsărit obişnuit dar când eşti la mare cu persoana potrivită capătă proporţii imposibil de explicat în imaginaţie să înot să simt apa cum mă poartă pe ale ei valuri să mă sperii când ajung prea departe să îmi rămână sarea pe piele să mă usture nările să uit să uit de timp de griji fără trecut fără viitor doar prezent şi un prezent al naibii de ispititor chiar dacă durează doar câteva zile e intens prin simţuri absolut prin gândire cu sentimente care se clarifică abia după ce te întorci la rutină


e adevărat că distanţa uneori face ca sentimentele să se intensifice poate că de asta îmi lipsesc atât de mult lucrurile astea şi poate că dacă aş ajunge la mare m-aş lovi de multe inconveniente care ar micşora fascinaţia asta poate că nu ar mai fi la fel dacă nu mi-ar mai plăcea sau din contră m-ar cuprinde o dragoste şi mai profundă dar nu mai contează nu o să mai ajung acolo încă un an în care mă resemnez un an în care totul a fost intens dar scurt şi cu final prost de cele mai multe ori mă rog jumate de an şi am iubit şi am plâns şi am râs şi am sperat mare greşeală să speri    şi marea era singura evadare locul în care speram să las totul în urmă să marchez un nou început fie cum o fi nu aveam nevoie de nimic altceva


nu s-a sfârşit vara dar pentru mine e terminată şi gândurile nu mi se opresc aici dar e prea mult ca să continui

Am trecut de la tristete la bucurie si inapoi de vreo 3 ori astazi. E ciudat, sunt ciudate sentimentele. Acum jumate de ora imi venea sa sar, sa cant de bucurie si acum sufletul mi se sfasie in doua: o bucata pentru cel ce a fost, o bucata pentru cel ce este. Cand vrem sa lasam o persoana in urma, la inceput credem ca o sa fie usor. Nu invatam niciodata ca fiecare persoana care pleaca din viata noastra lasa un gol, ia o parte din puzzle-ul al carui nume il purtam cu ea. Sau, suntem constienti de asta, dar speram mereu ca nu va durea la fel de mult aceasta desprindere. Si pentru putin timp, e chiar ok. Dar vine un moment in care un sunet, o imagine, un miros, ceva, declanseaza un val de amintiri. Culmea, doar amintiri frumoase, momente petrecute impreuna, conversatii, chestii dragute, care stii ca iti vor ramane mereu in minte si peste cateva luni sau ani te vor face sa zambesti, dar acum, simti fiecare amintire de asta ca o sageata in corpul tau. Ce usor ai uita daca s-ar sterge tot ce a fost odata cu despartirea. Daca nu ar mai exista melodiile pe care le ascultam impreuna, sau locurile in care ne intalneam... Daca nu ar mai fi vorbit cu mine, as fi putut fi bucuroasa in continuare. As fi crezut ca a inteles, ca incearca sa treaca peste si asta e. Asa, m-a facut sa ma gandesc, poate tine mai mult la mine decat credeam. Oricum nu s-ar fi schimbat. Nu ar fi fost nimic diferit. Mereu scuze si motive. Daca nu l-as mai vedea si nu as mai auzi de el...
Golul care ramane in urma se umple in timp cu alte sentimente, alte persoane, alte momente. La mine a vrut sa se umple prea repede. Dar acum ne-am lamurit. Nu o sa ma mai deranjeze, si eu o sa fiu fericita. El chiar merita, si stiu ca nu o sa ma faca sa ma simt neglijata, plictisitoare sau in vreun alt fel. A fost atat de neasteptat. Din prieteni buni sa ajungi la ceva mai mult intr-o zi... Nu credeam ca o sa mi se intample. Ar trebui sa fie bine, ma rog, cu mintea mea bolnava nu stiu cat va dura, dar oricat ar fi, va fi frumos si abia astept sa trec si prin asta. Am zis ca traiesc clipa si nu mai gandesc la consecinte. Toti avem de suferit la un moment dat, deci nu are rost sa te sacrifici pentru binele altcuiva.
Unele relatii sunt pentru conversatii, unele pentru sex, altele pentru micile dragalasenii si alinturi. Daca gasesti combinatia perfecta esti cel mai norocos. Eu mai am de cautat, dar vointa nu-mi lipseste, deci sunt pregatita oricand sa o iau de la capat. Puzzle-ul meu e conceput dintr-un numar mare de piese care se pierd si se inlocuiesc usor.

ceva

Ma uit si ma gandesc si iar ma uit. Nu stiu ce sa cred, nu mai am incredere in oameni si e greu sa traiesti asa.
Simt ca imi pasa prea mult, sunt prea sensibila, si ma astept ca macar unele persoane din viata mea sa ma trateze asa cum cred ca merit. Nu stiu, nu stiu nimic...
De ce? De ce nu pot citi ganduri? Daca as sti ce simte pentru mine as fi linistita, dar presupun ca nu ar mai avea niciun farmec. Parca as avea iar 14 ani. Mi-e somn si imi vine sa plang si vreau sa intru intr-un vis din care sa nu ma mai trezesc; un vis in care eu sunt tot pentru el si el e tot pentru mine. Sentimentele sunt greu de perceput, greu de aratat, greu de inteles. Tot ce vrei e sa fii sigura ca tu insemni ceva pentru cineva, ca nu esti invizibil, ca cineva se gandeste la tine. Dar cum? E imposibil.
Ma simt neputincioasa si lipsita de orice motivatie. Sunt satula sa trag de oameni, mi s-a acrit de tot. Mereu sunt in plus, mereu e ceva sau cineva mai important, nu-mi gasesc locul si simt ca nu o sa-l gasesc niciodata. Ce simplu ar fi daca nu as avea sentimente si nu mi-ar pasa. Dar pot? Nu, normal ca nu. Totul e un mare rahat; imi doresc sa nu fi existat, sa nu fi cunoscut lumea asta nenorocita.

Incertitudinea ma va ucide.

Joi după-amiază.

Perdeaua dansează după vânt, dar am impresia că se mişcă pe melodia asta care creează dependenţă. Cred că e singura despre care pot spune că e preferata mea. Eu, care înainte nu puteam să-mi aleg nici culoarea preferată. Da, m-am schimbat.

Parcă aş pluti  spre norii grei de ploaie care se tot învârt de vreo două ore în jurul caselor din sat. Să ajung acolo, între stropii de apă, să mă răcoresc după zăpuşeala de astăzi. Un aer uşor rece, mirosind a ud trece printre crengile copacilor şi deasupra pământului. Visez cu ochii deschişi. Aş putea sta aşa la nesfârşit, ascultând-o pe Sia cu piesa asta care te deconectează complet de la realitate. Şi gândindu-mă la nimic.

Pentru ce se agita tata aşa tare când a ajuns acasă? Ţipa la mine de parcă nu ştia că puţin îmi pasă de animalele alea. Asta nu e lumea în care trăiesc. Sunt cu mult deasupra nimicurilor ăstora care nu mă impresionează cu nimic. Sunt departe de mentalitatea lui şi lumea mea nu are nimic de-a face cu cea în care a crescut el. Ar trebui să se întoarcă acolo şi să dea ordine pădurii în care a copilărit.

Se întunecă şi îndată trebuie să aprind veioza ca să mai pot scrie. Am teză la mate mâine. Şi în curând şi bac.

Unii cred, citindu-mi postările, că sunt mereu tristă sau deprimată. Sunt momente prin care trece orice om, mai bune, mai rele. Nu ştiu de ce mie îmi place să scriu ce simt când sunt supărată, dezamăgită, nervoasă. Probabil aşa mă descarc şi mă simt mai bine după. E ca şi cum o bucată de hârtie sau o pagină de internet sunt mai interesate de ce mi se întâmplă. Oamenii au fiecare problemele lor, nu se gândesc mereu la mine.

Dar asta nu îneamnă că sunt deprimată. Sunt de obicei cu capul în nori, indiferentă la ce se întâmplă în jurul meu.

Fericirea mea stă în lucruri mărunte. Cei care mă cunosc ştiu că zâmbesc destul de des, sunt veselă, dar asta e aşa, o stare de suprafaţă care trece repede. Nu am simţit de mult împlinirea aceea, fericirea deplină de care se vorbeşte. De fapt, nu ştiu dacă am simţit-o vreodată.

Chiar m-am schimbat. Uite numai cum arată biroul ăsta. Când mai vedeai aşa dezordine la mine înainte? Şi totuşi nu mai plouă. Norii ăştia doar se dau mari în faţa mea. Ar trebui să recapitulez ceva la mate.

Soulmates never die… nu i-a zis nimeni tipului ăstuia de la Placebo că nu există aşa ceva?