1. Plouă.

Şi se adună chestii… Şi plouă afară… Nu eşti în stare de nimic; cum zicea şi el: eşti degeaba. Nu contezi pentru nimeni, dar atât de mulţi contează pentru tine. De ce iţi pasă? De ce te frămânţi din cauza lor? Nu ştii deja că oamenii sunt cele mai groaznice animale? Oribile chiar. Te folosesc, minţindu-te, se joacă cu tine şi apoi te părăsesc, dar tu, tu tot le simţi lipsa, oricât de mult te-ar fi rănit. Simţi… de ce trebuie să simţi ceva? Pe cine interesează că tu ai sentimente? În lumea asta fiecare îşi urmăreşte scopul său şi e în stare de orice ca să-l atingă. Pe oameni nu-i interesează decât de ei înşişi. Omul este scop în sine şi orice altceva înafară de fiinţa sa reprezintă un mijloc de a ajunge la îndeplinire.

Cât poate îndura oare o persoană?...

Oricum eu ştiu că sunt prea slabă. Mă vor sfâşia bucată cu bucată, încet şi chinuitor până nu va mai rămâne nimic din mine. Nici trup, nici spirit, nici inimă, nici lacrimi… nici durere.

there and beyond

cât de limitat mi se pare totul

îmi amintesc că atunci când aveam 4-5 ani lumea părea imensă
eram speriată şi curioasă totodată
crescând însă lumea parcă s-a micşorat

mă bucuram la un moment dat de câteva clipe însorite, afară, şi privind în jur mi-am dat seama cât de mici sunt toate lucrurile
când aveam 6 7 8 ani drumul de la mine la bunica era o adevărată călătorie aventuroasă
acum sunt doar câţiva paşi plictisiţi
ce drum până la bunica
dacă vreau pot să ajung în america în câteva ore

oceane  continente  planete  galaxii  sisteme

oamenii ştiu prea multe în astăzi
cineva cu acces la internet poate afla orice oricând
nimic pare să nu mai fie necunoscut, neexplorat
lumea şi-a pierdut tot farmecul
nimeni nu mai crede în zâne, în zmei, în Ilene Cosânzene sau în Feţi-Frumoşi
astronauţii se duc pe alte planete, se plimbă prin spaţiu, caută lumi paralele, dar oare ştiu ce se află chiar lângă ei?


e un gol
totul e prea sec
lipseşte ceva
nu mă mai fascinează lumea basmelor
personajele de poveste mi se par expirate, anoste
cunosc prea multe lucruri şi din cauza asta realitatea mă sperie
parcă am ajuns la un capăt
un zid care delimitează lumea
sau mai degrabă o prăpastie după care nu mai există nimic
poate planeta noastră chiar e plată
sau poate doar viaţa
imensitatea aia din copilărie era doar realitatea deghizată în veşminte din praf magic

claustrofobie  secătuire  vid
vreau să mă joc iar cu păpuşi, să le prind părul, să le fac haine, să petrec mai mult timp căutând perechea unui pantof
decât... decât să fiu ancorată în realitate şi ghidată de aceasta zi de zi

4S.

Încep să-i cred pe toţi cei care zic că treişpe e cu ghinion. Cum dracu' să se întâmple aşa ceva?
Imaginează-ţi că ai cunoscut un tip/o tipă şi totul e bine, frumos. Te vezi cu el de câteva ori şi cu cât îl cunoşti mai bine, cu atât îţi place mai tare. Şi într-o zi oarecare (dar cu numărul treişpe), la puţin timp după ce te-ai întâlnit cu el, îţi dă mesaj zicând că te-a văzut cu altul şi gata, s-a dus totul. Nici şoc nu poate fi numit ăsta când tu eşti la ore şi NU te lingi cu nimeni în parc. Explicaţiile nu rezolvă nimic, nu mai primeşti niciun răspuns... Mai tare te enervează faptul că tu ştii că nu ai făcut nimic dar el oricum nu te crede! Ce poţi să faci?
Te gândeşti că poate e doar un motiv pentru că voia să vă despărţiţi. Dar să te facă să te simţi în halul ăsta? Ar fi putut să-ţi spună frumos. Poate e doar un tâmpit căruia îi place să-şi bată joc şi tu eşti doar o victimă. În cazul ăsta tu eşti proastă şi naivă. Dar nu era doar prefăcătorie, era foarte ok, chiar el era cel care făcea planuri pentru amândoi...
Dar dacă... Dacă a văzut-o pe una care seamănă cu tine şi tocmai fiindcă a început să ţină la tine e atât de supărat încât nu mai vrea să audă nimic? Să o ferească dracu' pe tipa asta cu care te confundă lumea (nu ar fi prima dată) dacă dă ochii cu tine! Să nu disperi? Să nu-ţi vină să spargi pereţii?!
Acum, dacă îl mai suni sau îi laşi vreun mesaj şi e adevărat ca şi-a bătut joc, mai rău o să fie pentru tine, o să râdă probabil cu prietenii lui de proasta care i-a căzut în plasă. Dar dacă tipa aia chiar există şi el a crezut că eşti tu, nu ar fi mai bine să încerci să vorbeşti cu el, poate se rezolvă cumva lucrurile?
Frumoasă e viaţa, nu? Chiar îţi vine să mai speri şi să fii optimist.

Ok, ţi-ai imaginat toată situaţia asta? Ai prins feeling-ul ăsta nenorocit de neputinţă? Acum imaginează-ţi că te-ai trezit, a fost doar un vis, iei telefonul şi vezi că ai un mesaj de la el: "Iubito, mi-e dor de tine."

Valentine's, right?

Ok, toţi cunoaşteţi Valentine's Day ca ziua îndrăgostiţilor. Mai puţini stiţi probabil că numele vine de la Sf. Valentin, un martir din Antichitate şi că această sărbatoare nu avea nicio conotaţie romantică. Ideea de zi a îndrăgostiţilor a pornit de la poeziile despre Valentini. Chaucer a fost primul care a menţionat numele acesta cu sensul de iubit în secolul 14, apoi au urmat: Charles d'Orléans, William Shakespeare şi mulţi alţii. Au abordat tema iubirii, cu referire la Valentin, adaptând diferite mituri, legende şi tradiţii vechi. Astfel au apărut şi felicitările şi încet încet toată industria asta care există astăzi în jurul zilei de 14 februarie.
De ce nu sunt prea încântată de ziua asta? Nu, nu sunt frustrată că nu aş avea prieten, nu sufăr din dragoste. (Dimpotrivă.) Ceea ce mă enervează e faptul că s-a pierdut adevăratul sens al ceea ce ar trebui să însemne  celebrarea iubirii. În toată lumea există (sau au existat) diferite sărbători legate de această temă, dar tot mai mulţi oameni adoptă Valentine's Day, ziua îndrăgostiţilor din lumea anglo-saxonă. Şi s-a cam uitat de tradiţiile naţionale, locale, cum e şi cazul românilor care nu prea mai serbează Dragobetele.

Valentine's Valentine's Valentine's...
E drăguţ că există o astfel de zi, nu zic că nu. Dar chiar e nevoie să exagerăm? A devenit un fel de obicei prost, şi în majoritate fals, să trimiţi mesaje, să oferi felicitări sau cadouri iubitei/iubitului în această zi. De ce ai avea nevoie de o zi ca să îţi arăţi dragostea, iubirea, aprecierea faţă de cineva? Nu ar fi mai inspirat să-i faci o surpriză într-o zi oarecare, când nu s-ar aştepta? Şi decât să cumperi ceva sclipitor, roşu, cu inimioare care nu valorează decât nişte bani, nu mai bine îi faci o declaraţie persoanei iubite sau îi demonstrezi că ţii la ea? Cu ce dracu' te încălzeşte o felicitare penibilă, un ursuleţ de pluş şi multe inimioare roşii?, pentru că totul e roşu în ziua asta tâmpită de paişpe februarie.
Nu sunt nervoasă, doar îmi exprim o opinie, ca să nu mă înţelegeţi greşit şi să nu mă înnebuniţi pe mine cu jubilaţii de-astea în ziua de paişpe.

Just cut the crap, go out there and enjoy the time spent with the one you love!

Cuvânt.

     În epoca de piatră oamenii se înţelegeau prin semne şi gesturi. Am ajuns să mă întreb dacă nu era mai bine aşa; pentru că un semn nu poate avea prea multe sensuri, pe când un cuvânt poate fi interpretat în n moduri în funcţie de context, intonaţie, ton, etc. De câte ori nu ai încercat să spui ceva şi cel cu care vorbeai a înţeles greşit? Câte confuzii nu au apărut din cauza polisemantismului, a omonimiei...
     Unul din lucrurile pe care le-am învăţat în cei 18 ani ai mei este acesta: nu e bine să te legi de cuvinte, să crezi tot ce auzi, mai ales că ceea ce înţelegi tu  când auzi ceva poate să nu fie sensul care se dorea a fi exprimat. Chiar dacă vorbim aceeaşi limbă, e posibil să nu ne înţelegem. De pe la un an copii învaţă să vorbească şi încet, încet prind sensurile cuvintelor corelându-le cu realităţi din mediul în care sunt crescuţi, din anturaj. Astfel fiecare persoană este influenţată în mod diferit de o mulţime de factori, în ceea ce priveşte limbajul si abilităţile sale de comunicare. De la cele mai simple cuvinte, cum ar fi "casă", "familie", în mintea fiecăruia se conturează idei, imagini diferite. Şi chiar dacă în timp oamenii învaţă despre diversitatea şi varietatea civilizaţiilor lumii, ideile acelea de bază formate în copilărie continuă să aibă o influenţă puternică. Ăsta e motivul pentru care fiecare om poate înţelege un lucru diferit dintr-un cuvânt sau o expresie.
     Din cauza asta ajungi să ratezi şanse, să faci gafe, să suferi inutil. Un singur cuvânt te poate ridica pe culmile fericirii sau dimpotrivă, te îngroapă în durere şi deziluzie.
     Nu suntem atenţi la cuvinte. Pălăvrăgim toată ziua vrute şi nevrute, toate tâmpeniile de pe lume, ne place să bârfim şi ne dăm drumul la gură fără să ne mai gândim şi ce spunem. Avem darul vorbirii. De ce ne-a fost dat? Ca să ne exprimăm, nu? Uităm doar că este important cum o facem. În ziua de azi limbajul este mai degrabă ironic şi vulgar. Şi ai putea spune că lumea nu dă importanţă celor spuse de alţii, dar cred că de fapt majoritatea pun la suflet, deşi nu o arată.
     Vorbim atât de mult despre lucruri banale, materiale, încât atunci când vine vorba să ne exprimăm sentimentele rămânem fără cuvinte sau felul nostru de a ne exprima lasă de dorit şi nu suntem înţeleşi. De aici se nasc cele mai mari suferinţe. Am văzut de atâtea ori, şi în filme, şi în realitate, cum un cuvânt înţeles greşit sau care nu e spus la momentul potrivit creează confuzie, neînţelegeri, rupturi. De fiecare dată m-am întrebat de ce sunt atât de orbi? De ce nu pot să spună exact ce gândesc în momentul respectiv ca să evite durerea inutilă. Mi-am dat seama că e natura umană. Ori sunt prea încăpăţânaţi, ori orgolioşi, ori consideră evidente lucruri care de fapt nu sunt; ori sunt timizi, ori le e frică, ori sunt prea emotivi, aşa cum suntem noi, oamenii.
     Dacă tot considerăm că nu mai există subiecte tabu, că putem vorbi despre orice, ar trebui să discutăm lucrurile care chiar au un impact asupra vieţilor noastre, să învăţăm să ne exprimăm în aşa fel încât să nu existe loc pentru întrebări legate de sensul niciunui cuvânt.