Valentine's, right?

Ok, toţi cunoaşteţi Valentine's Day ca ziua îndrăgostiţilor. Mai puţini stiţi probabil că numele vine de la Sf. Valentin, un martir din Antichitate şi că această sărbatoare nu avea nicio conotaţie romantică. Ideea de zi a îndrăgostiţilor a pornit de la poeziile despre Valentini. Chaucer a fost primul care a menţionat numele acesta cu sensul de iubit în secolul 14, apoi au urmat: Charles d'Orléans, William Shakespeare şi mulţi alţii. Au abordat tema iubirii, cu referire la Valentin, adaptând diferite mituri, legende şi tradiţii vechi. Astfel au apărut şi felicitările şi încet încet toată industria asta care există astăzi în jurul zilei de 14 februarie.
De ce nu sunt prea încântată de ziua asta? Nu, nu sunt frustrată că nu aş avea prieten, nu sufăr din dragoste. (Dimpotrivă.) Ceea ce mă enervează e faptul că s-a pierdut adevăratul sens al ceea ce ar trebui să însemne  celebrarea iubirii. În toată lumea există (sau au existat) diferite sărbători legate de această temă, dar tot mai mulţi oameni adoptă Valentine's Day, ziua îndrăgostiţilor din lumea anglo-saxonă. Şi s-a cam uitat de tradiţiile naţionale, locale, cum e şi cazul românilor care nu prea mai serbează Dragobetele.

Valentine's Valentine's Valentine's...
E drăguţ că există o astfel de zi, nu zic că nu. Dar chiar e nevoie să exagerăm? A devenit un fel de obicei prost, şi în majoritate fals, să trimiţi mesaje, să oferi felicitări sau cadouri iubitei/iubitului în această zi. De ce ai avea nevoie de o zi ca să îţi arăţi dragostea, iubirea, aprecierea faţă de cineva? Nu ar fi mai inspirat să-i faci o surpriză într-o zi oarecare, când nu s-ar aştepta? Şi decât să cumperi ceva sclipitor, roşu, cu inimioare care nu valorează decât nişte bani, nu mai bine îi faci o declaraţie persoanei iubite sau îi demonstrezi că ţii la ea? Cu ce dracu' te încălzeşte o felicitare penibilă, un ursuleţ de pluş şi multe inimioare roşii?, pentru că totul e roşu în ziua asta tâmpită de paişpe februarie.
Nu sunt nervoasă, doar îmi exprim o opinie, ca să nu mă înţelegeţi greşit şi să nu mă înnebuniţi pe mine cu jubilaţii de-astea în ziua de paişpe.

Just cut the crap, go out there and enjoy the time spent with the one you love!

Cuvânt.

     În epoca de piatră oamenii se înţelegeau prin semne şi gesturi. Am ajuns să mă întreb dacă nu era mai bine aşa; pentru că un semn nu poate avea prea multe sensuri, pe când un cuvânt poate fi interpretat în n moduri în funcţie de context, intonaţie, ton, etc. De câte ori nu ai încercat să spui ceva şi cel cu care vorbeai a înţeles greşit? Câte confuzii nu au apărut din cauza polisemantismului, a omonimiei...
     Unul din lucrurile pe care le-am învăţat în cei 18 ani ai mei este acesta: nu e bine să te legi de cuvinte, să crezi tot ce auzi, mai ales că ceea ce înţelegi tu  când auzi ceva poate să nu fie sensul care se dorea a fi exprimat. Chiar dacă vorbim aceeaşi limbă, e posibil să nu ne înţelegem. De pe la un an copii învaţă să vorbească şi încet, încet prind sensurile cuvintelor corelându-le cu realităţi din mediul în care sunt crescuţi, din anturaj. Astfel fiecare persoană este influenţată în mod diferit de o mulţime de factori, în ceea ce priveşte limbajul si abilităţile sale de comunicare. De la cele mai simple cuvinte, cum ar fi "casă", "familie", în mintea fiecăruia se conturează idei, imagini diferite. Şi chiar dacă în timp oamenii învaţă despre diversitatea şi varietatea civilizaţiilor lumii, ideile acelea de bază formate în copilărie continuă să aibă o influenţă puternică. Ăsta e motivul pentru care fiecare om poate înţelege un lucru diferit dintr-un cuvânt sau o expresie.
     Din cauza asta ajungi să ratezi şanse, să faci gafe, să suferi inutil. Un singur cuvânt te poate ridica pe culmile fericirii sau dimpotrivă, te îngroapă în durere şi deziluzie.
     Nu suntem atenţi la cuvinte. Pălăvrăgim toată ziua vrute şi nevrute, toate tâmpeniile de pe lume, ne place să bârfim şi ne dăm drumul la gură fără să ne mai gândim şi ce spunem. Avem darul vorbirii. De ce ne-a fost dat? Ca să ne exprimăm, nu? Uităm doar că este important cum o facem. În ziua de azi limbajul este mai degrabă ironic şi vulgar. Şi ai putea spune că lumea nu dă importanţă celor spuse de alţii, dar cred că de fapt majoritatea pun la suflet, deşi nu o arată.
     Vorbim atât de mult despre lucruri banale, materiale, încât atunci când vine vorba să ne exprimăm sentimentele rămânem fără cuvinte sau felul nostru de a ne exprima lasă de dorit şi nu suntem înţeleşi. De aici se nasc cele mai mari suferinţe. Am văzut de atâtea ori, şi în filme, şi în realitate, cum un cuvânt înţeles greşit sau care nu e spus la momentul potrivit creează confuzie, neînţelegeri, rupturi. De fiecare dată m-am întrebat de ce sunt atât de orbi? De ce nu pot să spună exact ce gândesc în momentul respectiv ca să evite durerea inutilă. Mi-am dat seama că e natura umană. Ori sunt prea încăpăţânaţi, ori orgolioşi, ori consideră evidente lucruri care de fapt nu sunt; ori sunt timizi, ori le e frică, ori sunt prea emotivi, aşa cum suntem noi, oamenii.
     Dacă tot considerăm că nu mai există subiecte tabu, că putem vorbi despre orice, ar trebui să discutăm lucrurile care chiar au un impact asupra vieţilor noastre, să învăţăm să ne exprimăm în aşa fel încât să nu existe loc pentru întrebări legate de sensul niciunui cuvânt.

