De multe ori îşi spune că nimeni nu o cunoaşte, că nimeni nu îi poate oferi ceea ce are nevoie. Îşi spune că se descurcă foarte bine de una singură, că nu are nevoie de ajutorul nimănui... Mai ales de multele dăţi când e dezamăgită, atunci când simte că nimeni nu o înţelege, că doar ea însăşi îşi poate fi prietenă. Nu poate avea încredere în nimeni... Şi se izolează, se închide în ea din ce în ce mai mult. Nu mai vorbeşte cu nimeni despre problemele ei, despre ce simte, ci doar despre lucruri banale, cum ar fi starea vremii, rezultatul ultimului meci, facultate, serviciu şi aşa mai departe. Doar lucruri generale şi nimic personal. La început nu-şi dă seama cât rău îşi face cu mâna ei; şi continuă să menţină o aparenţă de persoană normală, mulţumită, fără probleme sau greutăţi. Dacă cineva o întreabă ceva personal schimbă subiectul, dacă cineva încearcă să se apropie de ea, îl ţine la distanţă. Pentru că e sigură că nu va înţelege nimic, îi va da un sfat din acela universal valabil sau va reacţiona urât. Sau în cel mai rău caz o va considera ciudată, nebună ori altfel... Şi cu timpul se adună multe. Seara adoarme tot mai greu din cauza gândurilor care nu îi dau pace şi care sunt tot mai multe. Simte că toată viaţa ei e o minciună, că totul e fals, dar nimeni nu ştie adevărul fiindcă i se pare dificil să mai aibă încredere în cineva astfel încât să-i poată împărtăşi gândurile, trăirile ei...
Nu mai suportă pe nimeni lângă ea; îi vine să fugă undeva, departe, unde să fie doar ea. Să nu o deranjeze nimeni, să nu i se ceară explicaţii, să nu aibă nimeni aşteptări de la ea, aşa cum nici ea nu are. A renunţat de mult la ideea că ar putea găsi pe cineva care să o înţeleagă complet. Nu mai are nevoie de nimic. Şi timpul trece. Se simte tot mai rău. În afară de faptul că urăşte lumea întreagă, ajunge să se urască pe ea însăşi pentru că e incapabilă să mai exprime ceea ce simte. Ar vrea să-i spună tot primului străin pe care îl întâlneşte în cale - oricum, el nu o cunoaşte, nu îi pasă. Să-i explice cât se urăşte pe ea însăşi fiindcă viaţa ei nu valorează doi bani, fiindcă nu a făcut nimic bun de când se ştie, fiindcă e plictisită şi plictisitoare. Şi nici măcar nu e în stare să recunoască că e vina ei; dă vina pe ceilalţi pentru că nu ştiu de ce are nevoie ca să se simtă mulţumită. Dar parcă ea ştie??? Nici ea nu ştie ce vrea de la viaţă, nu ştie să aleagă, nu mai face diferenţa între ce e bine şi ce e rău.
Se gândeşte doar la ce ar spune părinţii ei dacă ar face un anumit lucru. Ei o mai ţin la suprafaţă, dar de fiecare dată când vorbeşte cu ei se loveşte de realitatea crudă care o lasă mască şi fără speranţă: nici ei nu o mai cunosc, nici ei nu o înţeleg.
A trecut într-o altă etapă. Nu mai iese din casă decât atunci când e absolut necesar, nu vorbeşte aproape cu nimeni şi atunci când o face, bâlbâie câteva cuvinte cât să înţeleagă celălalt că nu are chef de vorbă. Music player-ul o însoţeşte peste tot şi muzica e singurul lucru de pe lumea asta care o relaxează şi îi menţine mintea ocupată, cateodată. E singură. Absolut singură. Trăieşte în lumea ei, în care nu e deranjată de nimic. E mai bine aşa, singură; e linişte...
Prea multă linişte. Gândurile ei o iau razna. Ajunge să trăiască într-o transă din care nu mai are scăpare. Nu-şi mai dă seama dacă încă e în viaţă, dacă visează sau chiar e totul real. Acum are nevoie de oameni în jurul ei; are nevoie să fie băgată în seamă, să i se reamintească că e vie. Dar parcă nimeni nu o observă, toţi par sa o ocolească, nici nu se uită la ea. Încearcă să vorbească, dar îşi dă seama că nici nu ştie ce vrea să spună. Acum chiar nu are niciun prieten. Strigă, se opreşte în faţa oamenilor, se uită la ei, dar niciun cunoscut nu are timp pentru ea. Toţi vor să fie lăsaţi în pace. Şi ce să facă? Unde să se ducă???.......
Ştie ce să facă. De mult ştie că asta e singura soluţie. S-a gândit şi la diferite moduri în care ar putea să o facă. De câte ori nu a fost tentată să-şi ducă gândurile astea la capăt?... A crezut că mai are speranţă, dar acum e hotărâtă. Nimeni nu va observa că a dispărut, dacă nimeni nu se deranjează să ştie că există. Uite podul... Sunt aproape 100 de metri până la apă. E imposibil să supravieţuiască. Şi nu trebuie decât să-şi dea drumul în gol. Un pas şi... Adio existenţă deplorabilă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu