Prea mult?

     Când ai doar 5-6 ani şi îi auzi pe adulţi vorbind despre lucrurile cu care se confruntă, nu te gândeşti că aşa o să ajungi şi tu. Tot ce ştii e că vrei sa fii "mare" ca să ai banii tăi, să poti să faci ce vrei. Nu conştientizezi faptul că libertatea aduce de la sine şi o responsabilitate uriaşă. Când începi să vezi cu ochii tăi ce înseamnă să ai responsabilităţi, îţi dai seama că, de fapt, fiind copil ai libertatea maximă. Când eşti copil, dacă spui sau faci ceva greşit ţi se spune că nu e bine, mai primeşti o pedeapsă din când în când, dar lumea uită imediat greşeala ta. Nu îţi poartă nimeni pică, nu-ţi vrea nimeni răul, nu te urăşte nimeni, poţi să te joci cât vrei, oamenii nu au aşteptări de la tine.
      Pe măsură ce creşti, devii tot mai responsabil de faptele şi vorbele tale. Pe măsură ce creşti tu creşte şi numărul celor care îţi vor răul, care te vorbesc pe la spate şi încearcă să-ţi pună piedici în drum. Pe măsură ce înveţi mai multe lucruri, îţi dai seama câte lucruri pe care nu le ştii mai există încă. Şi pe măsură ce te apropii de maturitatea aceea mult dorită şi aşteptată în copilărie, devii tot mai independent, eşti lăsat să iei singur deciziile care te privesc, şi chiar şi unele care îi privesc pe alţii. Asta înainte chiar să îti dai seama în ce punct ai ajuns. Când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa, să hotărăşti singur ce e bine pentru tine, începi să-ţi doreşti să fii iar copil. Ai uitat (sau ai descoperit ca nu există) motivele pentru care, cu ani în urmă, îţi doreai să fii mare, deştept, să faci lucruri pe care numai "oamenii mari" pot să le facă. Acum ai descoperit că responsabilităţile, grijile, problemele sunt de asemenea lucruri de "oameni mari". Dar nu asta îţi doreai. Ai vrut doar să fii liber.
      Eşti mare acum. Dar eşti liber? Libertatea pe care ţi-o imaginai când erai copil este reală? Şi dacă da, te face fericit? Sau a devenit ceva de nesuportat? Uneori când ai prea multă libertate, nu ştii ce să faci cu ea; ajungi să îţi doreşti să-ţi dicteze cineva ce să faci, să nu fii nevoit să acţionezi singur. Şi sunt atâtea chestii care îţi bântuie gândurile. Cum e mai OK să procedezi? Ce alegere să faci când nu eşti sigur pe tine? Şi mai ştii şi că lumea are aşteptări de la tine... Ha!, lumea. Îţi vine să-i trimiţi la naiba pe toţi, să-ţi iei nişte lucruri şi să pleci. Să mergi, să nu te mai opreşti, să te îndepărtezi de povara asta apăsătoare. Ce simplu ar fi! Simplu, dar practic imposibil. Trebuie să te hotărăşti, să iei o decizie, chiar dacă nu e cea mai bună. Timpul nu stă în loc, nu te aşteaptă chiar dacă ţi-ai dori tu să se oprească sau măcar să curgă mai încet. Nici nu se întoarce la zilele în care erai un copil inocent.
      Cât de relative sunt toate lucrurile: timpul, binele, răul, sentimentele... Depinde de tine dacă eşti pregătit să vezi partea bună a lucrurilor, să mergi mai departe şi să laşi trecutul în urmă.