Atââât!

     Simţi cum fiecare particulă din corpul tău vrea să iasă din lanţul în care este prinsă: să sară, să alerge pe câmpurile visării, să ţipe de bucurie! Energia asta pe care o ai nu te lasă să stai liniştită nicio clipă; parcă trebuie să împărtăşeşti tuturor bucuria ta, nu vrei să vezi decât feţe mulţumite, zâmbitoare şi atât. Şi e un sentiment atât de frumos. A trecut un timp, cam mult timp de fapt, de când nu ai mai simţit asta, încât nu-ţi vine să crezi că ţi se întâmplă ţie.
      Fericirea îţi inundă sufletul şi încă dă pe dinafară. Fiori, vise, nelinişte... Au apărut toate deodată. Şi au fost de-ajuns câteva întâlniri scurte şi sinceritatea reciprocă, atât. Ai simţit ceva de la început. Nu te aşteptai ca lucrurile să meargă mai departe, dar acum eşti sigură de alegerea pe care ai făcut-o. Un simplu mesaj de genul "Neaţa!" sau "Hey!" e suficient ca să îţi lumineze o zi întreagă, dacă e de la el. Ca să nu mai vorbeşti de cele în care îţi spune ce simte pentru tine, aşa, în modul lui mai reţinut de a se exprima. Când vezi cum se uită la tine cu ochii aceia atât de frumoşi... Oare ce culoare au? Niciodată nu ai reţinut asta la o persoană. Data viitoare când îl vezi trebuie neapărat să reţii culoarea ochilor lui înainte să te pierzi în ei! Şi normal că uiţi de asta, şi te trezeşti iar după ce vă întâlniţi că tot nu ştii. Nu poţi să crezi că deşi are un astfel de efect asupra ta, de a te înnebuni pur şi simplu, tu nu ştii un lucru atât de simplu ca nuanţa ochilor lui. Zăpăcită şi visătoare ca-ntotdeauna!...
          But when he smiles... you know he smiles 'cause he likes just the way you are. Norocoasă! Ăsta să fie cuvântul? Norocoasă, tu, care aveai impresia că nimic nu merge bine şi că nu ai niciun rost? Acum ştii că îţi sunt de ajuns remarcile unei persoane ca să nu mai cazi în extrema aia. Şi e special tocmai fiindcă e opusul tuturor băieţilor nice pe care i-ai întâlnit înainte. E sursa de putere şi încredere de care aveai nevoie, e cel care te ajută chiar fără să vrea să te cunoşti mai bine pe tine însăţi; e cel care stinge ţigara atunci când apari tu chiar dacă îi spui că nu te deranjează; e cel care te enervează că e prea înalt ca să ajungi la el din picioare. E cel care nu te judecă, orice ai face; încearcă doar să te înţeleagă. E cel de care te temi că într-o zi va trebui să te desparţi oricare ar fi motivul şi îţi doreşti să rămâneţi blocaţi amândoi într-o clipă care să se prelungească la infinit, ca acea zi nefastă să nu mai aibă rost.
      E fericire şi împlinire şi zâmbet, secundă, nemurire, tot şi atât!...

Prea mult?

     Când ai doar 5-6 ani şi îi auzi pe adulţi vorbind despre lucrurile cu care se confruntă, nu te gândeşti că aşa o să ajungi şi tu. Tot ce ştii e că vrei sa fii "mare" ca să ai banii tăi, să poti să faci ce vrei. Nu conştientizezi faptul că libertatea aduce de la sine şi o responsabilitate uriaşă. Când începi să vezi cu ochii tăi ce înseamnă să ai responsabilităţi, îţi dai seama că, de fapt, fiind copil ai libertatea maximă. Când eşti copil, dacă spui sau faci ceva greşit ţi se spune că nu e bine, mai primeşti o pedeapsă din când în când, dar lumea uită imediat greşeala ta. Nu îţi poartă nimeni pică, nu-ţi vrea nimeni răul, nu te urăşte nimeni, poţi să te joci cât vrei, oamenii nu au aşteptări de la tine.
      Pe măsură ce creşti, devii tot mai responsabil de faptele şi vorbele tale. Pe măsură ce creşti tu creşte şi numărul celor care îţi vor răul, care te vorbesc pe la spate şi încearcă să-ţi pună piedici în drum. Pe măsură ce înveţi mai multe lucruri, îţi dai seama câte lucruri pe care nu le ştii mai există încă. Şi pe măsură ce te apropii de maturitatea aceea mult dorită şi aşteptată în copilărie, devii tot mai independent, eşti lăsat să iei singur deciziile care te privesc, şi chiar şi unele care îi privesc pe alţii. Asta înainte chiar să îti dai seama în ce punct ai ajuns. Când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa, să hotărăşti singur ce e bine pentru tine, începi să-ţi doreşti să fii iar copil. Ai uitat (sau ai descoperit ca nu există) motivele pentru care, cu ani în urmă, îţi doreai să fii mare, deştept, să faci lucruri pe care numai "oamenii mari" pot să le facă. Acum ai descoperit că responsabilităţile, grijile, problemele sunt de asemenea lucruri de "oameni mari". Dar nu asta îţi doreai. Ai vrut doar să fii liber.
      Eşti mare acum. Dar eşti liber? Libertatea pe care ţi-o imaginai când erai copil este reală? Şi dacă da, te face fericit? Sau a devenit ceva de nesuportat? Uneori când ai prea multă libertate, nu ştii ce să faci cu ea; ajungi să îţi doreşti să-ţi dicteze cineva ce să faci, să nu fii nevoit să acţionezi singur. Şi sunt atâtea chestii care îţi bântuie gândurile. Cum e mai OK să procedezi? Ce alegere să faci când nu eşti sigur pe tine? Şi mai ştii şi că lumea are aşteptări de la tine... Ha!, lumea. Îţi vine să-i trimiţi la naiba pe toţi, să-ţi iei nişte lucruri şi să pleci. Să mergi, să nu te mai opreşti, să te îndepărtezi de povara asta apăsătoare. Ce simplu ar fi! Simplu, dar practic imposibil. Trebuie să te hotărăşti, să iei o decizie, chiar dacă nu e cea mai bună. Timpul nu stă în loc, nu te aşteaptă chiar dacă ţi-ai dori tu să se oprească sau măcar să curgă mai încet. Nici nu se întoarce la zilele în care erai un copil inocent.
      Cât de relative sunt toate lucrurile: timpul, binele, răul, sentimentele... Depinde de tine dacă eşti pregătit să vezi partea bună a lucrurilor, să mergi mai departe şi să laşi trecutul în urmă.

Aimée.

De multe ori îşi spune că nimeni nu o cunoaşte, că nimeni nu îi poate oferi ceea ce are nevoie. Îşi spune că se descurcă foarte bine de una singură, că nu are nevoie de ajutorul nimănui... Mai ales de multele dăţi când e dezamăgită, atunci când simte că nimeni nu o înţelege, că doar ea însăşi îşi poate fi prietenă. Nu poate avea încredere în nimeni... Şi se izolează, se închide în ea din ce în ce mai mult. Nu mai vorbeşte cu nimeni despre problemele ei, despre ce simte, ci doar despre lucruri banale, cum ar fi starea vremii, rezultatul ultimului meci, facultate, serviciu şi aşa mai departe. Doar lucruri generale şi nimic personal. La început nu-şi dă seama cât rău îşi face cu mâna ei; şi continuă să menţină o aparenţă de persoană normală, mulţumită, fără probleme sau greutăţi. Dacă cineva o întreabă ceva personal schimbă subiectul, dacă cineva încearcă să se apropie de ea, îl ţine la distanţă. Pentru că e sigură că nu va înţelege nimic, îi va da un sfat din acela universal valabil sau va reacţiona urât. Sau în cel mai rău caz o va considera ciudată, nebună ori altfel... Şi cu timpul se adună multe. Seara adoarme tot mai greu din cauza gândurilor care nu îi dau pace şi care sunt tot mai multe. Simte că toată viaţa ei e o minciună, că totul e fals, dar nimeni nu ştie adevărul fiindcă i se pare dificil să mai aibă încredere în cineva astfel încât să-i poată împărtăşi gândurile, trăirile ei...
Nu mai suportă pe nimeni lângă ea; îi vine să fugă undeva, departe, unde să fie doar ea. Să nu o deranjeze nimeni, să nu i se ceară explicaţii, să nu aibă nimeni aşteptări de la ea, aşa cum nici ea nu are. A renunţat de mult la ideea că ar putea găsi pe cineva care să o înţeleagă complet. Nu mai are nevoie de nimic. Şi timpul trece. Se simte tot mai rău. În afară de faptul că urăşte lumea întreagă, ajunge să se urască pe ea însăşi pentru că e incapabilă să mai exprime ceea ce simte. Ar vrea să-i spună tot primului străin pe care îl întâlneşte în cale - oricum, el nu o cunoaşte, nu îi pasă. Să-i explice cât se urăşte pe ea însăşi fiindcă viaţa ei nu valorează doi bani, fiindcă nu a făcut nimic bun de când se ştie, fiindcă e plictisită şi plictisitoare. Şi nici măcar nu e în stare să recunoască că e vina ei; dă vina pe ceilalţi pentru că nu ştiu de ce are nevoie ca să se simtă mulţumită. Dar parcă ea ştie??? Nici ea nu ştie ce vrea de la viaţă, nu ştie să aleagă, nu mai face diferenţa între ce e bine şi ce e rău.
Se gândeşte doar la ce ar spune părinţii ei dacă ar face un anumit lucru. Ei o mai ţin la suprafaţă, dar de fiecare dată când vorbeşte cu ei se loveşte de realitatea crudă care o lasă mască şi fără speranţă: nici ei nu o mai cunosc, nici ei nu o înţeleg.
A trecut într-o altă etapă. Nu mai iese din casă decât atunci când e absolut necesar, nu vorbeşte aproape cu nimeni şi atunci când o face, bâlbâie câteva cuvinte cât să înţeleagă celălalt că nu are chef de vorbă. Music player-ul o însoţeşte peste tot şi muzica e singurul lucru de pe lumea asta care o relaxează şi îi menţine mintea ocupată, cateodată. E singură. Absolut singură. Trăieşte în lumea ei, în care nu e deranjată de nimic. E mai bine aşa, singură; e linişte...
Prea multă linişte. Gândurile ei o iau razna. Ajunge să trăiască într-o transă din care nu mai are scăpare. Nu-şi mai dă seama dacă încă e în viaţă, dacă visează sau chiar e totul real. Acum are nevoie de oameni în jurul ei; are nevoie să fie băgată în seamă, să i se reamintească că e vie. Dar parcă nimeni nu o observă, toţi par sa o ocolească, nici nu se uită la ea. Încearcă să vorbească, dar îşi dă seama că nici nu ştie ce vrea să spună. Acum chiar nu are niciun prieten. Strigă, se opreşte în faţa oamenilor, se uită la ei, dar niciun cunoscut nu are timp pentru ea. Toţi vor să fie lăsaţi în pace. Şi ce să facă? Unde să se ducă???.......
Ştie ce să facă. De mult ştie că asta e singura soluţie. S-a gândit şi la diferite moduri în care ar putea să o facă. De câte ori nu a fost tentată să-şi ducă gândurile astea la capăt?... A crezut că mai are speranţă, dar acum e hotărâtă. Nimeni nu va observa că a dispărut, dacă nimeni nu se deranjează să ştie că există. Uite podul... Sunt aproape 100 de metri până la apă. E imposibil să supravieţuiască. Şi nu trebuie decât să-şi dea drumul în gol. Un pas şi... Adio existenţă deplorabilă!