Împarte iubire.

Ce poate fi mai frumos decât să ştii că cel pe care îl iubeşti, te iubeşte la rândul lui?
Acum ştiu ce înseamnă iubirea. Doi oameni care sunt dispuşi să facă orice pentru binele celuilalt indiferent ce li s-ar întâmpla lor. Doi oameni care, oricât de departe ar fi unul de celălalt în timp şi spaţiu, simt mereu că îi leagă ceva. Dacă s-ar întâlni după luni, ani în care nu şi-au vorbit, ar putea să continue de unde au rămas. Doar că ar fi tot mai bine pe zi ce trece. Doi oameni care fac sacrificii enorme pentru ca într-o zi să fie împreună fără obstacole, probleme, reţineri.

Când iubeşti pe cineva, mereu te întrebi dacă şi el te iubeşte. Şi chiar dacă ţi-ar spune-o, tot ai îndoieli. Dar când un prieten bun îţi spune că a vorbit cu persoana iubită de tine şi că se vede că te iubeşte, atunci poţi fi sigur. Iubirea asta, iubirea adevărată nu piere niciodată. Am ajuns să cred şi eu în clişee de-astea. Dar mi-au dat lacrimile şi plâng şi acum. Pentru că ştiu că sunt iubită, că sunt acel cineva special în viaţa celui care e special pentru mine.

Nu ştiu dacă mă înţelegi.. Mă repet, folosesc fraze expirate. Dar sentimentul ăsta e unul care e mereu prezent, la fiecare generaţie. E unul singur. Iubire. Nu există mai multe feluri de iubire. Ori e iubire, ori nu-i nimic. Şi îţi dă atâta putere şi fericire. Când ştii că el e fericit, dacă tu eşti bine, ai face orice să fii cât mai bine. Şi ai da orice să ştii că şi el e bine. Iar când sunteţi bine împreună pare un vis.

Aş vrea să-ţi împărtăşesc din fericirea mea :). Aş vrea ca toată lumea să simtă ce simt eu. Acum am motivaţia supremă şi nimic nu mă poate opri. Nu renunţa niciodată la ceea ce-ţi doreşti. Nu e vorba de speranţe false, dar gândeşte că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor. Împarte bucuria de a trăi în jurul tău, fii darnic, zâmbeşte şi luptă pentru binele tău. Eu ştiu ce vreau şi o să obţin acel lucru.

s-a terminat

Sunt goala pe dinauntru si in incercarea mea disperata de a-mi face sufletul sa simta ceva, ii ranesc pe toti. Cad ca victimele unui macel in urma si mereu imi promit ca e ultima data, ultima persoana, ultima lacrima. Dar vidul asta din mine e infometat si nu ma lasa in pace. Nu se multumeste niciodata cu ce primeste; mereu vrea mai mult. As vrea sa strig, sa stie toti: Stati departe de mine! Nu va pot oferi decat un chin, cu gust acrisor la inceput, care stimuleaza papilele gustative si apoi se transforma in cea mai amara esenta. Sunt un nimic care provoaca durere.

Totul se opreste aici.

Fluturi.

Sunt lucruri, persoane de care nu ai vrea să te desparţi niciodată. Deşi ştii că va fi un sfârşit, mereu speri că acesta e departe. De aia doare cu atât mai tare când vine. 

Eşti la fel ca fluturii. Când te apropii de mine îmi dai târcoale, mă ocoleşti. Mă atingi puţin. Te depărtezi. Iar te apropii. Contactul tău cu mine durează atât de puţin, dar e atât de frumos. Şi în zilele alea în care eşti aproape de mine te caut, te vreau, fug după tine. Nu mă interesează ce urmează. Nu îmi pasă că după o secundă de extaz urmează o eternitate de durere. Fiindcă tu nu stai niciodată mai mult cu mine. Eşti ca fluturii. Câteva clipe te joci cu mine, mă faci să tresar, să zâmbesc, să alerg după tine, apoi dispari de parcă ai muri. Şi când te întorci, mereu ai altă formă. Sau e aceeaşi, dar nu-mi dau eu seama?... Vii şi pleci. Mă amăgeşti şi mă răneşti. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi mai bine dacă nu te-aş mai vedea deloc. Şi apoi apari iar în viaţa mea şi nu mai vreau să te las să pleci, deşi ştiu că vei dispărea mai repede decât mă aştept. 

Fericire, eşti un fluture care se joacă cu viaţa mea. 

Iar eu sunt fluturele care se joacă cu fericirea altora... E mai uşor să-i faci pe alţii fericiţi decât pe tine însuţi. Asta e menirea mea. Să fac oamenii să zâmbească, dar să fiu rece, pustie pe dinăuntru. Când sunt eu fericită mă doare undeva de restul, dar asta nu durează prea mult niciodată. În restul timpului, păianjenii işi fac casă în mine şi rămâne doar un ambalaj frumos, colorat, ca cel de cadouri, care face lumea fericită la vederea sa. Şi fericirea lor îmi dă energie să merg mai departe, să mă ridic din pat dimineaţa, să mă îmbrac frumos, să mă aranjez, să trăiesc. Ei mă iubesc, fiindcă nu mă cunosc.

De ce ţie aşa greu să rămâi lângă mine? De ce e aşa simplu să-i fac pe alţii fericiţi, iar pe mine nu mă face nimeni fericită? Sunt greşită, defectă. Nu mă mulţumeşte niciodată nimic... Poate doar dulciurile. Iarna asta o să mă îngraş.

Se duce toamna.

Astăzi m-a surprins plăcut playlistul meu cu videoclipuri preferate de pe youtube. Melodia asta e atât de încărcată emoţional... M-a făcut să plâng.

E sfârşitul lui septembrie şi singurele semne de toamnă pe care le simt sunt faptul că ai mei vorbeau de strugurii din curte, care trebuie strânşi... şi răceala asta tâmpită care s-a instalat de dimineaţă în corpul meu cu o durere groaznică în gât. Şi acum începe să-mi curgă şi nasul. Bună treabă. Mâine o să am o zi grozavă! :)

E deja sfârşitul lui septembrie şi timpul încă nu dă semne să domolească goana asta spre viitor, spre necunoscut, spre alte probleme şi bătăi de cap. Timpul trece iar eu sunt prinsă într-o cutie transparentă, ca cea a mimilor, care se mişcă de zece ori mai încet pe drumul temporal. Din cutia mea văd tot ce se întâmplă, cum mă întrec toţi şi toate. Eu rămân în urmă, cu amintirile mele.

Începe octombrie îndată... şi se pare că mă aşteaptă încă o iarnă rece şi singuratică. Parcă văd că îndată vine vremea hainelor groase, a bocancilor, fularelor; cu sau fără zăpadă, dar cu un ger omniprezent. Şi în atmosferă, şi în inima mea. Cât? Oare cât poate îndura fiinţa umană? Ajungi la un moment în care nimic nu te mai poate răni sau impresiona. Devii rece şi indiferent. Şi singur...

O să treacă repede şi toamna, iar eu, ca de obicei, o să mă trezesc într-o zi cu zăpadă în curte şi nu o să-mi vină să cred că deja e iarnă. Şi va trece timpul şi nu voi realiza nici jumătate din lucrurile pe care mi le propun. Şi mă voi urî şi mai mult. Şi voi fi şi mai singură. Soarele va răsări doar printr-o minune, după o iarnă închisă, întunecată. Va răsări poate într-o zi, dar până atunci mai este mult. Sau puţin?

Ca o mână care se învineţeşte treptat când stă mult în frig, aşa se răceşte miocardul meu. Mai întâi la exterior, apoi spre interior... se vor vedea în curând venele şi arterele, vineţii spre negre. Până se coagulează sângele. Până nu mai există urmă de sentimentalism, înduioşare, iubire. Voi fi ca un robot, gri. Dar împăcat, mulţumit, care nu depune efort decât pentru a progresa, pentru realizarea profesională. Şi care va ajunge departe pentru că are o singură dorinţă adevărată. E sigur că vrea să devină un chirurg respectat şi asta va fi.

Se duce septembrie.  Vine octombrie.  Şi oamenii nu merită nimic.

Păreri.

E bine să fii diferit. Majoritatea te vor considera ciudat, fiindcă există o idee generală a societăţii despre cum trebuie să arăţi, să te porţi; altfel eşti exclus. Am vorbit despre asta aici. Multă vreme am căutat să mă încadrez în tiparul ăsta. Am vrut să fii normală, să fiu acceptată. Nu mi-am dat seama că nu mai eram eu. Jucam un rol şi atât. Eram chiar complexată pentru că trebuia să fac eforturi să fiu ca ceilalţi. Oameni care nu fac altceva decât să copie pe alţii, să respecte reguli şi să plece capul în faţa unora mai proşti (dar mai "tari") ca ei. Oameni fără iniţiativă, fără puterea de a vedea dincolo de aparenţe, oameni care se mulţumesc cu puţin. 

Dar am crescut, am început să cunosc alţi oameni, am început să trăiesc cu adevărat. M-am redescoperit pe mine însămi şi am învăţat că nu trebuie să spun şi să fac ce le place altora, ci doar ce-mi place mie. Acum am o altă imagine despre societatea din ziua de azi. Mă dezgustă, mă face să mă revolt, să plec în pustiu. E o lume plină de prostie, dar fericită aşa. Cocalarii, maneliştii, piţipoancele, fanfaronii, ariviştii, prefăcuţii şi tot neamul lor sunt proşti. Dar fericiţi. Nu sunt prima care remarcă asta. Sunt chiar persoane care afirmă lucrurile astea pentru a părea inteligente, când fac, de fapt, parte din acelaşi clan. Ei bine, mie mi s-a acrit de la atâta prostie. Şi mai ales, mi-au ajuns până în gât cei care pretind că sunt diferiţi, că ştiu care sunt adevăratele valori şi nu se lasă prostiţi de-alde Florin Salam şi Anda Adam, de la noi, sau Justin Bieber şi Nicky Minaj, de la ei, dar când nu-i vede nimeni, maneaua şi zgomotele alea pop, house, dance (că nu le pot numi muzică) le "încântă" urechile. Şi asta doar în domeniul muzical, pe alte planuri nici nu are rost să mai insist...

E trist să vezi aşa ceva. Dar mai bine îi laşi în pace şi-ţi vezi de ale tale. Cu cât eşti mai diferit, cu atât mai mult te vor evita persoanele de genul celor de mai sus. Şi te vei putea bucura făcând, ascultând, discutând ceea ce îţi place, cu oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. Sunt mai rari, dar nu eşti singur. 

Eu fac, şi voi face, ce vreau. Eu sunt, şi voi fi, cine vreau. Nu îmi dictează nimeni şi nu mă schimb pentru a fi pe placul cuiva. Sunt mai fericită cu prieteni puţini, dar adevăraţi. Sunt mai fericită ascultând muzică adevărată care nu se aude în orice bar, la orice colţ. Sunt mai mulţumită îmbrăcându-mă cum simt eu, decât după o anumită modă. Sunt împăcată cu principiile, ideile şi concepţia mea despre viaţă, chiar dacă majoritatea nu mă aprobă. Nu spun că aş reprezenta tipul ideal de persoană. Nu mă consider superioară nimănui. Dimpotrivă. Uneori simt că mi-ar plăcea să am şi eu atât de puţină cultură încât să pot fi fericită în lumea asta mizerabilă. Dar mă mulţumesc cu a fi eu însămi. Sunt bine aşa, diferită. Nu vreau să o fac pe neînţeleasa sau "să mă dau mare".

Vreau să-ţi amintesc că ai puterea de a alege. Nu te lăsa constrâns de nimeni şi de nimic. Nu vei fi fericit dacă urmezi visul altcuiva, dacă faci ce e "cool", dacă ascunzi ceea ce eşti cu adevărat pentru a fi popular sau mai ştiu eu ce. Ai cap, gândeşte. Nu-i lăsa pe alţii să-ţi bage idei în el. S-ar putea să fie proaste şi mai târziu îţi va părea rău. Ai sentimente, exprimă-le. Ai dorinţe, îndeplineşte-le. Ai o viaţă, trăieşte-o cum vrei tu. Dacă îţi place să petreci timpul la mall, fă-o; dacă manelele te fac fericit, ascultă-le în continuare. Dar gândeşte-te bine dacă sentimentul e adevărat.

Nu condamn pe nimeni şi nu am nicio putere să judec. Eu doar îmi exprim o părere. Cred că dacă oamenii şi-ar asculta mai mult sufletul şi mai puţin gura altora, ar fi mai fericiţi. Ce fel de viaţă e cea pe care o trăieşti numai luându-te după alţii, prefăcându-te că eşti ceva ce nici nu-ţi place? Lumea, şi mai ales România, trebuie să se trezească la realitate. Mediocritatea şi prostia ne îngroapă pas cu pas. 

Gândeşte bine. Viaţa pe care o trăieşti e cea pe care ţi-o doreşti sau e una pe care ţi-au creat-o alţii?

Feelings.

Ai simţit vreodată că iubeşti pe cineva şi că el te iubeşte, dar nu aveţi o relaţie "normală", de genul celor care sunt publice pe facebook, de genul celor din filmele hollywoodiene când totul e plin de fluturaşi şi inimioare?

După aproape un an îl simt mai aproape ca niciodată, trup şi suflet. După aproape un an, am renunţat la prejudecăţi, la stereotipuri, am ieşit din tipare şi am învăţat să mă bucur fără să mă gândesc la ziua de mâine.
Ştim amândoi că nimic nu e sigur, că cel mai probabil, într-un an, vom fi departe unul de altul, că nu avem viitor împreună. Dar asta ne face doar să ne apropiem şi mai mult. Un an e ceva, ceva mai mult. Avem timp să ne bucurăm de ce avem acum. Nu e o relaţie, nu în sensul celor de astăzi.

Nu ştie nimeni ce e între noi cu adevărat, ne păstrăm unul pentru celălalt. Aşa nu ne influenţează nimeni, nu ne judecă nimeni. Poate azi mergem împreună la un party, ne purtăm ca doi îndrăgostiţi, iar mâine fiecare merge cu prietenii lui şi e ca şi cum nu am fi nimic. Ceilalţi pot să creadă orice. Doar noi ştim.

Noi ştim că ne iubim, că suntem diferiţi.
Ştim că e mai bine să păstrezi unele lucruri pentru tine.
Ne înţelegem din priviri.
Ştim ce înseamnă să-i oferi celuilalt spaţiu.
Şi ştim să profităm de momentele petrecute împreună, în loc să ne lăudăm pe facebook sau în faţa prietenilor. Râdem împreună de cei care postează zilnic lucruri legate de relaţia lor, iar după o săptămână, două, schimbă partenerii.
Noi ştim că ne iubim, fără să fie nevoie să aşteptăm ca celălalt să confirme cererea de pe facebook, ca să fim siguri că suntem împreună.
Noi nu suntem împreună, nu avem o relaţie.
Noi doar ne bucurăm unul de celălalt, ne simţim cel mai bine împreună.

Prefer aşa ceva, decât o relaţie plină de minciuni, ipocrizie. Prefer să simt că mă iubeşte, decât să-mi zică un "Te iubesc" fals de "n" ori pe zi din prima săptămână. Prefer să merg cu el la mormântul mamei lui, ca astăzi, şi să mă simt specială, pentru că nu mai aduce pe nimeni acolo. Prefer glumele lui proaste. Prefer ironiile şi tachinările lui, dulcegăriilor false şi patetice.

Îl iubesc şi asta e tot.

Concept al iubirii.

Iubirea este, desigur, un subiect intens discutat. A fost trăită timp de mii de ani de milioane, chiar miliarde de oameni. A iscat dispute, neînţelegeri, conflicte, până şi războaie. Există o multitudine de opere realizate pe tema iubirii: poezii, romane, poveşti, melodii, tablouri, fotografii, filme, sculpturi etc. Fiecare om are formată o imagine, o idee despre ceea ce înseamnă acest cuvânt, iubire. Şi pentru fiecare, definiţia iubirii e diferită. Orice persoană se simte în stare să spună sau să exprime măcar două cuvinte legate de iubire. Dar oare câţi au cunoscut iubirea adevărată? Câţi dintre ei, sau dintre noi, au simţit-o în plenitudinea şi frumuseţea ei? Câţi au înţeles-o într-adevăr?

Iubirea, în concepţia mea, este ceva ce simţi pentru o persoană la un moment dat. Nu e un ceva simplu, nu. E un ansamblu de senzaţii şi sentimente care pot fi declanşate de un singur sunet, o singură imagine, un simplu miros sau atingere. Poate avea diverse forme. Unii zic că poate avea şi diferite intensităţi. Dar eu cred că iubirea adevărată, cea specială, nu poate avea termen de comparaţie. E simplu: există sau nu există. Nu poţi să spui „îl iubesc pe Ion mai mult decât pe Radu”. Asta înseamnă că ce simţi pentru Radu e afecţiune, ataşare, dar nu iubire. Iubirea funcţionează pe principiul totul sau nimic. Când iubeşti, totul se schimbă. Lumea ta se învârte în jurul acelei persoane speciale, nimic nu e mai important. Când iubeşti şi eşti iubit în adevăratul sens al cuvântului, nebunia e sora ta bună, fiecare zi merită trăită, te simţi în stare de orice, capeţi puteri noi, nu mai există imposibil pentru tine.

Despre asta vreau de fapt să vorbesc. Am auzit într-o perioadă, şi am văzut şi postări pe net cum că între Romeo şi Julieta nu ar fi fost iubire adevărată, ci între cei care rămân împreună până la bătrâneţe e iubire. Prima parte e o aberaţie totală, şi o să explic imediat de ce. Cât priveşte a doua parte, eu una nu am auzit sau văzut bătrâni care să fi fost împreună toată viaţa şi să se iubească la fel până în ultima zi. Dacă există, aş fi încântată să-i cunosc. Poate or fi prin lumea asta câţiva... Dar ce încerc să spun e că iubirea înseamnă nebunie, dăruire completă, intensitate maximă în fiecare clipă. „Romeo şi Julieta” e o poveste de iubire tocmai fiindcă e plină de intensitate. Sentimentul dintre cei doi e sincer, e real pentru că ei nu concep viaţa unul fără celălalt. De aceea, în final, au murit unul lângă altul. Asta înseamnă iubirea.

Din punctul meu de vedere, între cuplurile care rămân împreună până la bătrâneţe şi moarte nu e iubire. Sau cel puţin, nu genul ăsta de iubire. Cred că obişnuinţa defineşte cel mai bine o astfel de relaţie. Poate exista un sentiment de ataşare, de afecţiune, cei doi se pot înţelege bine, ajung să se cunoască la perfecţie, se pot iubi ca prieteni, dar ce simt ei nu e iubirea care e sinonimă cu dragostea. Aceasta e greu de menţinut, necesită multe resurse, iar oamenii obosesc, se schimbă, uită, se plictisesc sau pur şi simplu se trezesc la realitate. Lumea reală, palpabilă e în continuă mişcare şi asta influenţează şi lumea imperceptibilă a ideilor şi sentimentelor. Deci schimbarea e iminentă şi iubirea se pierde în ceaţă, dispare prin conflicte interioare sau exterioare care duc la întrebări, îndoieli, neîncredere.

Asta e părerea mea. Sunt tânără, poate mai am multe de învăţat. Poate nimic din ceea ce am scris nu e corect. Dar asta cred momentan. Nu cred că o să găsesc o persoană pe care să o iubesc toată viaţa. Sunt în dubii dacă merită să te căsătoreşti sau nu. În ultima vreme aud tot mai des de oameni care se despart după câţiva ani. Nu-i condamn. Doar mă întreb de ce m-aş căsători dacă într-un final tot ajung la divorţ. Lăsând la o parte relaţiile bazate pe diverse interese, poţi să trăieşti cu o persoană fără să fii căsătorit. Ba chiar mi se pare mai ok aşa, fără obligaţii. O să spuneţi că în felul ăsta pot apărea conflicte legate de bani, responsabilităţi, chestii legale ş.a.m.d. şi eu vă spun că dacă apar astea, înseamnă că iubirea a dispărut. Deci relaţia e una bazată doar pe obişnuinţă, pe apropierea care s-a creat între cei doi, pe obiceiuri create împreună. Care-i rostul să continui aşa? Comoditatea, frica că nu vei găsi pe altcineva, că e greu să o iei de la capăt, copiii? Astea sunt scuze.

Fiinţa umană e leneşă. Preferă să se complacă într-o situaţie acceptabilă decât să caute absolutul, să trăiască viaţa din plin. Mediocritate. Iubirea poate fi orice, dar nu mediocră. Eu nu mă voi mulţumi cu o astfel de relaţie dominată de cotidian, de rutină, afundată în grija zilei de mâine, relaţie în care oamenii au uitat să se bucure de prezent, să-şi zâmbească, să se simtă invincibili împreună. Eu voi iubi şi voi fi iubită.

În iubire se arată plenitudinea existenţei. – Dumitru Stăniloae 

Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. - Osho 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. – Ionel Teodoreanu 

   M-am schimbat de câteva luni încoace. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar eu sunt împăcată cu mine însămi. Însă asta a afectat relaţia mea cu unele persoane din jurul meu. M-am certat cu cea mai bună prietenă a mea. Nu mai era la fel de ceva timp. Nu ne mai plac aceleaşi lucruri, nu ne mai simţim la fel de comfortabil împreună. Acu' 2 zile m-am enervat şi i-am vorbit urât, i-am zis lucruri care înainte nici nu le-aş fi putut gândi. Cred că amândouă am crescut, ne-am maturizat, am luat-o pe căi diferite. Am hotărât să lăsăm să treacă o perioadă... Eu trebuie să mă regăsesc, să-mi limpezesc gândurile. Apoi vom vedea ce va fi. Nu ştiu dacă vom mai fi prietenele nedespărţite de acum câteva luni. Toţi ştiu că ne avem ca surori, că nu există secrete între noi, că împărtăşim orice. Ei bine... sper ca după perioada asta, să ne întâlnim întâmplător într-o zi, să începem să vorbim şi să fie totul ca înainte. Deşi mi-e frică că o voi pierde pentru totdeauna. Şi nu ştiu ce m-aş face fără ea...
   Eu mă iubesc aşa cum sunt, dar ştiu că am fost mai rece cu ea în ultima perioadă. Însă asta o să se schimbe. Trebuie să învăţ să-mi exprim sentimentele fără ruşine, să-i arăt cât de mult ţin la ea. Ăsta e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l schimb la mine. Şi va fi bine. Trebuie să fie bine.

Ceai.

    

    Mi-am pierdut logica şi fac numai prostii. Nu mai sunt în stare să iau decizii ca lumea. Confuzia din minte mi se reflectă şi în gesturi, sunt neîndemânatică, adormită, apatică. Unde e tipa aia deşteaptă şi grijulie, mereu zâmbitoare, care se ferea de necunoscut, de înjurături, de sex, de băutură, de nopţi pierdute în cluburi?... Mă gândesc tot mai des în ultima vreme că mi-ar plăcea să fumez. Aşa, ocazional. Mă imaginez cu ţigara în mână, expirând fumul de ţigară după o partida cu un mai mult sau mai puţin cunoscut. Sau pur şi simplu după o ceartă cu mama. Numai gândul ăsta mă face să mă simt mai relaxată. Şi mama îşi face atâtea griji… La urma urmei am noroc de ea. Cred că e singura care o să se gândească la mine şi o să-mi fie alături toată viaţa. Şi când mă gândesc cât rău i-am făcut… şi probabil îi voi mai face. Poate voi fi şi eu mamă într-o zi - dacă ajung destul de responsabilă încât să am grijă şi de altcineva în afară de mine. Eu, mamă. Cât de ciudat mi se pare acum…

    Sunt plecată în lumea mea. Mă pierd în şirul gândurilor, mă pierde timpul cu minutele care devin ore, trezindu-mă a doua zi fără să am habar cum a trecut noaptea, când am adormit. Aş putea să stau zile în şir privind în gol, ascultând muzica care mă calmează… gândindu-mă la tot sau la nimic. Ce existenţă derizorie ar fi asta!

    Şi beau din ceaiul ăsta. Am mâncat prea multe prăjituri azi, deci e fără zahăr. Nu vreau să mă mai îngraş.

    Vreau să arăt bine. Pentru tine. Ştiu că atunci când mă faci grasă o zici în glumă, ca să mă ironizezi, dar asta nu înseamnă că pot să mă neglijez… Tu eşti sigurul care-mi lipseşte acum. În balcon, cu ceaiul lângă mine, ascult muzică la volum încet, în combinaţie cu sunetul greierilor şi al maşinilor din depărtare, şi te aştept. Eşti la muncă. Până la 12. Mi-e dor de tine. Tu mă faci să simt atâtea lucruri, îmi dai încredere în mine, eşti sprijinul meu când prietenii mă lasă baltă. De fapt, cred că ai fost şi eşti cel mai bun prieten al meu. M-ai învăţat să trăiesc fiecare moment, să profit de orice şansă, să nu pierd timpul gândindu-mă „ce ar fi dacă” şi să acţionez. Am învăţat de la tine că limitele nu trebuie să-ţi fie impuse de alţii, ci să vină din interior, orice ai face. Fără tine parcă îşi ţes păianjenii pânza în corpul meu, în viaţa mea. Şi fără tine, vezi, fac numai prostii, ca o copila care are în faţă o lume întreagă şi crede că poate face orice.

    De ce e aşa greu să ne înţelegem mai mult de o săptămână, două? De ce trebuie să existe mereu ceva care ne face sa uităm ce avem şi să ne supărăm ca proştii? Vreau să fii lângă mine aici, acum, mereu. Vreau ca peste 10, 20, 40 de ani să fim tot noi. Aşa, nebuni, nesăbuiţi - tu mai mult ca mine - , trăind după propriile reguli, fericiţi într-o lume fără salvare…

Oare nu e posibil? 

Despre frumuseţe şi alte bălării.

   „Atât de frumos!”

   „Frumoasă!”

„Ce frumoasă eşti.”

„Superb.”

„Frumuseţe.”

The perception of beauty is a moral test.  (Henry David Thoreau)

Frumos, frumoasă, frumuseţe. Oare nu folosim cuvintele astea prea des? Ce înseamnă până la urmă frumuseţea? Pe ce criterii te bazezi când declari că ceva sau cineva e frumos şi cum poţi fi sigur că aşa e? Nu e oare toată percepţia omului despre lume una subiectivă? Şi dacă da, atunci cum se poate stabili o idee universal valabilă despre frumuseţe?

Cu riscul de a părea arogantă, vă spun că mi se adresează aproape în fiecare zi complimente de genul celor de mai sus. Nu pot fi ipocrită iar prea multă modestie nu face bine, da, ştiu, arăt bine. Nu sunt complet mulţumită de mine, mereu este loc de mai bine, dar cred că pot să afirm cu încredere că nu sunt deloc urâtă, sunt chiar drăguţă, şi asta îmi aduce destule complimente. Despre avantajele şi dezavantajele acestor complimente, voi vorbi mai încolo. Nu-mi place să spun că sunt frumoasă (decât la mişto), pentru că nu mă percep aşa. Nu spun asta pentru a părea modestă sau, cum fac alţii, ca să atrag şi mai multe complimente, ci pur şi simplu pentru că am o idee diferită asupra a ceea ce înseamnă frumuseţea.

Cred că în ziua de azi vorbele astea amabile se folosesc prea mult. Nu mă înţelegeţi greşit, nu aş vrea ca oamenii să se înjure pe stradă sau ceva de genul. Dar gândiţi-vă de câte ori nu aţi făcut un compliment unei persoane care nu îl merita pentru că eraţi prieteni, pentru că încercaţi să legaţi sau să menţineţi o relaţie, pentru că aveaţi nevoie de ceva de la persoana respectivă sau doar pentru că aşa e frumos, pentru că e politicos, trebuie să fii amabil, drăguţ cu persoanele din jur. Ok, asta e adevărat. Nu poţi să-i spui cuiva în faţă „eşti urât” sau „eşti grasă”, mai ales dacă vrei să obţii ceva de la acea persoană. Problema e că se exagerează, mult. Şi dacă tu poţi să minţi, crezi că alţii nu te mint, la rândul lor, pe tine? Mi se pare că oamenii sunt totuşi împăcaţi cu ideea asta. Ştim cu toţii că se exagerează, că se minte mult şi ne continuăm vieţile aşa, profitând de cei mai naivi, care încă nu au învăţat lecţia.

Şi atunci când fac complimente adevărate, în care chiar cred, oamenii tot exagerează. Nu toţi sunt frumoşi, nu toată lumea arată bine, nu e totul roz. O mamă nu-i poate spune copilului ei că e urât. Pentru ea e cel mai frumos din lume. Dar conştientizează la un moment dat că nu trebuie să-l facă să creadă ceva ce nu e real. Oricât ai ţine la o persoană, nu e bine să o minţi, să-i spui că e frumoasă, dacă nu e aşa. Ar putea să se facă de râs, să fie ridicolă din cauza asta. Nu e ok. Se spune că atunci când iubeşti pe cineva, nu îi mai vezi defectele sau cusururile. Nu e adevărat, le vezi, dar ajungi să le iubeşti şi pe ele ca parte din persoana îndrăgită. Asta nu înseamnă însă că ele nu mai există. Şi tocmai datorită iubirii pe care o porţi unei persoane, trebuie să fii sincer cu ea şi să-i atragi atenţia cu privire la anumite lucruri.

Probabil te-ai gândit acum că o persoana întreagă la minte are o idee cât se poate de clară asupra imaginii sale şi nu e nevoie să-i spună cineva că are nasul cam mare, că nu e ok să poarte bluze aşa strâmte pentru că i se vede burta, sau că o anumită tunsoare nouă nu i se potriveşte. Da, cineva cu o percepţie realistă asupra lumii şi asupra propriei persoane nu are nevoie de asta; dar e incredibil cât de mult depind oamenii de părerea celorlalţi în ziua de azi şi cât de uşor pot fi influenţaţi de ea.

Spuneam ca am o idee diferită despre frumuseţe. Mi se pare că atributul acesta este oferit prea multor persoane care nu îl merită. Aşa cum nici eu nu cred că merit să fiu considerată frumoasă, sunt multe persoane cărora ai putea să le spui că sunt drăguţe, simpatice, plăcute, că au ochi frumoşi, că le stă bine îmbrăcate într-un anumit fel, dar nu că sunt frumoase. Frumuseţea presupune, în concepţia mea, o combinaţie de elemente care separat nu sunt frumoase, dar împreună formează un ansamblu care te lasă fără cuvinte. Frumuseţea e ceva în faţa căruia rămâi uluit, ceva care nu are asemănare. Frumos e un lucru care fascinează, care cauzează nebunie, care e diferit într-un mod bun. Nu există frumuseţe comună. Comun înseamnă neimpresionabil, iar frumuseţea tocmai efectul acesta ar trebui să-l aibă, să facă impresie.

Frumuseţea e banalizată în ziua de azi. Frumuseţea de azi nu mai este frumuseţe, ci o urmă a ei şi asta e trist. Dacă atunci când vrei să faci complimente unei persoane care nu e neapărat frumoasă, i-ai spune că îi stă bine părul, că o prinde bine o anumită culoare sau, oricum, ceva mai original şi mai aproape de realitate, nu crezi că te-ai simţi şi tu mai bine? Simplul fapt că o persoană are ceva ce te atrage, nu o face frumoasă. Oamenii se lasă înşelaţi de iluzia asta, mulţi ştiu să profite de anumite trucuri pentru a părea speciali şi de aici pornesc multe complimente spuse aiurea. Aiurea, pentru că omul este subiectiv. Oricât ar încerca, nu poate să se detaşeze complet de sentimentele sale, de anumite prejudecăţi sau păreri anterior formate, de influenţa altor oameni. Deci când faci un compliment sincer unei persoane importante, asigură-te că a înţeles că asta e părerea ta. Nu poţi vorbi în numele lumii.

Prin asimilarea şi compararea mai multor păreri, se pot stabili unele coordonate după care se analizează mai apoi diferite lucruri sau persoane. Se întâmplă ca mulţi oameni să împărtăşească aceeaşi idee cu privire la un anumit subiect. Dar aceiaşi oameni pot să se contrazică în legătură cu altceva. Pentru că există lucruri care ţin de instincte, de simţuri, care vin din partea primitivă a oamenilor şi care sunt aproximativ universale. De asemenea, evoluţia asemănătoare, în acelaşi tip de mediu, în acelaşi gen de societate, în aceeaşi epocă face ca oamenii să aibă puncte comune, în modul de a gândi, în comportament şi manifestare. Dar chiar şi atunci se găsesc neînţelegeri, opinii distincte. Nu există oameni identici din toate punctele de vedere, prin urmare, nu văd cum ar putea exista o imagine universală a frumuseţii. Ce e frumos pentru unul, poate fi urât pentru altul.

Ce am vrut să spun e că oamenii ar trebui să se mai tempereze şi să fie mai atenţi cui şi cum fac complimente. Doar pentru că ai fost înzestrat cu darul vorbirii, nu înseamnă că trebuie să faci abuz de el când nu e nevoie. Dacă oamenii ar învăţa să vorbească ce, cum şi când trebuie, dacă ar fi mai atenţi la ce e adevărat şi ce nu, nu ne-am mai confrunta cu atâtea neînţelegeri, nu ar exista oameni cu o părere prea bună sau prea rea despre ei înşişi. Când unui om i se repetă de multe ori ceva, ajunge să creadă acel lucru. Deci ai grijă data viitoare când deschizi gura. Chiar vrei să se creadă ceea ce ai de gând să spui?

iReal.

Valuri... Sunt atât de însetată de mare încât acum am şi impresia că aud valuri.
Nisip... Parcă aş dormi pe nisip. Şi e cineva lângă mine...
Marea. Deschid ochii şi îmi revine totul în minte. Sunt la mare. Şi tu, iubitul meu, eşti lângă mine.

Am ajuns azi-noapte târziu, pe la două. Eram atât de fericită că mă aflu aici, încât ţi-am zis că vreau să facem imediat baie şi apoi să dormim sub stele. Tu ai fost surprins să auzi asta de la mine. În mod normal mi-aş fi făcut griji că nu avem unde să stăm, că mai e mult până dimineaţă. Tocmai de asta ai fost şi de acord, fiindcă ştii că nu fac aşa ceva în fiecare zi; nu mă hotărăsc de pe o zi pe alta să plec de acasă, să-i las pe ai mei strigând în urmă: "Nu pleci nicăieri cu ăla!". Dar ştii... nu-mi mai pasă. Te am pe tine, am marea la doi paşi, am câteva zile în care nu o să mă gândesc decât la prezent.
Ne-am lăsat aseară bagajele la mal şi am alergat spre apă, aproape îmbrăcaţi, cum am coborât din tren. Briza mă îmbia de la sute de metri depărtare şi când am auzit valurile clocotind cu mânie, încercând să spargă ţărmul, nu am mai ştiut altceva. Trebuia să ajung acolo... Şi am devenit una cu apa când valurile se izbeau de corpul meu tremurând. Apoi te-ai apropiat şi m-ai sărutat, cu buzele sărate, cu hainele ude, ne-am contopit, am fost un singur trup, purtat de valuri, legănat înainte-înapoi în liniştea nopţii acompaniată de susurul greierilor.
Oboseala ne-a învins până la urmă. Aproape 8 ore într-un tren mizerabil şi sufocant pot năuci pe oricine. Baia ne-a curăţat însă de dezgust şi a instalat în oasele noastre o oboseală caldă, urmată curând de somn.
Aerul rece şi primele raze ale soarelui m-au făcut să mă trezesc. Tu încă dormi. Şi sforăi. Iar părul din nas ţi se mişcă. Cum de în noaptea asta nu m-a deranjat sforăitul tău? Presupun că eram beată de încântare şi prea obosită. Ah... e perfect! E un vis? Nu, nu e vis. Tu eşti cât se poate de real, întins pe nisipul moale, cu rucsacul sub cap. La fel şi nisipul dintre degetele mele, care acum e rece; iar părul încă mi-e umed de azi-noapte, când ne-am bălăcit. Deci e adevărat. Pot să mă bucur. Poate că până la urmă îmi este permis şi mie să aflu cum se simte fericirea deplină.

Te mişti şi tu. Ai deschis ochii. Bună dimineaţa, dragul meu. Ţi-am zis ce ochi mari faci când te trezeşti? Mă săruţi uşor şi privim amândoi răsăritul...

"Zi-mi că o să fim fericiţi zilele astea."
"Îţi promit, draga mea!"

Noapte de primăvară.

Luna mai a adus cu ea o haină nouă pentru natura moartă răsărită din iarna ce a trecut. Podoabele vii sunt miile de flori care întruchipează sufletul fiecărei plante, împărţind veselia lor în tot ţinutul, în inima fiecărui om.

Apusul soarelui poartă în urma lui un fior rece ce te cuprinde atunci când ultima rază de soare se ascunde la orizont şi împrospătează mireasma naturii. Cerul, senin acum, descoperă miliardele de lumânări albe agăţate pentru a veghea asupra întregii lumi pe timpul nopţii, perdea înstelată care a luat locul norilor ameninţători de ninsoare. Iar cântecul greierilor e atât de liniştitor.

Noaptea are un mister. Mulţimile de flori albe şi roz ale copacilor ascund printre ele fantasmele trecutului. Admirând imaginea naturii la lumina lunii, într-o noapte liniştită şi senină de primăvară, ţi se poate întâmpla să zăreşti un pom care parcă nu era în acelaşi loc mai înainte. O umbră ciudată, o rază de lumină care pare desprinsă din poveştile magice cu zâne. De fapt, ţi se pare. Frumuseţea naturii te face să visezi şi să-ţi imaginezi mai mult sau chiar să-ţi aminteşti ceva asemănător acelui peisaj magnific, să confunzi o rază pală de lumină cu un colţ din copilărie. Îţi aminteşti cum era când abia cunoşteai lumea şi te fascina fiecare lucru nou, ca apoi să te plictiseşti de el. Când o întrebai pe mama de ce e cerul albastru, de ce înfloresc copacii, de ce e aşa şi nu invers. Ea te lua în braţe, îţi explica calm sau îţi spunea că "o să înţelegi când o să fii mare". Cât ai urât fraza asta, cât de mult îţi doreai să creşti mai repede, să ştii tot.

Dar apar şi momentele petrecute cu bunica, femeia bătrână care te certa când făceai prostioare, când mâncai prea multe dulciuri. Protectoarea ta. Te apăra când ai tăi te certau; ce rău te simţeai atunci fiindcă mai devreme te-ai enervat şi ai ţipat la ea când ţi-a spus să mănânci tot din farfurie. Şi acum ai da orice să fie lângă tine, să te răsfeţe, să te tachineze. Parcă o vezi măturând prin curte, hrănind puişorii... Ah, dacă ai putea să o mai vezi câteva clipe, să o strângi în braţe, să-i mulţumeşti.

Imaginile din trecut se pierd în ceaţă şi sunt înlocuite încet de imaginea prezentului. Lumina nopţii pare a fi dată de flori şi nu de lună, un fior rece te înconjoară, melancolia te cuprinde, iar noaptea devine sursă a liniştii sufleteşti, dar şi a tulburării generată de fantasmele trecutului. Mereu vor fi acolo, dar nu sunt decât o amintire. Nu te mai ajută cu nimic acum.

(E mai pentru că am început să scriu asta prin primăvară, acum 2 sau 3 ani şi am dat peste ea zilele astea.)

Singura dorinţă.

punctuaţia o folosiţi voi cum vreţi în capul meu nu-şi are sens acum

aveam o singură dorinţă după ce scap de examene să merg la mare să stau toată ziua întinsă la soare să mă ard să mă enervez când nu mă bronzez uniform să simt nisipul fierbinte sub tălpi să-mi intre printre degete să mi se spargă valurile în faţă să uit de timp şi să-mi amintesc doar când mi se face foame să ies seara să trec prin zgomotul din centru şi să mă refugiez pe o plajă liniştită ascultând valurile mării şi ecoul melodiilor din cluburi sub lumina lunii să văd răsăritul ăla care nu-i altceva decât un răsărit obişnuit dar când eşti la mare cu persoana potrivită capătă proporţii imposibil de explicat în imaginaţie să înot să simt apa cum mă poartă pe ale ei valuri să mă sperii când ajung prea departe să îmi rămână sarea pe piele să mă usture nările să uit să uit de timp de griji fără trecut fără viitor doar prezent şi un prezent al naibii de ispititor chiar dacă durează doar câteva zile e intens prin simţuri absolut prin gândire cu sentimente care se clarifică abia după ce te întorci la rutină


e adevărat că distanţa uneori face ca sentimentele să se intensifice poate că de asta îmi lipsesc atât de mult lucrurile astea şi poate că dacă aş ajunge la mare m-aş lovi de multe inconveniente care ar micşora fascinaţia asta poate că nu ar mai fi la fel dacă nu mi-ar mai plăcea sau din contră m-ar cuprinde o dragoste şi mai profundă dar nu mai contează nu o să mai ajung acolo încă un an în care mă resemnez un an în care totul a fost intens dar scurt şi cu final prost de cele mai multe ori mă rog jumate de an şi am iubit şi am plâns şi am râs şi am sperat mare greşeală să speri    şi marea era singura evadare locul în care speram să las totul în urmă să marchez un nou început fie cum o fi nu aveam nevoie de nimic altceva


nu s-a sfârşit vara dar pentru mine e terminată şi gândurile nu mi se opresc aici dar e prea mult ca să continui

Am trecut de la tristete la bucurie si inapoi de vreo 3 ori astazi. E ciudat, sunt ciudate sentimentele. Acum jumate de ora imi venea sa sar, sa cant de bucurie si acum sufletul mi se sfasie in doua: o bucata pentru cel ce a fost, o bucata pentru cel ce este. Cand vrem sa lasam o persoana in urma, la inceput credem ca o sa fie usor. Nu invatam niciodata ca fiecare persoana care pleaca din viata noastra lasa un gol, ia o parte din puzzle-ul al carui nume il purtam cu ea. Sau, suntem constienti de asta, dar speram mereu ca nu va durea la fel de mult aceasta desprindere. Si pentru putin timp, e chiar ok. Dar vine un moment in care un sunet, o imagine, un miros, ceva, declanseaza un val de amintiri. Culmea, doar amintiri frumoase, momente petrecute impreuna, conversatii, chestii dragute, care stii ca iti vor ramane mereu in minte si peste cateva luni sau ani te vor face sa zambesti, dar acum, simti fiecare amintire de asta ca o sageata in corpul tau. Ce usor ai uita daca s-ar sterge tot ce a fost odata cu despartirea. Daca nu ar mai exista melodiile pe care le ascultam impreuna, sau locurile in care ne intalneam... Daca nu ar mai fi vorbit cu mine, as fi putut fi bucuroasa in continuare. As fi crezut ca a inteles, ca incearca sa treaca peste si asta e. Asa, m-a facut sa ma gandesc, poate tine mai mult la mine decat credeam. Oricum nu s-ar fi schimbat. Nu ar fi fost nimic diferit. Mereu scuze si motive. Daca nu l-as mai vedea si nu as mai auzi de el...
Golul care ramane in urma se umple in timp cu alte sentimente, alte persoane, alte momente. La mine a vrut sa se umple prea repede. Dar acum ne-am lamurit. Nu o sa ma mai deranjeze, si eu o sa fiu fericita. El chiar merita, si stiu ca nu o sa ma faca sa ma simt neglijata, plictisitoare sau in vreun alt fel. A fost atat de neasteptat. Din prieteni buni sa ajungi la ceva mai mult intr-o zi... Nu credeam ca o sa mi se intample. Ar trebui sa fie bine, ma rog, cu mintea mea bolnava nu stiu cat va dura, dar oricat ar fi, va fi frumos si abia astept sa trec si prin asta. Am zis ca traiesc clipa si nu mai gandesc la consecinte. Toti avem de suferit la un moment dat, deci nu are rost sa te sacrifici pentru binele altcuiva.
Unele relatii sunt pentru conversatii, unele pentru sex, altele pentru micile dragalasenii si alinturi. Daca gasesti combinatia perfecta esti cel mai norocos. Eu mai am de cautat, dar vointa nu-mi lipseste, deci sunt pregatita oricand sa o iau de la capat. Puzzle-ul meu e conceput dintr-un numar mare de piese care se pierd si se inlocuiesc usor.

ceva

Ma uit si ma gandesc si iar ma uit. Nu stiu ce sa cred, nu mai am incredere in oameni si e greu sa traiesti asa.
Simt ca imi pasa prea mult, sunt prea sensibila, si ma astept ca macar unele persoane din viata mea sa ma trateze asa cum cred ca merit. Nu stiu, nu stiu nimic...
De ce? De ce nu pot citi ganduri? Daca as sti ce simte pentru mine as fi linistita, dar presupun ca nu ar mai avea niciun farmec. Parca as avea iar 14 ani. Mi-e somn si imi vine sa plang si vreau sa intru intr-un vis din care sa nu ma mai trezesc; un vis in care eu sunt tot pentru el si el e tot pentru mine. Sentimentele sunt greu de perceput, greu de aratat, greu de inteles. Tot ce vrei e sa fii sigura ca tu insemni ceva pentru cineva, ca nu esti invizibil, ca cineva se gandeste la tine. Dar cum? E imposibil.
Ma simt neputincioasa si lipsita de orice motivatie. Sunt satula sa trag de oameni, mi s-a acrit de tot. Mereu sunt in plus, mereu e ceva sau cineva mai important, nu-mi gasesc locul si simt ca nu o sa-l gasesc niciodata. Ce simplu ar fi daca nu as avea sentimente si nu mi-ar pasa. Dar pot? Nu, normal ca nu. Totul e un mare rahat; imi doresc sa nu fi existat, sa nu fi cunoscut lumea asta nenorocita.

Incertitudinea ma va ucide.

Joi după-amiază.

Perdeaua dansează după vânt, dar am impresia că se mişcă pe melodia asta care creează dependenţă. Cred că e singura despre care pot spune că e preferata mea. Eu, care înainte nu puteam să-mi aleg nici culoarea preferată. Da, m-am schimbat.

Parcă aş pluti  spre norii grei de ploaie care se tot învârt de vreo două ore în jurul caselor din sat. Să ajung acolo, între stropii de apă, să mă răcoresc după zăpuşeala de astăzi. Un aer uşor rece, mirosind a ud trece printre crengile copacilor şi deasupra pământului. Visez cu ochii deschişi. Aş putea sta aşa la nesfârşit, ascultând-o pe Sia cu piesa asta care te deconectează complet de la realitate. Şi gândindu-mă la nimic.

Pentru ce se agita tata aşa tare când a ajuns acasă? Ţipa la mine de parcă nu ştia că puţin îmi pasă de animalele alea. Asta nu e lumea în care trăiesc. Sunt cu mult deasupra nimicurilor ăstora care nu mă impresionează cu nimic. Sunt departe de mentalitatea lui şi lumea mea nu are nimic de-a face cu cea în care a crescut el. Ar trebui să se întoarcă acolo şi să dea ordine pădurii în care a copilărit.

Se întunecă şi îndată trebuie să aprind veioza ca să mai pot scrie. Am teză la mate mâine. Şi în curând şi bac.

Unii cred, citindu-mi postările, că sunt mereu tristă sau deprimată. Sunt momente prin care trece orice om, mai bune, mai rele. Nu ştiu de ce mie îmi place să scriu ce simt când sunt supărată, dezamăgită, nervoasă. Probabil aşa mă descarc şi mă simt mai bine după. E ca şi cum o bucată de hârtie sau o pagină de internet sunt mai interesate de ce mi se întâmplă. Oamenii au fiecare problemele lor, nu se gândesc mereu la mine.

Dar asta nu îneamnă că sunt deprimată. Sunt de obicei cu capul în nori, indiferentă la ce se întâmplă în jurul meu.

Fericirea mea stă în lucruri mărunte. Cei care mă cunosc ştiu că zâmbesc destul de des, sunt veselă, dar asta e aşa, o stare de suprafaţă care trece repede. Nu am simţit de mult împlinirea aceea, fericirea deplină de care se vorbeşte. De fapt, nu ştiu dacă am simţit-o vreodată.

Chiar m-am schimbat. Uite numai cum arată biroul ăsta. Când mai vedeai aşa dezordine la mine înainte? Şi totuşi nu mai plouă. Norii ăştia doar se dau mari în faţa mea. Ar trebui să recapitulez ceva la mate.

Soulmates never die… nu i-a zis nimeni tipului ăstuia de la Placebo că nu există aşa ceva?

8'. Cuvinte nerostite

Am încercat, dar nu merge. Să mă prefac că sunt fericită pot, dar ce folos dacă în realitate mă simt groaznic… Nu fac altceva decât să mă autodistrug. Ştiam că aşa se va întâmpla. Speram totuşi că o să te schimbi, nu ştiu de ce. Vezi tu, speranţa nu moare niciodată, dar eu am sperat ceva imposibil. Nu înţeleg cum poţi să ţii la o persoană şi să te porţi aşa cum faci tu, să-i faci atât rău.

Am încercat din răsputeri să fiu mai indiferentă, să nu mai am aşteptări , dar singura metodă prin care am reuşit asta a fost accentuându-ţi defectele şi începând să te urăsc. A fost chiar uşor, ştii. În ultimul timp nici nu pot vorbi cu tine, simt o repulsie, o scârbă chiar atunci când mă saluţi. Şi e ciudat… nu ştiu. Aş vrea să fim împreună dar tu nu o să te schimbi şi aşa nu se poate. Mereu am gândit că dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti aşa cum e, nu vezi nimic greşit la el, deci nici nu îţi doreşti să-l schimbi cu ceva… Poate că eu nu te iubesc. Poate e doar o atracţie inexplicabilă, ‘cause, well, you know we’ve had bad karma from the start. În fine, poate nu vreau neapărat iubire, poate am doar nevoie de cineva care să mă trateze aşa cum merit. Am nevoie de atenţie, lucru pe care tu nu mi-l poţi da.

Asta nu e relaţie, sau cel puţin nu e genul de relaţie pe care mi-o doresc eu acum. Credeam că dacă am vorbit deschis şi am stabilit oarecum nişte chestii o să-mi fie mai uşor. Şi la început chiar a fost ok, am alte lucruri care ar trebui să mă preocupe, tu trebuia să fii doar "un bonus", dar apoi mi-am dat seama că mă mint pe mine însămi. Mă aflu în aceeaşi situaţie ca înainte, gândindu-mă mereu la tine, făcându-mi griji şi sperând că o să fie bine; iar pentru tine totul pare aşa simplu şi uşor. 

De asta mi-e greu să cred că ai putea să ţii la mine. Ştiu, am observat, nu îţi place să-ţi arăţi sentimentele faţă de o persoană, ţi-e frică să nu pari vulnerabil. Nu te condamn pentru asta, după tot ce ţi s-a întâmplat şi cu anturajul în care ai crescut, e de aşteptat. Dar pentru mine nu-i uşor să concep cum poţi să spui că te gândeşti tot timpul la mine şi să treacă zile întregi fără să-mi dai vreun semn, pentru că, vezi tu, eu nu pot să fac asta.

Nu pot să continui aşa când ştiu că pot avea ceva mai bun. O să-mi fie greu la început, o să-ţi simt lipsa, o să am momente când o să vreau iar să vorbesc cu tine; sper totuşi că nu o să se întâmple. Şi apoi, timpul le rezolvă pe toate, nu? Asta e.

Ascultă: Bottom of the Ocean

I'll be big enough for both of us to say: be happy.

Asta trebuia să-i spun. Trebuia... dar nu am putut, mereu am avut probleme să le spun oamenilor în faţă ce simt. Dar de scris e uşor. E de ajuns o propoziţie ca apoi să curgă şiruri de cuvinte până mă descarc şi îmi dezvălui toate gândurile. Dacă l-aş fi avut în faţă nu aş fi putut să-i spun lucrurile astea, aş fi început să plâng ca o proastă şi atât. Blocată de un zid invizibil. Acum, aşa, nici nu o să ştie. Poate aşa e mai bine.

8. i n i m a

Ah, cheile! Pe unde naiba le-am pus oare de data asta? ... Atât, v-am găsit! La dracu! Le mai scap şi pe jos, nu-i de-ajuns că deja am întârziat. Dar nu pot pleca fără să-mi închid în lanţuri trădătoarea asta de inimă. Nu când mă întâlnesc cu el.

Două atrii, două ventricule şi sânge care curge prin ele. Simplu, nu? Când nu simţi nimic, da. Dar când intervin fantasticele noastre sentimente nu mai e aşa uşor de înţeles şi de suportat. Dacă ştii ceva anatomie întelegi că atunci când eşti agitat, emoţionat inima primeşte impulsuri care o fac să bată mai tare, pulsul creşte şi apar semne care te trădează. Nu e greu de fapt să concep chestia asta. Greu este să suporţi situaţia sau să te controlezi, să disimulezi măcar. Totuşi oamenii învaţă să mintă şi fiindcă, în general, nu studiază psihologia omului, nici nu prea îşi dau seama când sunt minţiţi. Am învăţat pe propria piele ce uşor e să minţi. Chiar dacă ţie ţi se pare că vorbele sunt goale, fără ecou, ceilalţi nu le percep aşa; le iau drept adevărate. Gesturile te pot trăda, dar în timp ajungi să le păcăleşti. Sentimentele sunt cele pe care trebuie să le ascunzi. Nu e de ajuns întotdeauna dar mai mult nu poţi face, nu poţi să le controlezi, să le selectezi după preferinţă ca atunci când îţi faci un playlist cu melodii pe care vrei să le asculţi într-un anumit moment.

Ok, am încuiat inima, cheia e în siguranţă în spatele zâmbetului fals şi al superficialităţii. Acum pot să mă prefac. Fii indiferentă, fii indiferentă, zâmbeşte... Uite-l, mă aşteaptă. Ce chestie! De obicei eu îl aşteptam pe el. Acum vede şi el cum e. Shit! Calmează-te. De ce zâmbeşte aşa frumos şi face faţa aia de copil? Pfiu... E bine inimă, eşti tot acolo. Ai început să te obişnuieşti, nu? Stai să vezi ca acum mă sărută... Oh, şi mâna în păr.

Ce naivă eşti. Te topeşti dintr-un sărut. Nu vezi că se joacă cu tine? Te cheamă numai când are el chef, îţi răspunde când vrea, te joacă pe degete. Şi tu inimă, încă mai baţi pentru el, te agiţi degeaba. Îl urăsc. Am ajuns să văd cum e să urăşti şi să iubeşti pe cineva în acelaşi timp. Credeam că e o iluzie, dar nu, se poate şi asta. Uite-l cum stă acolo şi zâmbeşte de parcă lumea îi aparţine. Şi tu odată cu ea. De ce nu poţi trăi fără el, de ce nu eşti fericită fără el? Şi de ce nu-i bine nici cu el făcând parte din viaţa ta?

Cum ar fi să ne vedem în fiecare zi, să mă ţină de mână când vreau eu, să mă strângă tare în braţe când am nevoie, să-mi spună că sunt frumoasă când sunt tristă şi că nu are nevoie de altcineva dacă e cu mine... Mda, hai, nu mai visa. Nu o să se întâmple, ştii asta.

Nu îl înţeleg de ce e aşa, nu mă înţeleg pe mine de ce încă ţin la el când inima mea e atât de fragilă, şi se destramă, se micşorează. Anatomia nu-mi mai explică şi asta. Poate o să învingă ura într-o zi. Dacă nu, totul se va termina când tu, inimă, vei muri. Şi eu odată cu tine.


Ascultă:   The Pretty Reckless - You 

1'. Change, growing up, who knows?

Stau aici, într-o mare de lacrimi şi muci… Nu e o mare ca cea Mediterană, mai degrabă una mică ca Marea Marmara. Curenţi tulburi îi străbat apele şi mă înfricoşează. E apă în jurul meu, dar eu mă simt ca un peşte care, ajuns la mal, s-a zbătut cât s-a zbătut, apoi şi-a dat seama că e inutil ceea ce face şi acum s-a liniştit; respiră greu, din când în când… Doar o minune l-ar putea salva. Poate vine fluxul din nou şi îl duce în apele lui, dar nu… nu mai rezistă până atunci. Dar dacă îl găseşte cineva şi îi redă viaţa aruncându-l înapoi în mare - casă a entuziasmului şi a bucuriei, viaţă care merită trăită… Nici aşa nu pare posibil. Mai degrabă ar ajunge hrană pentru pescăruşi sau pentru oameni. Vânători înfometaţi care vor să-i scoată viscerele, să se înfrupte din el, să-i ia tot pentru ca ei să se sature, ei să fie multumiţi, fericiţi, vii. Tot ce poate face e să spere că oricare i-ar fi sfârşitul, acesta să se grăbească si să termine totul mai repede… Vântul a uscat deja totul în jur. Nu e soare. Dar nici ploaia nu dă semne de a-şi face apariţia. Aerul are ace de indiferenţă care îi zgârie căile respiratorii până la sânge…

Nulitate. Derizoriu. Ce e mai insignifiant decât asfixierea unui peşte mediocru pe malul banal al unei mări de suferinţă?

Marea Marmara s-a mărit totuşi. A ajuns la întinderea şi adâncimea Mării Negre. Curenţii sunt tot mai reci, apele mai adânci, populate de specii însetate, flămânde, care se consumă unele pe altele. Sfârşitul e aproape. Au stors picătură cu picătură tot entuziasmul copilăresc, toate speranţele nevinovate şi pofta de viaţă din mine. M-au atacat mereu, din toate părţile. M-am ferit cât mi-a stat în putinţă, asemenea peştelui comun care se ascunde de prădători. Mereu …

A ajuns să fie prea mult, am capitulat, am renuntat la orice fel de apărare sperând într-un sfârşit rapid şi nedureros. Nu a fost aşa, a durut. Încă mai doare şo acum atingerea semnului făcut de lucrurile care au ucis minuţios fetiţa plină de viaţă, pofticioasă şi veselă. Finalul ei a însemnat resemnare şi acceptarea unei lumi imperfecte, mediocre, triste. O lume care tinde spre nimic, spre limita 0. Mă întreb uneori dacă ar putea coborî şi sub aceasta. Dar cui îi pasă? Mie cu siguranţă nu. Acum nu. Eu trebuie să-i ignor pe proşti, să-i ocolesc pe intelectuali şi să mă feresc de artişti. Ei îmi pot face cel mai mult rău. Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Trebuie să iau lucrurile ca atare şi să nu cad în extreme. Care ar fi scopul oricum? Timpul nu stă în loc, aşa că de ce să mă consum? Nimic nu merită efortul în afară de propria mea persoană. Doar în mine merită să investesc pentru că ştiu că nu mă voi dezamăgi niciodată. În rest, indiferenţa va fi expresia mea. Indiferenţa m-a urmărit, m-a persecutat şi într-un sfârşit a reuşit ceea ce şi-a propus - m-a transformat în sclavul ei supus, împăcat.

