Stau aici, într-o mare de lacrimi şi muci… Nu e o mare ca
cea Mediterană, mai degrabă una mică ca Marea Marmara. Curenţi tulburi îi
străbat apele şi mă înfricoşează. E apă în jurul meu, dar eu mă simt ca un peşte
care, ajuns la mal, s-a zbătut cât s-a zbătut, apoi şi-a dat seama că e inutil
ceea ce face şi acum s-a liniştit; respiră greu, din când în când… Doar o
minune l-ar putea salva. Poate vine fluxul din nou şi îl duce în apele lui, dar
nu… nu mai rezistă până atunci. Dar dacă îl găseşte cineva şi îi redă viaţa
aruncându-l înapoi în mare - casă a entuziasmului şi a bucuriei, viaţă care
merită trăită… Nici aşa nu pare posibil. Mai degrabă ar ajunge hrană pentru
pescăruşi sau pentru oameni. Vânători înfometaţi care vor să-i scoată
viscerele, să se înfrupte din el, să-i ia tot pentru ca ei să se sature, ei să
fie multumiţi, fericiţi, vii. Tot ce poate face e să spere că oricare i-ar fi
sfârşitul, acesta să se grăbească si să termine totul mai repede… Vântul a
uscat deja totul în jur. Nu e soare. Dar nici ploaia nu dă semne de a-şi face
apariţia. Aerul are ace de indiferenţă care îi zgârie căile respiratorii până
la sânge…
Nulitate. Derizoriu. Ce e mai insignifiant decât asfixierea
unui peşte mediocru pe malul banal al unei mări de suferinţă?
Marea Marmara s-a mărit totuşi. A ajuns la întinderea şi
adâncimea Mării Negre. Curenţii sunt tot mai reci, apele mai adânci, populate
de specii însetate, flămânde, care se consumă unele pe altele. Sfârşitul e
aproape. Au stors picătură cu picătură tot entuziasmul copilăresc, toate
speranţele nevinovate şi pofta de viaţă din mine. M-au atacat mereu, din toate
părţile. M-am ferit cât mi-a stat în putinţă, asemenea peştelui comun care se
ascunde de prădători. Mereu …
A ajuns să fie prea mult, am capitulat, am renuntat la orice
fel de apărare sperând într-un sfârşit rapid şi nedureros. Nu a fost aşa, a
durut. Încă mai doare şo acum atingerea semnului făcut de lucrurile care au
ucis minuţios fetiţa plină de viaţă, pofticioasă şi veselă. Finalul ei a
însemnat resemnare şi acceptarea unei lumi imperfecte, mediocre, triste. O lume
care tinde spre nimic, spre limita 0. Mă întreb uneori dacă ar putea coborî şi
sub aceasta. Dar cui îi pasă? Mie cu siguranţă nu. Acum nu. Eu trebuie să-i
ignor pe proşti, să-i ocolesc pe intelectuali şi să mă feresc de artişti. Ei
îmi pot face cel mai mult rău. Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla.
Trebuie să iau lucrurile ca atare şi să nu cad în extreme. Care ar fi scopul
oricum? Timpul nu stă în loc, aşa că de ce să mă consum? Nimic nu merită efortul
în afară de propria mea persoană. Doar în mine merită să investesc pentru că
ştiu că nu mă voi dezamăgi niciodată. În rest, indiferenţa va fi expresia mea.
Indiferenţa m-a urmărit, m-a persecutat şi într-un sfârşit a reuşit ceea ce
şi-a propus - m-a transformat în sclavul ei supus, împăcat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu