Be bright.

De când eram mică şi am început să descopăr lumea, am învăţat să fac tot felul de lucruri. Am fost mereu printre primii din clasă la învăţătură, fără prea mult efort. Mi-au plăcut şi matematica, şi limba română şi limbile străine, şi biologia, şi muzica, şi sportul. Am învăţat foarte repede şi aproape singură să fac brăţări înnodate. Am desenat mereu cu plăcere în orele de la şcoală şi am fost dezamăgită când am aflat că dintr-a 11-a nu mai fac desen, nici muzică, pentru că eram la mate-info. Şi la programare mă descurcam bine, iubeam momentele când trebuia să-mi bat capul ca să rezolv diferite probleme. Am învăţat să citesc cât de cât oamenii, am acumulat cunoştinţe legate de relaţiile umane şi am reţinut puţină filosofie. Ştiu să fac mâncare cât să nu mor de foame şi sunt sigură că dacă aş avea timp şi aş încerca, aş putea găti multe reţete. Am blogul ăsta şi unul pe tumblr, sunt câţiva oameni care mă urmăresc şi am primit şi complimente.

Ştiu să fac toate astea, la majoritatea sunt chiar bună. Dar atât. Nu excepţională, nu cea mai bună, nu genială. Diferenţa dintre mine şi ceilalţi e, cred, faptul că am un extraordinar bun simţ, am capacitatea de a empatiza şi mi-am dat mereu silinţa să fiu cât mai bună. Pur şi simplu îmi pasă, nu sunt nesimţită şi delăsătoare (mă rog, de obicei). Sunt şi sensibilă, pe lângă asta. Mă afectează criticile şi ironiile, mi-e greu să accept când greşesc ceva, fiindcă vreau mereu să fiu mai bună, corectă, cât mai aproape de perfecţiune. De aceea mă supăr chiar şi atunci când cineva face o glumă nevinovată la adresa mea; nu pot decât să mă gândesc că pe undeva are dreptate şi că sunt defectă. 

De aceea mă simt ca naiba în momente ca acum, când îmi dau seama că nu excelez la nimic. Mereu mi-a fost greu să fac alegeri. Pentru mine nu există simplu alb sau negru; mereu sunt nuanţe de gri, mereu caut căi de mijloc şi când acestea nu există, mă simt frustrată şi refuz să aleg, pentru că efectiv nu pot să aleg în multe situaţii. Se spune că pentru a te face remarcat, trebuie să faci alegeri îndrăzneţe. Well... eu sunt una din acele persoane care visează la a fi în centrul atenţiei, dar în acelaşi timp se tem să facă o alegere de asta îndrăzneaţă pentru simplul fapt că ar putea gafa. Există o frică de penibil care ajunge să fie atât de puternică, încât de multe ori te izolezi şi te închizi în tine. E lucrul cu care mă lupt zi de zi şi cred, uitându-mă în trecut, că am început să câştig tot mai multe bătălii. Cine va câştiga războiul, rămâne de văzut... Dar frica asta a instalat un fel de obişnuinţă în mintea mea. Oricât aş încerca mi-e incredibil de greu să fac alegeri excepţionale. Simt că tot ce fac e simplu, neutru, mediocru şi nu-mi pot depăşi condiţia.

Nu mai spun cât de greu mi-a fost să mă hotărăsc ce voi face după liceu şi cum mă simţeam când îi auzeam pe alţi colegi vorbind cu pasiune despre ce urmează să facă ei. Eu nu găseam nimic care să trezească în mine aşa o dorinţă, o plăcere. Pentru că mă descurcam bine la diferite materii, dar nu eram genială la niciuna. Mai am o problemă, în ceea ce priveşte alegerile. Mi-ar fi mult mai uşor dacă înainte de alege, aş putea încerca fiecare opţiune. De exemplu, înainte să aleg cu ce mă îmbrac într-o zi, trebuie să încerc diferite outfit-uri. Aşa-i şi cu facultatea, simţeam că nu pot alege dacă nu încerc mai multe. Până la urmă, informându-mă din mai multe locuri, am ales medicina. Dar hotărându-mă târziu, nu am avut destul timp să învăţ şi nu am intrat la buget, iar la cu taxă, evident, nu-mi permit. Între timp, am putut să mă gândesc bine şi voi încerca din nou vara asta. Anul ăsta am mers (şi încă merg) la o postliceală sanitară şi chiar îmi place ce am învăţat, am fost fascinată de felul în care funcţionează un spital, de sălile de operaţie şi munca doctorilor cât am făcut practică. Sunt 100% sigură că asta vreau să fac? Nu. Eu nu sunt niciodată complet sigură. Dar e cu siguranţă ceva ce mă atrage mult mai mult decât celelalte domenii de muncă.

Câteodată, citind blogurile altora, mi se pare că ceea ce scriu eu nu sunt decât banalităţi şi copilării, prostii lipsite de imaginaţie. Nu ştiu de ce mă citeşti tu acum.

Unii ar putea spune că sunt perfecţionistă, fiindcă vreau mereu să fiu cea mai cea şi nu sunt niciodată mulţumită. Nu ştiu, o fi adevărat pe undeva... Ai putea spune şi că nu am destulă încredere în mine. Şi asta e adevărat. Dar m-am schimbat şi încă încerc să fiu altfel. Pentru că am avut de suferit enorm din cauza nesiguranţei, a fricii de a se râde de mine. Erau perioade când mă consideram un nimic şi nu-mi mai doream să trăiesc, însă, cunoscând diferiţi oameni, mi-am dat seama că toţi au probleme, defecte şi eu nu sunt mai prejos decât ei, chiar dimpotrivă. Din momentul în care am realizat chestia asta, mi-a păsat tot mai puţin de gura lumii şi am încercat să fiu eu însămi din ce în ce mai mult. 

Societatea din ziua de azi e de căcat, aşa cum am mai zis aici pe blog; ridică în slăvi nişte oameni de doi bani şi plantează lipsa de încredere în sine, subestimarea în sufletele oamenilor de rând, mai ales ale adolescenţilor, care iau drept model oamenii aceia mediatizaţi şi îşi ascund adevăratul sine. Nu-i deloc uşor să te arăţi lumii aşa cum eşti cu adevărat, când ai o părere proastă despre tine. La început e greu, pentru că după ce te-ai ascuns mult timp, trebuie să înveţi din nou cum să fii tu însuţi, ca atunci când erai copil. Pe parcurs, te simţi din ce în ce mai bine şi ajungi chiar să descoperi lucruri noi despre tine. Sunt momente în care simt că am câştigat războiul, că s-a terminat, dar imediat se întâmplă câte ceva care mă face să conştientizez că e o luptă care durează toată viaţa. Totuşi, lupta asta te face tot mai puternic.

Sper că ai avut răbdare să citeşti până la sfârşit. Nu mi-am propus să o lungesc atât, de fapt nici nu ştiam exact ce voi scrie. Ca de obicei, pornesc de la nişte gânduri fără să ştiu unde o să ajung şi nu prea mă pricep să scriu "scurt şi la obiect". 

Concluzia e următoarea: I'm fighting my demons. Are you fighting yours? (În română sună naşpa.)

unu şi cu unu fac tot unu

"My brain has no heart, and my heart has no brain. That’s why when I speak my mind, I appear heartless and when I do what’s in my heart I seem thoughtless."

e aproape imposibil să le fac pe amândouă să funcţioneze la fel sau în acelaşi timp, să ajungă la un punct comun. ori dictează inima, ori creierul. punct. nu e cale de mijloc. şi mă plimb dintr-o extremă în alta, tot sperând să mai supravieţuiesc unei încercări. când cred că mă apropii de un echilibru, apare ceva care îl distruge şi ajung din nou într-o extremă. îmi plac încercările şi adrenalina. fără ele m-aş plictisi, dar mă preocupă consecinţele lor. 

oh well, I guess I'll have to keep my brain in charge for a while.

    where's that fucking summer???

Pasiune.

   Când ceva e atât de intens încât cuvintele par goale, seci, necuprinzătoare. Când nu e nevoie de zece emoticonuri într-un mesaj ca să-ti dai seama cât de mult te doreşte. Un simplu "Noapte bună!" şi un "te pup" înseamnă mai mult decât orice, pentru că ştii ce simte. Ştii că dacă ai fi lângă el, te-ar săruta şi v-aţi lăsa pradă pasiunii. Momente rare, dar speciale tocmai prin asta. Aşteptarea le face mai frumoase şi anticiparea clipei în care ajungi în braţele lui te face nerăbdătoare. Abia aştepţi să îl vezi, să te privească în ochi, să-ţi prindă faţa în mâinile lui şi să te sărute. Îmbrăţişarea lui e singura care îţi dă fiori de plăcere când vă cuibăriţi în pat, stând pur şi simplu ore în şir, simţindu-i respiraţia si pulsul prin vasele de sânge, căldura corpului şi mirosurile voastre amestecate... 

   Dar ce te-ai face dacă într-o zi ai şti că nu îl vei mai putea vedea? Că nu va mai fi al tău? Speri doar că eşti destul de puternică să mergi mai departe... Eşti conştientă că va fi cu atât mai rău cu cât e mai frumos acum, dar asta nu te opreşte să te bucuri pentru că ai învăţat să trăieşti în prezent, pentru tine. Nu în trecut sau în viitor, pentru alţii.

Trecutul bântuie.

Trecutul te poate lovi când te aştepţi cel mai puţin. Mereu spun că ce-a fost a fost şi trebuie lăsat în urmă, că e mai important să te concentrezi asupra prezentului fiindcă trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ce faci când amintirile nu te lasă să te bucuri de prezent? Abia încep să trăiesc cu adevărat şi deja am impresia că ştiu cum va fi viaţa mea. Una monotonă şi plictisitoare. Iar asta din cauza trecutului. Credem că putem merge mai departe, că am iertat, că am uitat, însă astea sunt minciuni. De fapt, mereu vor fi momente din trecut care ne vor bântui, după care vom tânji, pe care le vom considera mai frumoase decât orice ne-ar putea oferi prezentul sau viitorul. Asta pentru că păstrăm în amintire doar lucrurile frumoase, lăsăm deoparte sacrificiile făcute pentru ele, consecinţele pe care le-am suferit. Am vrea să retrăim clipele acelea, dar nu ne dăm seama că timpul a schimbat multe. Te-a schimbat pe tine, a schimbat circumstanţele. Nu ar mai fi la fel. Timpul nu stă în loc şi nu iartă. Pe nimeni. Şi totuşi nu te poţi desprinde de anumite părţi din trecut. Ţi-e frică să trăieşti, ţi-e frică să simţi din nou fericirea, ţi-e frică fiindcă într-o zi ar putea dispărea şi ea la fel ca cea din trecut. Şi vei rămâne cu durerea resimţită când persoana de care te-ai ataşat pleacă din viaţa ta. Aşa că... eviţi să te mai apropii de o altă persoană şi te hrăneşti cu amintiri. Trăieşti în trecut deşi încerci să te păcăleşti că ţi-e mai bine. Ajungi să-i răneşti pe alţii lăsându-le impresia că îţi pasă şi apoi distrugându-le visele. Dar tu nu te gândeşti la cea din prezent. În visele tale apare tot cea din trecut...

Atitudinea contează.

Am început să plâng mai devreme, când mă pregăteam să fac duş... şi am plâns sub duş vreun sfert de oră. I-am învinovăţit pe toţi cei din jurul meu pentru faptul că am avut o zi de tot rahatul şi am început să dramatizez, să-mi construiesc în minte diferite discursuri pentru fiecare, acuzându-i de starea mea proastă. M-am gândit cum ar fi să fiu singură, să mă lase toţi în pace să fac ce vreau. M-am simţit şi mai prost gândindu-mă că mi-ar lua ceva timp să mă obişnuiesc aşa pentru că sunt foarte emotivă şi dependentă de oameni, iar eu nu pot să mai pierd timp în momentul ăsta.

Apoi mi-am dat seama: singura vinovată pentru starea asta proastă sunt eu. Atitudinea mea. Felul meu de a fi. Acum ceva timp am găsit în cartea lui Paler, "Calomnii mitologice", următorul citat:

„Racul e cel mai sensibil dintre toate semnele. El este uşor impresionabil şi trece de la veselia cea mai pură la o melancolie tulbure. Sensibilitatea sa se poate compara cu cercurile concentrice provocate de o piatră aruncată în apă. Ceea e pentru alţii e fără importanţă, pentru un Rac capătă o valoare exagerată. Şi de câte ori e preocupat inutil! Adesea închipuirea îl domină şi poate deveni un bolnav imaginar. Dacă dispune de un apartament cu mai multe camere, el trăieşte de obicei într-una singură, pe care o aranjează după gustul şi exigenţele lui. E conservator, tradiţionalist, fascinat de trecut, de amintiri. În general, posedă o memorie ieşită din comun; încă un motiv pentru a străbate drumurile ştiute sau de a strânge tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu se poate despărţi. Din pricina aceasta reuşeşte destul de greu să pună ordine în viaţa lui. Se teme de cruzime şi de duritatea vieţii cotidiene, încercând cu fierbintea lui imaginaţie s-o îndulcească şi s-o înfrumuseţeze. Vulnerabil la ofense, ascunde teama sa de brutalitate, de violenţă, sub o mască de persoană calmă şi o face atât de bine încât reuşeşte uneori să pară plictisitor şi puţini bănuiesc cât zbucium, câtă energie pune Racul, închis în el însuşi, pentru a înfrunta situaţii simple. Caracterul său dificil, susceptibil, uşor de contrariat îi joacă adeseori feste. Are o slabă capacitate de adaptare şi de supunere, iar cine trăieşte în vecinătatea lui trebuie să devină un maestru de tact, pentru a se lupta şi cu orgoliul Racului, şi cu susceptibilităţile care-l fac uneori greu de suportat.”

Recitindu-l acum, îmi dau lacrimile pentru că nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în rândurile astea. Dar mai ales că mă urăsc pentru asta. Pentru că nu sunt puternică şi constantă. Pentru că îmi fac griji din orice şi îmi imaginez tot felul de lucruri care nu există, fiindcă am mereu impresia că cei din jur îmi fac rău intenţionat. Pentru că îmi ascund sentimentele de frică, pentru că rareori sunt eu însămi de frică. Sunt perioade optimiste în viaţa mea, oarecum vesele. Şi apoi vine câte un moment când de la cea mai mică chestie, cea mai mică dezamăgire erupe un vulcan din mine. Cum s-a întâmplat în seara asta.

Dar erupţiile par a fi din ce în ce mai rare şi mai scurte. Poate fiindcă m-am maturizat. Nu mai pot să mă numesc copil. Cred că sunt mai matură decât multe persoane mai învârstă decât mine. Am înţeles că sinceritatea e cea mai bună mască. Oamenii sunt atât de obisnuiţi să mintă, încât poţi să le spui orice că tot au îndoieli. Mi-e frică de minciună, de lăcomia oamenilor, de prostia şi incultura lor. Totuşi ştiu că împotriva acestor lucruri pot lupta cu indiferenţă şi egoism. De ce sunt oamenii aşa răi? Eu cred că e din cauza faptului că suntem prea mulţi in lumea asta. Gândiţi-vă puţin. Cu cât sunt mai mari localităţile, oraşele, cu atât mai mult cresc indiferenţa şi egoismul dintre oameni. Ar fi groaznic de obositor şi chiar imposibil să-ţi pese de fiecare vecin, de fiecare persoană care locuieşte în aceeaşi localitate cu tine, ca să nu mai zic în aceeaşi ţară. Fiecare e pe cont propriu în ziua de azi.

Sincer, dar puţin egoist şi indiferent. Aşa trebuie să fie un om astăzi pentru a supravieţui. În momentul în care începe să-ţi pese mai mult de alţii decât de tine, eşti pierdut. Fiindcă începi să renunţi la bucăţi din tine în favoarea altora. E mai mult decât ok să-ţi iubeşti părinţii, fraţii, pe cei care ţi-au fost alături de cele mai multe ori. E ok să faci gesturi frumoase uneori chiar şi pentru necunoscuţi. Dar nu renunţa la tine, la ceea ce vrei tu, la ceea ce ai, pentru a le face pe plac altora.

Eu trebuie să mai lucrez la partea asta. Am o aşa-zisă "calitate" numită empatie, care mă omoară uneori pentru că mă face să gândesc din punctul de vedere al altora şi trebuie să fiu puternică. Ştiu ce aţi putea spune. Că trebuie să fim buni cu cei din jur, cu "aproapele nostru", că egoismul e un defect, ceva groaznic. Eu vă zic că în ziua de azi nu ajungi nicăieri cu bunătatea şi sensibilitatea pentru că nu ştii cine le merită. Oamenii de rând pot fi actori mai buni ca cei de la Hollywood şi se pot schimba de la o zi la alta.

Deci lucrează pentru tine, învaţă pentru tine. Nu totul ţine de bani, anturaj şi noroc. Atitudinea e cea mai importantă. Keep your head high, and your dreams higher.