1. Plouă.

Şi se adună chestii… Şi plouă afară… Nu eşti în stare de nimic; cum zicea şi el: eşti degeaba. Nu contezi pentru nimeni, dar atât de mulţi contează pentru tine. De ce iţi pasă? De ce te frămânţi din cauza lor? Nu ştii deja că oamenii sunt cele mai groaznice animale? Oribile chiar. Te folosesc, minţindu-te, se joacă cu tine şi apoi te părăsesc, dar tu, tu tot le simţi lipsa, oricât de mult te-ar fi rănit. Simţi… de ce trebuie să simţi ceva? Pe cine interesează că tu ai sentimente? În lumea asta fiecare îşi urmăreşte scopul său şi e în stare de orice ca să-l atingă. Pe oameni nu-i interesează decât de ei înşişi. Omul este scop în sine şi orice altceva înafară de fiinţa sa reprezintă un mijloc de a ajunge la îndeplinire.

Cât poate îndura oare o persoană?...

Oricum eu ştiu că sunt prea slabă. Mă vor sfâşia bucată cu bucată, încet şi chinuitor până nu va mai rămâne nimic din mine. Nici trup, nici spirit, nici inimă, nici lacrimi… nici durere.

there and beyond

cât de limitat mi se pare totul

îmi amintesc că atunci când aveam 4-5 ani lumea părea imensă
eram speriată şi curioasă totodată
crescând însă lumea parcă s-a micşorat

mă bucuram la un moment dat de câteva clipe însorite, afară, şi privind în jur mi-am dat seama cât de mici sunt toate lucrurile
când aveam 6 7 8 ani drumul de la mine la bunica era o adevărată călătorie aventuroasă
acum sunt doar câţiva paşi plictisiţi
ce drum până la bunica
dacă vreau pot să ajung în america în câteva ore

oceane  continente  planete  galaxii  sisteme

oamenii ştiu prea multe în astăzi
cineva cu acces la internet poate afla orice oricând
nimic pare să nu mai fie necunoscut, neexplorat
lumea şi-a pierdut tot farmecul
nimeni nu mai crede în zâne, în zmei, în Ilene Cosânzene sau în Feţi-Frumoşi
astronauţii se duc pe alte planete, se plimbă prin spaţiu, caută lumi paralele, dar oare ştiu ce se află chiar lângă ei?


e un gol
totul e prea sec
lipseşte ceva
nu mă mai fascinează lumea basmelor
personajele de poveste mi se par expirate, anoste
cunosc prea multe lucruri şi din cauza asta realitatea mă sperie
parcă am ajuns la un capăt
un zid care delimitează lumea
sau mai degrabă o prăpastie după care nu mai există nimic
poate planeta noastră chiar e plată
sau poate doar viaţa
imensitatea aia din copilărie era doar realitatea deghizată în veşminte din praf magic

claustrofobie  secătuire  vid
vreau să mă joc iar cu păpuşi, să le prind părul, să le fac haine, să petrec mai mult timp căutând perechea unui pantof
decât... decât să fiu ancorată în realitate şi ghidată de aceasta zi de zi

4S.

Încep să-i cred pe toţi cei care zic că treişpe e cu ghinion. Cum dracu' să se întâmple aşa ceva?
Imaginează-ţi că ai cunoscut un tip/o tipă şi totul e bine, frumos. Te vezi cu el de câteva ori şi cu cât îl cunoşti mai bine, cu atât îţi place mai tare. Şi într-o zi oarecare (dar cu numărul treişpe), la puţin timp după ce te-ai întâlnit cu el, îţi dă mesaj zicând că te-a văzut cu altul şi gata, s-a dus totul. Nici şoc nu poate fi numit ăsta când tu eşti la ore şi NU te lingi cu nimeni în parc. Explicaţiile nu rezolvă nimic, nu mai primeşti niciun răspuns... Mai tare te enervează faptul că tu ştii că nu ai făcut nimic dar el oricum nu te crede! Ce poţi să faci?
Te gândeşti că poate e doar un motiv pentru că voia să vă despărţiţi. Dar să te facă să te simţi în halul ăsta? Ar fi putut să-ţi spună frumos. Poate e doar un tâmpit căruia îi place să-şi bată joc şi tu eşti doar o victimă. În cazul ăsta tu eşti proastă şi naivă. Dar nu era doar prefăcătorie, era foarte ok, chiar el era cel care făcea planuri pentru amândoi...
Dar dacă... Dacă a văzut-o pe una care seamănă cu tine şi tocmai fiindcă a început să ţină la tine e atât de supărat încât nu mai vrea să audă nimic? Să o ferească dracu' pe tipa asta cu care te confundă lumea (nu ar fi prima dată) dacă dă ochii cu tine! Să nu disperi? Să nu-ţi vină să spargi pereţii?!
Acum, dacă îl mai suni sau îi laşi vreun mesaj şi e adevărat ca şi-a bătut joc, mai rău o să fie pentru tine, o să râdă probabil cu prietenii lui de proasta care i-a căzut în plasă. Dar dacă tipa aia chiar există şi el a crezut că eşti tu, nu ar fi mai bine să încerci să vorbeşti cu el, poate se rezolvă cumva lucrurile?
Frumoasă e viaţa, nu? Chiar îţi vine să mai speri şi să fii optimist.

Ok, ţi-ai imaginat toată situaţia asta? Ai prins feeling-ul ăsta nenorocit de neputinţă? Acum imaginează-ţi că te-ai trezit, a fost doar un vis, iei telefonul şi vezi că ai un mesaj de la el: "Iubito, mi-e dor de tine."

Valentine's, right?

Ok, toţi cunoaşteţi Valentine's Day ca ziua îndrăgostiţilor. Mai puţini stiţi probabil că numele vine de la Sf. Valentin, un martir din Antichitate şi că această sărbatoare nu avea nicio conotaţie romantică. Ideea de zi a îndrăgostiţilor a pornit de la poeziile despre Valentini. Chaucer a fost primul care a menţionat numele acesta cu sensul de iubit în secolul 14, apoi au urmat: Charles d'Orléans, William Shakespeare şi mulţi alţii. Au abordat tema iubirii, cu referire la Valentin, adaptând diferite mituri, legende şi tradiţii vechi. Astfel au apărut şi felicitările şi încet încet toată industria asta care există astăzi în jurul zilei de 14 februarie.
De ce nu sunt prea încântată de ziua asta? Nu, nu sunt frustrată că nu aş avea prieten, nu sufăr din dragoste. (Dimpotrivă.) Ceea ce mă enervează e faptul că s-a pierdut adevăratul sens al ceea ce ar trebui să însemne  celebrarea iubirii. În toată lumea există (sau au existat) diferite sărbători legate de această temă, dar tot mai mulţi oameni adoptă Valentine's Day, ziua îndrăgostiţilor din lumea anglo-saxonă. Şi s-a cam uitat de tradiţiile naţionale, locale, cum e şi cazul românilor care nu prea mai serbează Dragobetele.

Valentine's Valentine's Valentine's...
E drăguţ că există o astfel de zi, nu zic că nu. Dar chiar e nevoie să exagerăm? A devenit un fel de obicei prost, şi în majoritate fals, să trimiţi mesaje, să oferi felicitări sau cadouri iubitei/iubitului în această zi. De ce ai avea nevoie de o zi ca să îţi arăţi dragostea, iubirea, aprecierea faţă de cineva? Nu ar fi mai inspirat să-i faci o surpriză într-o zi oarecare, când nu s-ar aştepta? Şi decât să cumperi ceva sclipitor, roşu, cu inimioare care nu valorează decât nişte bani, nu mai bine îi faci o declaraţie persoanei iubite sau îi demonstrezi că ţii la ea? Cu ce dracu' te încălzeşte o felicitare penibilă, un ursuleţ de pluş şi multe inimioare roşii?, pentru că totul e roşu în ziua asta tâmpită de paişpe februarie.
Nu sunt nervoasă, doar îmi exprim o opinie, ca să nu mă înţelegeţi greşit şi să nu mă înnebuniţi pe mine cu jubilaţii de-astea în ziua de paişpe.

Just cut the crap, go out there and enjoy the time spent with the one you love!