duminică, 30 septembrie 2012

Se duce toamna.





Astăzi m-a surprins plăcut playlistul meu cu videoclipuri preferate de pe youtube. Melodia asta e atât de încărcată emoţional... M-a făcut să plâng.

E sfârşitul lui septembrie şi singurele semne de toamnă pe care le simt sunt faptul că ai mei vorbeau de strugurii din curte, care trebuie strânşi... şi răceala asta tâmpită care s-a instalat de dimineaţă în corpul meu cu o durere groaznică în gât. Şi acum începe să-mi curgă şi nasul. Bună treabă. Mâine o să am o zi grozavă! :)

E deja sfârşitul lui septembrie şi timpul încă nu dă semne să domolească goana asta spre viitor, spre necunoscut, spre alte probleme şi bătăi de cap. Timpul trece iar eu sunt prinsă într-o cutie transparentă, ca cea a mimilor, care se mişcă de zece ori mai încet pe drumul temporal. Din cutia mea văd tot ce se întâmplă, cum mă întrec toţi şi toate. Eu rămân în urmă, cu amintirile mele.

Începe octombrie îndată... şi se pare că mă aşteaptă încă o iarnă rece şi singuratică. Parcă văd că îndată vine vremea hainelor groase, a bocancilor, fularelor; cu sau fără zăpadă, dar cu un ger omniprezent. Şi în atmosferă, şi în inima mea. Cât? Oare cât poate îndura fiinţa umană? Ajungi la un moment în care nimic nu te mai poate răni sau impresiona. Devii rece şi indiferent. Şi singur...

O să treacă repede şi toamna, iar eu, ca de obicei, o să mă trezesc într-o zi cu zăpadă în curte şi nu o să-mi vină să cred că deja e iarnă. Şi va trece timpul şi nu voi realiza nici jumătate din lucrurile pe care mi le propun. Şi mă voi urî şi mai mult. Şi voi fi şi mai singură. Soarele va răsări doar printr-o minune, după o iarnă închisă, întunecată. Va răsări poate într-o zi, dar până atunci mai este mult. Sau puţin?

Ca o mână care se învineţeşte treptat când stă mult în frig, aşa se răceşte miocardul meu. Mai întâi la exterior, apoi spre interior... se vor vedea în curând venele şi arterele, vineţii spre negre. Până se coagulează sângele. Până nu mai există urmă de sentimentalism, înduioşare, iubire. Voi fi ca un robot, gri. Dar împăcat, mulţumit, care nu depune efort decât pentru a progresa, pentru realizarea profesională. Şi care va ajunge departe pentru că are o singură dorinţă adevărată. E sigur că vrea să devină un chirurg respectat şi asta va fi.

Se duce septembrie.  Vine octombrie.  Şi oamenii nu merită nimic.


2 comentarii: