Cuvânt.

     În epoca de piatră oamenii se înţelegeau prin semne şi gesturi. Am ajuns să mă întreb dacă nu era mai bine aşa; pentru că un semn nu poate avea prea multe sensuri, pe când un cuvânt poate fi interpretat în n moduri în funcţie de context, intonaţie, ton, etc. De câte ori nu ai încercat să spui ceva şi cel cu care vorbeai a înţeles greşit? Câte confuzii nu au apărut din cauza polisemantismului, a omonimiei...
     Unul din lucrurile pe care le-am învăţat în cei 18 ani ai mei este acesta: nu e bine să te legi de cuvinte, să crezi tot ce auzi, mai ales că ceea ce înţelegi tu  când auzi ceva poate să nu fie sensul care se dorea a fi exprimat. Chiar dacă vorbim aceeaşi limbă, e posibil să nu ne înţelegem. De pe la un an copii învaţă să vorbească şi încet, încet prind sensurile cuvintelor corelându-le cu realităţi din mediul în care sunt crescuţi, din anturaj. Astfel fiecare persoană este influenţată în mod diferit de o mulţime de factori, în ceea ce priveşte limbajul si abilităţile sale de comunicare. De la cele mai simple cuvinte, cum ar fi "casă", "familie", în mintea fiecăruia se conturează idei, imagini diferite. Şi chiar dacă în timp oamenii învaţă despre diversitatea şi varietatea civilizaţiilor lumii, ideile acelea de bază formate în copilărie continuă să aibă o influenţă puternică. Ăsta e motivul pentru care fiecare om poate înţelege un lucru diferit dintr-un cuvânt sau o expresie.
     Din cauza asta ajungi să ratezi şanse, să faci gafe, să suferi inutil. Un singur cuvânt te poate ridica pe culmile fericirii sau dimpotrivă, te îngroapă în durere şi deziluzie.
     Nu suntem atenţi la cuvinte. Pălăvrăgim toată ziua vrute şi nevrute, toate tâmpeniile de pe lume, ne place să bârfim şi ne dăm drumul la gură fără să ne mai gândim şi ce spunem. Avem darul vorbirii. De ce ne-a fost dat? Ca să ne exprimăm, nu? Uităm doar că este important cum o facem. În ziua de azi limbajul este mai degrabă ironic şi vulgar. Şi ai putea spune că lumea nu dă importanţă celor spuse de alţii, dar cred că de fapt majoritatea pun la suflet, deşi nu o arată.
     Vorbim atât de mult despre lucruri banale, materiale, încât atunci când vine vorba să ne exprimăm sentimentele rămânem fără cuvinte sau felul nostru de a ne exprima lasă de dorit şi nu suntem înţeleşi. De aici se nasc cele mai mari suferinţe. Am văzut de atâtea ori, şi în filme, şi în realitate, cum un cuvânt înţeles greşit sau care nu e spus la momentul potrivit creează confuzie, neînţelegeri, rupturi. De fiecare dată m-am întrebat de ce sunt atât de orbi? De ce nu pot să spună exact ce gândesc în momentul respectiv ca să evite durerea inutilă. Mi-am dat seama că e natura umană. Ori sunt prea încăpăţânaţi, ori orgolioşi, ori consideră evidente lucruri care de fapt nu sunt; ori sunt timizi, ori le e frică, ori sunt prea emotivi, aşa cum suntem noi, oamenii.
     Dacă tot considerăm că nu mai există subiecte tabu, că putem vorbi despre orice, ar trebui să discutăm lucrurile care chiar au un impact asupra vieţilor noastre, să învăţăm să ne exprimăm în aşa fel încât să nu existe loc pentru întrebări legate de sensul niciunui cuvânt.

Atââât!

     Simţi cum fiecare particulă din corpul tău vrea să iasă din lanţul în care este prinsă: să sară, să alerge pe câmpurile visării, să ţipe de bucurie! Energia asta pe care o ai nu te lasă să stai liniştită nicio clipă; parcă trebuie să împărtăşeşti tuturor bucuria ta, nu vrei să vezi decât feţe mulţumite, zâmbitoare şi atât. Şi e un sentiment atât de frumos. A trecut un timp, cam mult timp de fapt, de când nu ai mai simţit asta, încât nu-ţi vine să crezi că ţi se întâmplă ţie.
      Fericirea îţi inundă sufletul şi încă dă pe dinafară. Fiori, vise, nelinişte... Au apărut toate deodată. Şi au fost de-ajuns câteva întâlniri scurte şi sinceritatea reciprocă, atât. Ai simţit ceva de la început. Nu te aşteptai ca lucrurile să meargă mai departe, dar acum eşti sigură de alegerea pe care ai făcut-o. Un simplu mesaj de genul "Neaţa!" sau "Hey!" e suficient ca să îţi lumineze o zi întreagă, dacă e de la el. Ca să nu mai vorbeşti de cele în care îţi spune ce simte pentru tine, aşa, în modul lui mai reţinut de a se exprima. Când vezi cum se uită la tine cu ochii aceia atât de frumoşi... Oare ce culoare au? Niciodată nu ai reţinut asta la o persoană. Data viitoare când îl vezi trebuie neapărat să reţii culoarea ochilor lui înainte să te pierzi în ei! Şi normal că uiţi de asta, şi te trezeşti iar după ce vă întâlniţi că tot nu ştii. Nu poţi să crezi că deşi are un astfel de efect asupra ta, de a te înnebuni pur şi simplu, tu nu ştii un lucru atât de simplu ca nuanţa ochilor lui. Zăpăcită şi visătoare ca-ntotdeauna!...
          But when he smiles... you know he smiles 'cause he likes just the way you are. Norocoasă! Ăsta să fie cuvântul? Norocoasă, tu, care aveai impresia că nimic nu merge bine şi că nu ai niciun rost? Acum ştii că îţi sunt de ajuns remarcile unei persoane ca să nu mai cazi în extrema aia. Şi e special tocmai fiindcă e opusul tuturor băieţilor nice pe care i-ai întâlnit înainte. E sursa de putere şi încredere de care aveai nevoie, e cel care te ajută chiar fără să vrea să te cunoşti mai bine pe tine însăţi; e cel care stinge ţigara atunci când apari tu chiar dacă îi spui că nu te deranjează; e cel care te enervează că e prea înalt ca să ajungi la el din picioare. E cel care nu te judecă, orice ai face; încearcă doar să te înţeleagă. E cel de care te temi că într-o zi va trebui să te desparţi oricare ar fi motivul şi îţi doreşti să rămâneţi blocaţi amândoi într-o clipă care să se prelungească la infinit, ca acea zi nefastă să nu mai aibă rost.
      E fericire şi împlinire şi zâmbet, secundă, nemurire, tot şi atât!...

Prea mult?

     Când ai doar 5-6 ani şi îi auzi pe adulţi vorbind despre lucrurile cu care se confruntă, nu te gândeşti că aşa o să ajungi şi tu. Tot ce ştii e că vrei sa fii "mare" ca să ai banii tăi, să poti să faci ce vrei. Nu conştientizezi faptul că libertatea aduce de la sine şi o responsabilitate uriaşă. Când începi să vezi cu ochii tăi ce înseamnă să ai responsabilităţi, îţi dai seama că, de fapt, fiind copil ai libertatea maximă. Când eşti copil, dacă spui sau faci ceva greşit ţi se spune că nu e bine, mai primeşti o pedeapsă din când în când, dar lumea uită imediat greşeala ta. Nu îţi poartă nimeni pică, nu-ţi vrea nimeni răul, nu te urăşte nimeni, poţi să te joci cât vrei, oamenii nu au aşteptări de la tine.
      Pe măsură ce creşti, devii tot mai responsabil de faptele şi vorbele tale. Pe măsură ce creşti tu creşte şi numărul celor care îţi vor răul, care te vorbesc pe la spate şi încearcă să-ţi pună piedici în drum. Pe măsură ce înveţi mai multe lucruri, îţi dai seama câte lucruri pe care nu le ştii mai există încă. Şi pe măsură ce te apropii de maturitatea aceea mult dorită şi aşteptată în copilărie, devii tot mai independent, eşti lăsat să iei singur deciziile care te privesc, şi chiar şi unele care îi privesc pe alţii. Asta înainte chiar să îti dai seama în ce punct ai ajuns. Când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa, să hotărăşti singur ce e bine pentru tine, începi să-ţi doreşti să fii iar copil. Ai uitat (sau ai descoperit ca nu există) motivele pentru care, cu ani în urmă, îţi doreai să fii mare, deştept, să faci lucruri pe care numai "oamenii mari" pot să le facă. Acum ai descoperit că responsabilităţile, grijile, problemele sunt de asemenea lucruri de "oameni mari". Dar nu asta îţi doreai. Ai vrut doar să fii liber.
      Eşti mare acum. Dar eşti liber? Libertatea pe care ţi-o imaginai când erai copil este reală? Şi dacă da, te face fericit? Sau a devenit ceva de nesuportat? Uneori când ai prea multă libertate, nu ştii ce să faci cu ea; ajungi să îţi doreşti să-ţi dicteze cineva ce să faci, să nu fii nevoit să acţionezi singur. Şi sunt atâtea chestii care îţi bântuie gândurile. Cum e mai OK să procedezi? Ce alegere să faci când nu eşti sigur pe tine? Şi mai ştii şi că lumea are aşteptări de la tine... Ha!, lumea. Îţi vine să-i trimiţi la naiba pe toţi, să-ţi iei nişte lucruri şi să pleci. Să mergi, să nu te mai opreşti, să te îndepărtezi de povara asta apăsătoare. Ce simplu ar fi! Simplu, dar practic imposibil. Trebuie să te hotărăşti, să iei o decizie, chiar dacă nu e cea mai bună. Timpul nu stă în loc, nu te aşteaptă chiar dacă ţi-ai dori tu să se oprească sau măcar să curgă mai încet. Nici nu se întoarce la zilele în care erai un copil inocent.
      Cât de relative sunt toate lucrurile: timpul, binele, răul, sentimentele... Depinde de tine dacă eşti pregătit să vezi partea bună a lucrurilor, să mergi mai departe şi să laşi trecutul în urmă.

Aimée.

De multe ori îşi spune că nimeni nu o cunoaşte, că nimeni nu îi poate oferi ceea ce are nevoie. Îşi spune că se descurcă foarte bine de una singură, că nu are nevoie de ajutorul nimănui... Mai ales de multele dăţi când e dezamăgită, atunci când simte că nimeni nu o înţelege, că doar ea însăşi îşi poate fi prietenă. Nu poate avea încredere în nimeni... Şi se izolează, se închide în ea din ce în ce mai mult. Nu mai vorbeşte cu nimeni despre problemele ei, despre ce simte, ci doar despre lucruri banale, cum ar fi starea vremii, rezultatul ultimului meci, facultate, serviciu şi aşa mai departe. Doar lucruri generale şi nimic personal. La început nu-şi dă seama cât rău îşi face cu mâna ei; şi continuă să menţină o aparenţă de persoană normală, mulţumită, fără probleme sau greutăţi. Dacă cineva o întreabă ceva personal schimbă subiectul, dacă cineva încearcă să se apropie de ea, îl ţine la distanţă. Pentru că e sigură că nu va înţelege nimic, îi va da un sfat din acela universal valabil sau va reacţiona urât. Sau în cel mai rău caz o va considera ciudată, nebună ori altfel... Şi cu timpul se adună multe. Seara adoarme tot mai greu din cauza gândurilor care nu îi dau pace şi care sunt tot mai multe. Simte că toată viaţa ei e o minciună, că totul e fals, dar nimeni nu ştie adevărul fiindcă i se pare dificil să mai aibă încredere în cineva astfel încât să-i poată împărtăşi gândurile, trăirile ei...
Nu mai suportă pe nimeni lângă ea; îi vine să fugă undeva, departe, unde să fie doar ea. Să nu o deranjeze nimeni, să nu i se ceară explicaţii, să nu aibă nimeni aşteptări de la ea, aşa cum nici ea nu are. A renunţat de mult la ideea că ar putea găsi pe cineva care să o înţeleagă complet. Nu mai are nevoie de nimic. Şi timpul trece. Se simte tot mai rău. În afară de faptul că urăşte lumea întreagă, ajunge să se urască pe ea însăşi pentru că e incapabilă să mai exprime ceea ce simte. Ar vrea să-i spună tot primului străin pe care îl întâlneşte în cale - oricum, el nu o cunoaşte, nu îi pasă. Să-i explice cât se urăşte pe ea însăşi fiindcă viaţa ei nu valorează doi bani, fiindcă nu a făcut nimic bun de când se ştie, fiindcă e plictisită şi plictisitoare. Şi nici măcar nu e în stare să recunoască că e vina ei; dă vina pe ceilalţi pentru că nu ştiu de ce are nevoie ca să se simtă mulţumită. Dar parcă ea ştie??? Nici ea nu ştie ce vrea de la viaţă, nu ştie să aleagă, nu mai face diferenţa între ce e bine şi ce e rău.
Se gândeşte doar la ce ar spune părinţii ei dacă ar face un anumit lucru. Ei o mai ţin la suprafaţă, dar de fiecare dată când vorbeşte cu ei se loveşte de realitatea crudă care o lasă mască şi fără speranţă: nici ei nu o mai cunosc, nici ei nu o înţeleg.
A trecut într-o altă etapă. Nu mai iese din casă decât atunci când e absolut necesar, nu vorbeşte aproape cu nimeni şi atunci când o face, bâlbâie câteva cuvinte cât să înţeleagă celălalt că nu are chef de vorbă. Music player-ul o însoţeşte peste tot şi muzica e singurul lucru de pe lumea asta care o relaxează şi îi menţine mintea ocupată, cateodată. E singură. Absolut singură. Trăieşte în lumea ei, în care nu e deranjată de nimic. E mai bine aşa, singură; e linişte...
Prea multă linişte. Gândurile ei o iau razna. Ajunge să trăiască într-o transă din care nu mai are scăpare. Nu-şi mai dă seama dacă încă e în viaţă, dacă visează sau chiar e totul real. Acum are nevoie de oameni în jurul ei; are nevoie să fie băgată în seamă, să i se reamintească că e vie. Dar parcă nimeni nu o observă, toţi par sa o ocolească, nici nu se uită la ea. Încearcă să vorbească, dar îşi dă seama că nici nu ştie ce vrea să spună. Acum chiar nu are niciun prieten. Strigă, se opreşte în faţa oamenilor, se uită la ei, dar niciun cunoscut nu are timp pentru ea. Toţi vor să fie lăsaţi în pace. Şi ce să facă? Unde să se ducă???.......
Ştie ce să facă. De mult ştie că asta e singura soluţie. S-a gândit şi la diferite moduri în care ar putea să o facă. De câte ori nu a fost tentată să-şi ducă gândurile astea la capăt?... A crezut că mai are speranţă, dar acum e hotărâtă. Nimeni nu va observa că a dispărut, dacă nimeni nu se deranjează să ştie că există. Uite podul... Sunt aproape 100 de metri până la apă. E imposibil să supravieţuiască. Şi nu trebuie decât să-şi dea drumul în gol. Un pas şi... Adio existenţă deplorabilă!

Seasons.

OK, summer's over. So what? Every season has it's beauty, so you'd better try finding autumn's beauty instead of complaining 'bout summer getting to an end. If we'd have summer all year long I bet you would get tired of it. Just imagine: a park, red and yellow leaves everywhere, the wind blowing and caring them around, autumn... Wouldn't you just love to walk around in a place like this?

Seasons come and go, like a popular song says; you can't stop it. That's why you should enjoy every day as it is and not spend your time wining about what you don't like. So what if the sun won't shine so bright anymore, so what if it gets a little cold, so what if the trees start to lose their leaves? It's how it should be. And you wouldn't like it any other way; you know it!

I have a vineyard in front of my house and these past few days there's a delightful smell in my front yard. I love grapes! And I can't wait for my dad and my grandpa to collect them and make wine. Aww, how could you not like autumn? I even like the rain that falls more often than usually this months. It's so nice and relaxing to stand in the rain and let it make you so wet you could catch a cold. Or to watch it from inside, to hear the raindrops falling everywhere and let your thoughts fly away. 
Rain makes me feel calm. ^_^
And it's so nice to see the raindrops in the light of the sun that comes out after the rain combined with the redish color of the threes. Not to mention the rainbows!...

So try to enjoy things like that, and let time follow it's path with no regrets, no hard feelings. Make every moment a special one regardless of the season, weather, place or time.

Infinit.

