joi, 26 aprilie 2012

8. i n i m a


Ah, cheile! Pe unde naiba le-am pus oare de data asta? ... Atât, v-am găsit! La dracu! Le mai scap şi pe jos, nu-i de-ajuns că deja am întârziat. Dar nu pot pleca fără să-mi închid în lanţuri trădătoarea asta de inimă. Nu când mă întâlnesc cu el.
Două atrii, două ventricule şi sânge care curge prin ele. Simplu, nu? Când nu simţi nimic, da. Dar când intervin fantasticele noastre sentimente nu mai e aşa uşor de înţeles şi de suportat. Dacă ştii ceva anatomie întelegi că atunci când eşti agitat, emoţionat inima primeşte impulsuri care o fac să bată mai tare, pulsul creşte şi apar semne care te trădează. Nu e greu de fapt să concep chestia asta. Greu este să suporţi situaţia sau să te controlezi, să disimulezi măcar. Totuşi oamenii învaţă să mintă şi fiindcă, în general, nu studiază psihologia omului, nici nu prea îşi dau seama când sunt minţiţi. Am învăţat pe propria piele ce uşor e să minţi. Chiar dacă ţie ţi se pare că vorbele sunt goale, fără ecou, ceilalţi nu le percep aşa; le iau drept adevărate. Gesturile te pot trăda, dar în timp ajungi să le păcăleşti. Sentimentele sunt cele pe care trebuie să le ascunzi. Nu e de ajuns întotdeauna dar mai mult nu poţi face, nu poţi să le controlezi, să le selectezi după preferinţă ca atunci când îţi faci un playlist cu melodii pe care vrei să le asculţi într-un anumit moment.
Ok, am încuiat inima, cheia e în siguranţă în spatele zâmbetului fals şi al superficialităţii. Acum pot să mă prefac. Fii indiferentă, fii indiferentă, zâmbeşte... Uite-l, mă aşteaptă. Ce chestie! De obicei eu îl aşteptam pe el. Acum vede şi el cum e. Shit! Calmează-te. De ce zâmbeşte aşa frumos şi face faţa aia de copil? Pfiu... E bine inimă, eşti tot acolo. Ai început să te obişnuieşti, nu? Stai să vezi ca acum mă sărută... Oh, şi mâna în păr.
Ce naivă eşti. Te topeşti dintr-un sărut. Nu vezi că se joacă cu tine? Te cheamă numai când are el chef, îţi răspunde când vrea, te joacă pe degete. Şi tu inimă, încă mai baţi pentru el, te agiţi degeaba. Îl urăsc. Am ajuns să văd cum e să urăşti şi să iubeşti pe cineva în acelaşi timp. Credeam că e o iluzie, dar nu, se poate şi asta. Uite-l cum stă acolo şi zâmbeşte de parcă lumea îi aparţine. Şi tu odată cu ea. De ce nu poţi trăi fără el, de ce nu eşti fericită fără el? Şi de ce nu-i bine nici cu el făcând parte din viaţa ta?
Cum ar fi să ne vedem în fiecare zi, să mă ţină de mână când vreau eu, să mă strângă tare în braţe când am nevoie, să-mi spună că sunt frumoasă când sunt tristă şi că nu are nevoie de altcineva dacă e cu mine... Mda, hai, nu mai visa. Nu o să se întâmple, ştii asta.
Nu îl înţeleg de ce e aşa, nu mă înţeleg pe mine de ce încă ţin la el când inima mea e atât de fragilă, şi se destramă, se micşorează. Anatomia nu-mi mai explică şi asta. Poate o să învingă ura într-o zi. Dacă nu, totul se va termina când tu, inimă, vei muri. Şi eu odată cu tine.


Ascultă:   The Pretty Reckless - You 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu