Atââât!

     Simţi cum fiecare particulă din corpul tău vrea să iasă din lanţul în care este prinsă: să sară, să alerge pe câmpurile visării, să ţipe de bucurie! Energia asta pe care o ai nu te lasă să stai liniştită nicio clipă; parcă trebuie să împărtăşeşti tuturor bucuria ta, nu vrei să vezi decât feţe mulţumite, zâmbitoare şi atât. Şi e un sentiment atât de frumos. A trecut un timp, cam mult timp de fapt, de când nu ai mai simţit asta, încât nu-ţi vine să crezi că ţi se întâmplă ţie.
      Fericirea îţi inundă sufletul şi încă dă pe dinafară. Fiori, vise, nelinişte... Au apărut toate deodată. Şi au fost de-ajuns câteva întâlniri scurte şi sinceritatea reciprocă, atât. Ai simţit ceva de la început. Nu te aşteptai ca lucrurile să meargă mai departe, dar acum eşti sigură de alegerea pe care ai făcut-o. Un simplu mesaj de genul "Neaţa!" sau "Hey!" e suficient ca să îţi lumineze o zi întreagă, dacă e de la el. Ca să nu mai vorbeşti de cele în care îţi spune ce simte pentru tine, aşa, în modul lui mai reţinut de a se exprima. Când vezi cum se uită la tine cu ochii aceia atât de frumoşi... Oare ce culoare au? Niciodată nu ai reţinut asta la o persoană. Data viitoare când îl vezi trebuie neapărat să reţii culoarea ochilor lui înainte să te pierzi în ei! Şi normal că uiţi de asta, şi te trezeşti iar după ce vă întâlniţi că tot nu ştii. Nu poţi să crezi că deşi are un astfel de efect asupra ta, de a te înnebuni pur şi simplu, tu nu ştii un lucru atât de simplu ca nuanţa ochilor lui. Zăpăcită şi visătoare ca-ntotdeauna!...
          But when he smiles... you know he smiles 'cause he likes just the way you are. Norocoasă! Ăsta să fie cuvântul? Norocoasă, tu, care aveai impresia că nimic nu merge bine şi că nu ai niciun rost? Acum ştii că îţi sunt de ajuns remarcile unei persoane ca să nu mai cazi în extrema aia. Şi e special tocmai fiindcă e opusul tuturor băieţilor nice pe care i-ai întâlnit înainte. E sursa de putere şi încredere de care aveai nevoie, e cel care te ajută chiar fără să vrea să te cunoşti mai bine pe tine însăţi; e cel care stinge ţigara atunci când apari tu chiar dacă îi spui că nu te deranjează; e cel care te enervează că e prea înalt ca să ajungi la el din picioare. E cel care nu te judecă, orice ai face; încearcă doar să te înţeleagă. E cel de care te temi că într-o zi va trebui să te desparţi oricare ar fi motivul şi îţi doreşti să rămâneţi blocaţi amândoi într-o clipă care să se prelungească la infinit, ca acea zi nefastă să nu mai aibă rost.
      E fericire şi împlinire şi zâmbet, secundă, nemurire, tot şi atât!...

Prea mult?

     Când ai doar 5-6 ani şi îi auzi pe adulţi vorbind despre lucrurile cu care se confruntă, nu te gândeşti că aşa o să ajungi şi tu. Tot ce ştii e că vrei sa fii "mare" ca să ai banii tăi, să poti să faci ce vrei. Nu conştientizezi faptul că libertatea aduce de la sine şi o responsabilitate uriaşă. Când începi să vezi cu ochii tăi ce înseamnă să ai responsabilităţi, îţi dai seama că, de fapt, fiind copil ai libertatea maximă. Când eşti copil, dacă spui sau faci ceva greşit ţi se spune că nu e bine, mai primeşti o pedeapsă din când în când, dar lumea uită imediat greşeala ta. Nu îţi poartă nimeni pică, nu-ţi vrea nimeni răul, nu te urăşte nimeni, poţi să te joci cât vrei, oamenii nu au aşteptări de la tine.
      Pe măsură ce creşti, devii tot mai responsabil de faptele şi vorbele tale. Pe măsură ce creşti tu creşte şi numărul celor care îţi vor răul, care te vorbesc pe la spate şi încearcă să-ţi pună piedici în drum. Pe măsură ce înveţi mai multe lucruri, îţi dai seama câte lucruri pe care nu le ştii mai există încă. Şi pe măsură ce te apropii de maturitatea aceea mult dorită şi aşteptată în copilărie, devii tot mai independent, eşti lăsat să iei singur deciziile care te privesc, şi chiar şi unele care îi privesc pe alţii. Asta înainte chiar să îti dai seama în ce punct ai ajuns. Când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa, să hotărăşti singur ce e bine pentru tine, începi să-ţi doreşti să fii iar copil. Ai uitat (sau ai descoperit ca nu există) motivele pentru care, cu ani în urmă, îţi doreai să fii mare, deştept, să faci lucruri pe care numai "oamenii mari" pot să le facă. Acum ai descoperit că responsabilităţile, grijile, problemele sunt de asemenea lucruri de "oameni mari". Dar nu asta îţi doreai. Ai vrut doar să fii liber.
      Eşti mare acum. Dar eşti liber? Libertatea pe care ţi-o imaginai când erai copil este reală? Şi dacă da, te face fericit? Sau a devenit ceva de nesuportat? Uneori când ai prea multă libertate, nu ştii ce să faci cu ea; ajungi să îţi doreşti să-ţi dicteze cineva ce să faci, să nu fii nevoit să acţionezi singur. Şi sunt atâtea chestii care îţi bântuie gândurile. Cum e mai OK să procedezi? Ce alegere să faci când nu eşti sigur pe tine? Şi mai ştii şi că lumea are aşteptări de la tine... Ha!, lumea. Îţi vine să-i trimiţi la naiba pe toţi, să-ţi iei nişte lucruri şi să pleci. Să mergi, să nu te mai opreşti, să te îndepărtezi de povara asta apăsătoare. Ce simplu ar fi! Simplu, dar practic imposibil. Trebuie să te hotărăşti, să iei o decizie, chiar dacă nu e cea mai bună. Timpul nu stă în loc, nu te aşteaptă chiar dacă ţi-ai dori tu să se oprească sau măcar să curgă mai încet. Nici nu se întoarce la zilele în care erai un copil inocent.
      Cât de relative sunt toate lucrurile: timpul, binele, răul, sentimentele... Depinde de tine dacă eşti pregătit să vezi partea bună a lucrurilor, să mergi mai departe şi să laşi trecutul în urmă.

Aimée.

De multe ori îşi spune că nimeni nu o cunoaşte, că nimeni nu îi poate oferi ceea ce are nevoie. Îşi spune că se descurcă foarte bine de una singură, că nu are nevoie de ajutorul nimănui... Mai ales de multele dăţi când e dezamăgită, atunci când simte că nimeni nu o înţelege, că doar ea însăşi îşi poate fi prietenă. Nu poate avea încredere în nimeni... Şi se izolează, se închide în ea din ce în ce mai mult. Nu mai vorbeşte cu nimeni despre problemele ei, despre ce simte, ci doar despre lucruri banale, cum ar fi starea vremii, rezultatul ultimului meci, facultate, serviciu şi aşa mai departe. Doar lucruri generale şi nimic personal. La început nu-şi dă seama cât rău îşi face cu mâna ei; şi continuă să menţină o aparenţă de persoană normală, mulţumită, fără probleme sau greutăţi. Dacă cineva o întreabă ceva personal schimbă subiectul, dacă cineva încearcă să se apropie de ea, îl ţine la distanţă. Pentru că e sigură că nu va înţelege nimic, îi va da un sfat din acela universal valabil sau va reacţiona urât. Sau în cel mai rău caz o va considera ciudată, nebună ori altfel... Şi cu timpul se adună multe. Seara adoarme tot mai greu din cauza gândurilor care nu îi dau pace şi care sunt tot mai multe. Simte că toată viaţa ei e o minciună, că totul e fals, dar nimeni nu ştie adevărul fiindcă i se pare dificil să mai aibă încredere în cineva astfel încât să-i poată împărtăşi gândurile, trăirile ei...
Nu mai suportă pe nimeni lângă ea; îi vine să fugă undeva, departe, unde să fie doar ea. Să nu o deranjeze nimeni, să nu i se ceară explicaţii, să nu aibă nimeni aşteptări de la ea, aşa cum nici ea nu are. A renunţat de mult la ideea că ar putea găsi pe cineva care să o înţeleagă complet. Nu mai are nevoie de nimic. Şi timpul trece. Se simte tot mai rău. În afară de faptul că urăşte lumea întreagă, ajunge să se urască pe ea însăşi pentru că e incapabilă să mai exprime ceea ce simte. Ar vrea să-i spună tot primului străin pe care îl întâlneşte în cale - oricum, el nu o cunoaşte, nu îi pasă. Să-i explice cât se urăşte pe ea însăşi fiindcă viaţa ei nu valorează doi bani, fiindcă nu a făcut nimic bun de când se ştie, fiindcă e plictisită şi plictisitoare. Şi nici măcar nu e în stare să recunoască că e vina ei; dă vina pe ceilalţi pentru că nu ştiu de ce are nevoie ca să se simtă mulţumită. Dar parcă ea ştie??? Nici ea nu ştie ce vrea de la viaţă, nu ştie să aleagă, nu mai face diferenţa între ce e bine şi ce e rău.
Se gândeşte doar la ce ar spune părinţii ei dacă ar face un anumit lucru. Ei o mai ţin la suprafaţă, dar de fiecare dată când vorbeşte cu ei se loveşte de realitatea crudă care o lasă mască şi fără speranţă: nici ei nu o mai cunosc, nici ei nu o înţeleg.
A trecut într-o altă etapă. Nu mai iese din casă decât atunci când e absolut necesar, nu vorbeşte aproape cu nimeni şi atunci când o face, bâlbâie câteva cuvinte cât să înţeleagă celălalt că nu are chef de vorbă. Music player-ul o însoţeşte peste tot şi muzica e singurul lucru de pe lumea asta care o relaxează şi îi menţine mintea ocupată, cateodată. E singură. Absolut singură. Trăieşte în lumea ei, în care nu e deranjată de nimic. E mai bine aşa, singură; e linişte...
Prea multă linişte. Gândurile ei o iau razna. Ajunge să trăiască într-o transă din care nu mai are scăpare. Nu-şi mai dă seama dacă încă e în viaţă, dacă visează sau chiar e totul real. Acum are nevoie de oameni în jurul ei; are nevoie să fie băgată în seamă, să i se reamintească că e vie. Dar parcă nimeni nu o observă, toţi par sa o ocolească, nici nu se uită la ea. Încearcă să vorbească, dar îşi dă seama că nici nu ştie ce vrea să spună. Acum chiar nu are niciun prieten. Strigă, se opreşte în faţa oamenilor, se uită la ei, dar niciun cunoscut nu are timp pentru ea. Toţi vor să fie lăsaţi în pace. Şi ce să facă? Unde să se ducă???.......
Ştie ce să facă. De mult ştie că asta e singura soluţie. S-a gândit şi la diferite moduri în care ar putea să o facă. De câte ori nu a fost tentată să-şi ducă gândurile astea la capăt?... A crezut că mai are speranţă, dar acum e hotărâtă. Nimeni nu va observa că a dispărut, dacă nimeni nu se deranjează să ştie că există. Uite podul... Sunt aproape 100 de metri până la apă. E imposibil să supravieţuiască. Şi nu trebuie decât să-şi dea drumul în gol. Un pas şi... Adio existenţă deplorabilă!

Seasons.

OK, summer's over. So what? Every season has it's beauty, so you'd better try finding autumn's beauty instead of complaining 'bout summer getting to an end. If we'd have summer all year long I bet you would get tired of it. Just imagine: a park, red and yellow leaves everywhere, the wind blowing and caring them around, autumn... Wouldn't you just love to walk around in a place like this?

Seasons come and go, like a popular song says; you can't stop it. That's why you should enjoy every day as it is and not spend your time wining about what you don't like. So what if the sun won't shine so bright anymore, so what if it gets a little cold, so what if the trees start to lose their leaves? It's how it should be. And you wouldn't like it any other way; you know it!

I have a vineyard in front of my house and these past few days there's a delightful smell in my front yard. I love grapes! And I can't wait for my dad and my grandpa to collect them and make wine. Aww, how could you not like autumn? I even like the rain that falls more often than usually this months. It's so nice and relaxing to stand in the rain and let it make you so wet you could catch a cold. Or to watch it from inside, to hear the raindrops falling everywhere and let your thoughts fly away. 
Rain makes me feel calm. ^_^
And it's so nice to see the raindrops in the light of the sun that comes out after the rain combined with the redish color of the threes. Not to mention the rainbows!...

So try to enjoy things like that, and let time follow it's path with no regrets, no hard feelings. Make every moment a special one regardless of the season, weather, place or time.

Infinit.

Nu mai sunt acolo. M-am lăsat de mult purtată pe aripile fanteziei intr-o lume diferită. Aici nimeni nu ştie ce înseamnă timpul; până şi eu încep să uit cât înseamnă un minut şi pentru că pe tărânul acesta sunt interzise toate aparatele electronice, nici nu aş putea să-mi amintesc cât durează să mănânci o îngheţată, cât îţi ia să ajungi de la magazinul de dulciuri la cinema, cât inseamnă mult şi cât e puţin...
Totul e aşa senin aici: oamenii zâmbesc şi fac exact ce vor, când vor şi sunt fericiţi. Clădirile plutesc printre nori... Am atins chiar şi luna de câteva ori plutind pe un nor, în abis, printre stele, pe lângă constelaţiile acelea ale căror denumiri nu le voi reţine niciodată, deşi mă fascinează. Dar nu sunt singură în lumea asta definită prin infinit. Eşti tu aici; eşti lângă mine şi asta e tot ce contează. În ce constă importanţa timpului, atunci când eu nu am nevoie decât să-ţi simt respiraţia pe faţa mea, în timp ce buzele tale le zdrobesc pe ale mele într-un exces de pasiune. Eu nu am nevoie decât să-ţi aud inima în clipele în care îmi aşez capul pe pieptul tău cald. Tu... Tu defineşti lumea mea. Tu eşti infinitul meu. Fără tine nu aş mai pluti printre stele, fără tine nu ar fi nimic.
Chiar acum sunt lângă tine. E aşa bine să-ţi simt căldura corpului şi mirosul tău... mirosul tău e drogul care mă duce pe culmile fericirii mereu. Suntem împreună, aici, în faţa ecranului pe care se succed imagini una după alta. E ceea ce oamenii numesc film, bineînţeles, şi noi suntem la cinema şi mai sunt câteva zeci de persoane în sală. Dar pentru noi nu există aceşti termeni. Noi vedem doar primele imagini care apar pe ecranul acela mare şi după intrigă, acţiunea se desfăşoară după placul nostru. Asta ne face mereu să râdem şi sfârşitul nu poate fi decât fericit. Împreună emanăm o stare de serenitate. Nimic rău nu se poate întâmpla; pentru că minţile şi sufletele noastre nu concep aşa ceva.
Mergem acum pe stradă... nu ştiu care stradă, nu ştiu unde mergem, dar suntem noi. Te simt aici, în dreapta mea. Îmi simţi mâna în mâna ta. Stelele şi luna ne luminează drumul care duce spre nicăieri. Cât timp suntem unul, nimic nu are limite. Suntem noi deasupra lumii.