Nu mai sunt acolo. M-am lăsat de mult purtată pe aripile fanteziei intr-o lume diferită. Aici nimeni nu ştie ce înseamnă timpul; până şi eu încep să uit cât înseamnă un minut şi pentru că pe tărânul acesta sunt interzise toate aparatele electronice, nici nu aş putea să-mi amintesc cât durează să mănânci o îngheţată, cât îţi ia să ajungi de la magazinul de dulciuri la cinema, cât inseamnă mult şi cât e puţin...
Totul e aşa senin aici: oamenii zâmbesc şi fac exact ce vor, când vor şi sunt fericiţi. Clădirile plutesc printre nori... Am atins chiar şi luna de câteva ori plutind pe un nor, în abis, printre stele, pe lângă constelaţiile acelea ale căror denumiri nu le voi reţine niciodată, deşi mă fascinează. Dar nu sunt singură în lumea asta definită prin infinit. Eşti tu aici; eşti lângă mine şi asta e tot ce contează. În ce constă importanţa timpului, atunci când eu nu am nevoie decât să-ţi simt respiraţia pe faţa mea, în timp ce buzele tale le zdrobesc pe ale mele într-un exces de pasiune. Eu nu am nevoie decât să-ţi aud inima în clipele în care îmi aşez capul pe pieptul tău cald. Tu... Tu defineşti lumea mea. Tu eşti infinitul meu. Fără tine nu aş mai pluti printre stele, fără tine nu ar fi nimic.
Chiar acum sunt lângă tine. E aşa bine să-ţi simt căldura corpului şi mirosul tău... mirosul tău e drogul care mă duce pe culmile fericirii mereu. Suntem împreună, aici, în faţa ecranului pe care se succed imagini una după alta. E ceea ce oamenii numesc film, bineînţeles, şi noi suntem la cinema şi mai sunt câteva zeci de persoane în sală. Dar pentru noi nu există aceşti termeni. Noi vedem doar primele imagini care apar pe ecranul acela mare şi după intrigă, acţiunea se desfăşoară după placul nostru. Asta ne face mereu să râdem şi sfârşitul nu poate fi decât fericit. Împreună emanăm o stare de serenitate. Nimic rău nu se poate întâmpla; pentru că minţile şi sufletele noastre nu concep aşa ceva.
Mergem acum pe stradă... nu ştiu care stradă, nu ştiu unde mergem, dar suntem noi. Te simt aici, în dreapta mea. Îmi simţi mâna în mâna ta. Stelele şi luna ne luminează drumul care duce spre nicăieri. Cât timp suntem unul, nimic nu are limite. Suntem noi deasupra lumii.

Special!

De ziua ta, eu nu o sa-ti spun "La multi ani!", nici ca iti doresc sa fii in vreun fel.

De ziua ta, eu iti zic ca vreau ca viata sa-ti fie asa cum ti-o imaginezi tu, sa fii impacata cu tine insati, sa fii tu stapana gandurilor, sentimentelor si actiunilor tale. Nu pot sa-ti spun ca imi doresc sa fii cumva sau sa ai pare de ceva, pentru ca tu stii cel mai bine de ce ai nevoie ca sa fii fericita, sanatoasa, iubita, implinita. Nu iti zic nici ca imi doresc sa traiesti 100 de ani. Poate tu nu vrei sa traiesti atat, poate nu vrei sa ajungi prea batrana, sau poate da.

Pot insa sa-ti dau niste sfaturi care sper sa te ajute.
Viata o ai ca sa o traiesti; nu lasa timpul sa treaca pe langa tine, nu te gandi prea mult la ce ai facut sau la ce faci sau la ce urmeaza sa faci. Nu zic ca nu trebuie sa gandesti, dar nu uita ca mai trebuie si sa te bucuri de viata pe care ai primit-o!
Alt lucru care as vrea sa-ti intre bine in cap este urmatorul: doar tu hotarasti daca e bine sau nu sa faci ceva; nu fa lucrurile cum iti zic altii, fa cum simti tu, cum iti place, cum crezi ca e mai bine pentru tine. Sfaturile sunt bune, dar nu toate ti se vor potrivi. Tu trebuie sa hotarasti daca e mai bine sa faci cum iti zic altii sau cum iti spune inima. Nu te lua dupa altii, daca tu simti ca nu e bine asa. Inainte sa-i urmezi pe altii, gandeste-te daca tu te simti bine facand asta si fa cum crezi ca e mai bine pentru tine. Nu conteaza parerea altora, daca tu nu te simti bine in pielea ta!
Cand ai probleme in a alege calea mai buna, gandeste-te la modelul ideal, la cum ar fi perfect pentru tine si apoi alege lucrul care e mai aproape de acest model, elimina factorii externi care te influenteaza si fa cum simti ca e bine pentru tine. Aminteste-ti ca traiesti pentru tine, nu pentru altii!
Asa cum am spus sfaturile sunt bune, insa tu hotarasti pe care le urmezi. Deci nu te obliga nimeni sa faci ceea ce ti-am spus eu, desi te cunosc foarte bine si stiu ca te-ar ajuta cuvintele mele.

In alta ordine de idei, nu stii cat de rau imi pare ca nu sunt cu tine azi, abia astept sa ajung acasa. Mi-e dor de tine. >:D<

In loc de "La multi ani!" o sa-ti spun Happy birthday!!! pentru ca se refera doar la ziua de azi si vreau ca azi sa fii fericita. :*

P.S.: Te iubesc.

Singuratate sau alegere

    Nu-mi place sa fiu singura; adica sa merg la culcare stiind ca nu exista acel cineva care se gandeste la mine si care probabil ma viseaza. Nu-mi place sa ma trezesc dimineata fara niciun chef de viata, sa ma prefac multumita si fericita in fata celor care tin la mine ca sa nu creada ca e ceva neinregula cu mine si sa-i fac sa sufere.
    Bineinteles ca starea asta nu se datoreaza doar lipsei unei persoane din viata mea, dar daca as avea pe cineva, as gasi si motivatia de care am nevoie ca sa ma ridic dimineata din pat, sa le raspund altora la zambet, sa ies din casa, sa traiesc. Ma refer la cineva special, nu la oricine. Pentru ca nu oricine te face sa uiti de orice altceva inafara de el; nu oricine te intelege complet si, mai ales, nu oricine te iubeste la fel cum il iubesti si tu. Stiu ca putini au parte de o astfel de iubire "perfecta", ca-n povesti; de fapt nici nu imi amintesc sa fi cunoscut pe cineva care a avut parte de asa ceva. Totusi eu sunt o visatoare si de aceea nu vreau ca partenerul meu de viata sa fie oricine. Vreau sa fie acea persoana speciala pentru care as face orice si care ar face totul pentru mine, sa fie oricand acolo pentru mine, sa stiu ca ma iubeste pentru ca mi-o arata, nu pentru ca mi-o spune. Poate suna siropos sau mai stiu eu cum, dar asta e ceea ce imi doresc si nu vreau si nu o sa ma multumesc cu mai putin vreodata.
    Poate sa spuna oricine ca nu pot sa astept sa vina printul pe cal alb sau ca in viata trebuie sa te multumesti cu ce primesti si asa mai departe. Nu pot sa inteleg in ruptul capului de ce ar avea cineva o relatie serioasa cu o persoana care nu este ceea ce isi doreste cu adevarat. De ce sa treci cu vederea lucrurile care nu-ti plac la cealalta persoana si sa spui ca el compenseaza prin altceva, cand de fapt te deranjeaza? Daca iti spui ca celalalt e inteligent, loial, sincer, chiar daca nu arata asa de bine sau invers, insemna ca nu iubesti cu adevarat. Nu stiu eu multe despre iubire, dar nu cred ca atunci cand esti indragostit de o anumita persoana mai consideri ca are defecte sau cusururi. Vezi numai calitati la el.
    Trebuie sa gasesti persoana care e exact asa cum ai visat mereu si pentru care tu esti totul, altfel nu vei gasi fericirea adevarata, totala. Am vazut destule cazuri in care fie iubirea exista doar din partea unuia, fie e vorba de pur interes, fie de tot felul de "obligatii". Banii, puterea si luxul nu iti ofera fericire atunci cand esti singur, cand i-ai inlaturat pe toti ca sa ajungi unde esti sau atunci cand esti alaturi de cineva fata de care simti repulsie, dezgust, indiferenta. Mai aud de casatorii din obligatie; imi vine sa rad. Cine te pune sa fii cu cineva pentru ca asa vor familiile voastre sau pentru ca ai avut relatii cu persoana respectiva sau pentru ca e un copil la mijloc? La toate astea exista rezolvare. Nu esti obligat sa faci nimic!
    Unii spun ca iubirea vine pe parcurs, in timp. Hm, alta prostie! Iubirea adevarata apare de la inceput. Se simte din primele zile petrecute impreuna. Daca in primele minute nu simti nicio atractie, daca dupa primele zile nu simti niciun fluturas in stomac cand il vezi, daca nu astepti ca nerabdare sa va intalniti din nou si daca nu il visezi din primele zile, hai saptamani, atunci nu vei simti niciodata asta. Sentimentele care apar in timp si se pot intensifica sunt afectiunea, respectul, recunostinta, ceea ce simti pentru prietenii apropiati. In rest e pur si simplu obisnuinta cea care apare in timp, nu dragostea.
    Din aceasta cauza prefer singuratatea companiei proaste. Prefer sa stiu ca nu se gandeste nimeni la mine si ca nu am la cine sa ma gandesc, decat sa fiu cu cineva luni, ani de zile doar asa, ca sa nu fiu singura. Iar plictiseala o pot inlatura in timpul petrecut cu prietenii sau cunoscand alti oameni. E greu sa fii singur chiar daca nu o recunosti, dar eu una prefer asta decat sa-mi fie rusine sa ies cu prietenul meu undeva, sa fac fotografii cu el, sa il prezint prietenilor si familiei. Asa ceva ar fi crud pentru amandoi. Si din pacate asta se intampla foarte des in lumea noastra plina de ipocrizie.
    Nu ma astept sa intalnesc o persoana perfecta, pentru ca stiu ca perfectiunea nu exista. Vreau sa gasesc pe cineva care e perfect pentru mine si pentru care sa fiu perfecta. Am fost aproape de asta o data, dar doar aproape. Am toata viata inainte sa gasesc pe cineva, iar singuratatea poate fi mai usor de suportat cand ai prieteni, hobby-uri, cand ai familia langa tine. Sunt dispusa sa traiesc asa toata viata daca nu imi va fi dat sa gasesc persoana potrivita. Si daca se intampla cumva sa uit ceea ce am spus acum, sper ca cineva sau ceva sa ma trezeasca la realitate si sa-mi arate adevarul.
    Sper, de asemenea ca ti-am dat de gandit si tie, celui/celei care citesti aceasta postare.  

Individualitate

În ultima vreme, tot gândindu-mă, am ajuns de mai multe la aceeaşi idee, aceeaşi concluzie, şi anume că e mai bine sa nu te implici emoţional; e mai bine să faci tot ce-ţi trece prin cap fără să ai regrete. Mai bine să râzi, să plângi, să-ţi baţi joc, să alergi dacă aşa îţi vine, să strigi cât poţi de tare, să stai în ploaie dacă aşa vrei, să cânţi, să ţipi, să faci tot ce vrei.

Nu e mai bine să profiţi de orice oportunitate, să fii impulsiv, să nu-ţi pese de ce cred sau simt alţii? La urma urmei, dacă te consumi din orice şi regreţi orice faci, tot tu suferi, încercând să faci ceea ce e corect în opinia altora. Orice ai face, tot va exista cineva căruia nu-i va conveni şi va avea ceva de comentat în legătură cu atitudinea ta. De ce să faci lucrurile cum vor alţii sau cum e mai bine pentru ei, ca să nu răneşti pe altcineva? Trăieşti pentru tine! Aşa că nu e deloc rău să fii egoist din când în când, să faci ce vrei tu, cum vrei tu, când vrei tu, fără să fii influenţat de alţii, fără să te gândeşti că unii nu sunt deacord sau că răneşti pe cineva. În afară de familie şi câţiva prieteni apropiaţi, restul lumii nu contează. Nu trebuie să-ţi sacrifici părerile, gândurile, să te prefaci că eşti la fel ca alţii, că ai aceleaşi preocupări, aceleaşi opinii, doar ca să fii integrat într-un grup, doar ca să fii pe placul cuiva.

Recent, am găsit următorul citat : "Societăţii nu-i place să te singularizezi. E singurul păcat pe care nu-l iartă. Cum te deosebeşti de ceilalţi, te stigmatizează." Deşi cuvintele astea se refereau la o situaţie de acum un secol si jumătate, am fost uluită să constat cât de actual este sensul lor. Societatea în care trăim apreciază într-adevăr originalitatea, luptă pentru libertatea de exprimare, dar există nişte reguli nescrise pe care trebuie să le respecţi pentru a fi acceptat. Altfel, s-ar putea să te aprecieze, dar nu te vor accepta niciodată ca egali; ca prieteni, nici atât. Pe faţă ţi se vorbeşte frumos, dar oarecum distant, iar pe ascuns eşti vorbit urât, ţi se fură opotunităţile, îţi este îngrădită libertatea şi ajungi să fii marginalizat.

Mari artişti şi genii, deschizători de drumuri pe care azi îi apreciem şi îi respectăm, au fost la vremea lor proscrişi ai societăţii în care trăiau. De ce? Pentru că aveau idei diferite decât ale majorităţii, pentru că încălcau principiile stupide apărate de aşa-zisa lume bună în care au fost crescuţi pentru a susţine teorii revoluţionare, pentru a crea noi orizonturi, pentru a arăta adevărul care contează. Oamenii de acest gen au creat lumea în care trăim astăzi şi lor ar trebui să le mulţumim pentru multe lucruri.

Gândindu-mă la asta am realizat că nimeni nu poate să-mi dicteze. Doar conştiinţa mea îmi spune dacă ceea ce fac e bine sau nu şi atat timp cât eu sunt împăcată cu mine însămi, pot să fac ce vreau. De ce mi-ar păsa că unii mă bârfesc, unii nu-mi mai vorbesc sau unii suferă din cauza a ceea ce fac sau spun eu? Pe Glob sunt peste 6 miliarde de oameni. Dacă unii pleacă, alţii le vor lua locul. Trebuie să trăiesc pentru mine, nu pentru alţii!


Contează ce crezi tu despre tine, să ai o părere bună despre tine. Nimic altceva.

Christmas lights

:

.

All the same

Sunt atâtea gânduri în mintea mea, încât simt nevoia 

să fac ceva ca să scap de ele. Poate dacă le scriu, o să-mi fie mai uşor. 

Tot timpul sunt asaltată de întrebări, sunt aşa de multe lucruri 

pe care aş vrea să le ştiu şi să le înţeleg, dar

îmi dau seama că nu am cum să le ştiu pe toate aşa că mă mulţumesc

cu gândurile mele, cu răspunsuri inventate 

şi speranţe deşarte. 

Cred că toată viaţa mea a fost construită din

iluzii care s-au năruit rând pe rând. Nu e că nu am avut parte de 

momente fericite, dar uneori simt că toate 

lucrurile pe care le-am făcut şi pe care le fac sunt nesemnificative, 

parcă nimic nu reflectă ceea ce cred, ceea ce simt eu cu adevărat. 

Dar mi-e frică. 

Nu-mi place să recunosc că îmi pasă de ceea ce cred alţii despre mine, 

dar e mai adevărat decât aş putea admite vreodată. 

Tuturor le pasă de ce spune "gura lumii", chiar dacă nu recunosc, 

dar mie a ajuns să-mi pese atât de mult încât 

de fiecare dată când vreau să zic ceva, mă gândesc de zeci de ori 

dacă e bine să o spun sau nu. Nu mai vorbesc, când trebuie să fac ceva. 

Mii de întrebări îmi bombardează creierul:

Cum? Unde? De ce? Când?... 

De ce trebuie să gândesc aşa de mult? De ce nu pot 

pur şi simplu să fac şi să spun ce simt din prima? De ce nu pot 

să schimb asta? Mi-e frică să vorbesc despre mine şi despre 

ce cred pentru că altora li s-ar părea rău sau demodat sau mai ştiu eu cum. 

Urăsc societatea în care trăiesc! Aparenţele contează 

aşa de mult încât cred că majoritatea oamenilor duc o viaţă 

dublă: una când sunt acasă, în familie şi nimeni nu-i judecă pentru ceea ce fac şi

alta când sunt afară, în oraş, în jungla asta neîndurătoare, 

care te taxează pentru orice greşeală, orice gafă... Eu vorbesc... 

Cred că de fiecare dată când mă întâlnesc cu vreo prietenă  

îi bârfesc pe alţii.

Nu mai suport lumea asta în care trăiesc! 

De ce nu m-am născut cu vreo sută, două de ani în urmă 

când ţi se aranja viaţa chiar dinainte să te naşti? Părinţii te măritau 

cu cine voiau ei şi apoi trebuia doar să  fii o mamă şi o soţie bună şi 

să asculţi de soţul tău. 

Acum totul e aşa de complicat. 

Eşti lăsată să alegi, mulţi îţi spun să 

"faci ce vrei", dar puţini îţi arată ce e bine şi ce e rău, 

ce cale trebuie să urmezi.

It's a first.

Mulţi cred că ştiu ce înseamnă să te îndrăgosteşti, să iubeşti, să suferi din dragoste. Atunci de ce fac aceleaşi greşeli, de ce nu îi învaţă şi pe ceilalţi să se ferească de iluzii, de suferinţă?...

Poate pentru că fiecare om e special in felul lui, de aceea fiecare poveste de dragoste, fiecare relaţie este diferită.
Cine nu şi-ar dori să fie ferit de dezamăgiri şi de poveşti urâte, de vise spulberate? Nu putem prevedea viitorul. Viitorul este un lucru despre care se discută în exces, după părerea mea. Lumea e preocupată cu ceea ce se va întâmpla mâine, poimâine, peste o luna, peste ani şi uită să trăiască azi. 

Ce contează ce-o să se întâmple mâine?! Tu trăieşti azi! 

 

Aşa că cel mai bine ar fi să-ţi trăieşti propria poveste de dragoste, să nu te

gândeşti că mâine cineva nu te va mai iubi 

că vei afla că nici nu te-a iubit sau orice altceva.

Toţi trecem prin asta şi...  trecem peste într-un final,

 chiar dacă rămâne o amintire în sufletele noastre.

Atât timp cât eşti fericit si îi faci şi pe alţii fericiţi totul este bine. Nu contează cum,

nu contează unde. Lumea asta are nevoie de oameni fericiţi, de 

zâmbete şi veselie.