Daydreams about you and I.

 





      You don’t know yet, but since the day you told me you like to play with your girlfriends’ hair, I’ve been dreaming at the moment you’d play with mine.

You don’t know this, but the reason I can’t look into your eyes for more than a couple seconds is you intimidate me. I start blushing when you look at me for too long. I feel the need to hug you, to kiss you and I want you to tell me you like me as much as I like you.

You don’t know it, but every time you text me, a stupid smile shows up on my face and my heart races faster. What if I told you I can’t say no when you ask me out cause I can’t wait to see you again? What if I told you every time you drive me home and I have to get off the car, I wait a bit just to see if you’ll do something crazy like kissing me, cause I don’t have the guts to do it.

I like teasing you.

I like listening to music with you.

I like going out with you.

I like being in the car with you.

I like it when you challenge me.

I like the way you drive.

I like your hugs.

I like you.

I’m jealous at your friends when you hang out with them and I hate those girls whose photos you like on facebook. I wish I knew everything you do when I’m not with you. But most of all, I wish I knew you feel this way too.

It’s all a cliche, but I like you and I don’t know if I should let you know or not. It’s the old story… I’m afraid you won’t feel the same, I’m afraid I could lose the friend I have in you if your feelings don’t match mine.

You’re kind, smart, funny, careful, generous, open-minded.

I'm just a kid. Funny how you used to call me 'kiddo'. I’m a coward, I know. But can you blame me for not wanting to be hurt again? I’m also a dreamer, but what I’ve learned recently is that dreams are better when they’re just that, dreams. 

Tu ce îţi doreşti?

Dacă ai trăi intr-o lume în care toţi oamenii ar fi la fel, în care nu ar exista mai multe categorii de persoane, de obiecte şi nu ar exista nimeni care să aibă ceva în plus faţă de ceilalţi, crezi că ar mai exista dorinţa?

Dorinţa s-a născut atunci când un om a avut ceva nou, diferit şi altul l-a văzut, i-a plăcut, şi a vrut şi el lucrul acela. Fie că e vorba de ceva palpabil, un obiect mai mult sau mai puţin valoros, fie că e vorba de ceva abstract, cum ar fi o stare, o atitudine, dacă nu ne aparţine, ne dorim să fie al nostru. Cum apare ceva nou, omul îşi doreşte acel lucru chiar dacă de multe ori nu are şi nevoie de el. Ce e în stare să facă pentru a obţine acel ceva, e altă poveste...

Astfel am ajuns să ne punem tot felul de dorinţe şi să ne aşteptăm la tot felul de lucruri. De cele mai multe ori ceea ce vrem nu ne este neapărat şi necesar. De cele mai multe ori oamenii vor un anumit lucru pentru simplul fapt că îl au şi alţii sau pentru a fi mai speciali, mai cool, mai tari decât ceilalţi. Oamenii sunt invidioşi din cauza asta, sunt egoişti, sunt mai preocupaţi de vieţile altora decât de ce simt ei cu adevărat. Lumea e într-o continuă fugă, o călătorie frenetică în care fiecare se luptă să fie primul, să aibă cât mai multe lucruri de valoare materială. Niciunul nu e niciodată mulţumit, oricât ar avea, oriunde ar ajunge. Şi aleargă, muncesc sau fură, caută mereu idei pentru a se îmbogăţi.

Ar fi frumos dacă averea pe care o caută ei ar reprezenta în cea mai mare parte principii, cunoştinţe, calităţi sufleteşti sau diferite abilităţi. Ar fi cu toţii mult mai mulţumiţi dacă ar căuta hrana sufletului mai mult decât cea a trupului. Nu mă refer la vreun Dumnezeu sau credinţă, nu sunt o persoană prea credincioasă. Vorbesc despre ceea ce înseamnă sa comunici cu tine însuţi, să ştii ce te face cu adevărat să te simţi bine. Cu ce te ajută să ai mii de euro într-un cont, dacă eşti singur ori ai făcut sacrificii enorme pentru banii ăia? E mai important să lucrezi 10 ore pe zi, să vii acasă obosit, fără chef de nimic pentru nişte bani în plus sau să petreci mai mult timp cu cei pe care-i iubeşti şi care te iubesc? Da, viaţa e grea. Da, nu toţi au posibilităţi, mai ales în ziua de azi. Dar timpul trece, ajungi pe patul de moarte, te gândeşti la cum ai trăit, la ce ai adunat şi o să simţi un gol, pentru că o să îţi aminteşti de toate lucrurile la care ai renunţat pentru bani, lucruri pe care doreai cu adevărat să le faci.

Societatea e bolnavă. Nu simte fericire decât dacă adună tot mai multe lucruri şi tot mai mulţi bani, decât dacă are cele mai noi tehnologii la dispoziţie, dacă se îmbracă cu cele mai la modă haine. Dorinţele oamenilor de acum sunt clare, dar superficiale, multe, dar nesemnificative. Puţini trăiesc pentru a se bucura de viaţă, puţini au principii sănătoase pe care le şi respectă, doar câţiva ştiu să-şi asculte sufletul. Majoritatea nici nu mai au unul... Mai rău este că de la aceşti oamenii iau exemplu şi următoarele generaţii.

Opreşte-te o clipă din fuga ta oarbă. Analizează-ţi viaţa, analizează-te pe tine şi întreabă-te dacă ceea ce urmăreşti, ceea ce faci e cu adevărat ce îţi trebuie ca să fii fericit. Învaţă-ţi copiii să-şi urmeze inima, să-şi preţuiască sentimentele, nu-i obliga să urmeze o cale pe care o urăsc sau unde nu-şi găsesc locul şi cel mai important ai grijă ce exemplu le dai. Dacă eşti o persoană importantă şi îi poţi influenţa pe alţii, nu îi constrânge, nu le spulbera visele; fă ca prin felul în care trăieşti să îi ajuţi şi pe ei.

Cum ar fi lumea asta dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui, dacă oamenii şi-ar dori anumite lucruri doar pentru că i-ar face fericiţi, nu pentru a face în ciudă, nu pentru putere sau pentru a răni pe cineva?

de ce sa te deranjezi?

de ce sa te deranjezi sa explici ceva unor oameni care nu vor sa inteleaga?

cum sa-i faci sa vada lucrurile ca tine?

e imposibil. fiecare are gandirea lui formata in urma experientelor proprii, a trairilor, a vietii lui. unora le place inghetata cu aroma de ciocolata, altora cea cu aroma de capsuni, in functie de incercarile anterioare, daca papilele lor gustative le-au creat sau nu o senzatie placuta cand au incercat fiecare fel de inghetata. asta e la nivel minimal. la scala mai mare vin alte probleme... cum iti alegi prietenii, cum alegi ce vrei sa fii "cand cresti mare", alegi sa fumezi sau nu. sa crezi sau nu in divinitate si cum o numesti. iti pierzi sau nu virginitatea inainte de casatorie. traiesti dupa cum iti place tie sau cum vor altii.

cati dintre noi sunt impacati deplin cu viata pe care o duc? cati dintre noi nu trebuie sa dea socoteala pentru ceea ce fac cu viata lor? cati au curajul sa traiasca, sa simta cu adevarat ce inseamna sa fii viu? exista cineva care nu e influentat de oamenii din jur? respectul meu pentru oamenii care fac toate astea. ei stiu ce vor si obtin lucrul ala fara a se teme de consecinte.

dar noi, care trebuie sa ne justificam in fata altora, ce facem? teoretic e simplu, iti exprimi deschis dorintele, te faci inteles, comunici. oamenii nu comunica. nu in sensul ala adevarat, sincer, de la inima la inima. suntem resemnati cu gandul ca oricum nu ne putem intelege, gasim scuze, purtam conversatii superficiale despre vreme si evenimente recente, ne ascundem in loc sa vorbim despre lucruri mai profunde, mai adevarate, despre probleme care ne framanta in adancuri.

asadar, de ce sa te deranjezi sa explici? pentru ca ai nevoie de 1, 2, 3 persoane care sa fie langa tine. fii sincer, descarca-te. daca eviti mereu sa discuti serios, daca nu spui ce gandesti cu adevarat, te trezesti intr-o zi ca esti un strain, ca nimeni nu te cunoaste pe tine cel real. te costa mai putina energie sa spui adevarul decat sa eviti ceva sau sa inventezi o minciuna.

cum sa-i faci pe altii sa vada lucrurile ca tine? mai intai prin sinceritate. apoi poti sa-i rogi sa traiasca o zi ca tine, sa se afle in aceeasi pozitie, cu aceleasi preocupari si probleme. asa cum tu nu poti intelege pe toata lumea, nici ceilalti nu pot sa te inteleaga toti. totusi, cand cei mai apropiati nu te inteleg, e o problema.

omul e o fiinta sociala, are nevoie de familie, de prieteni. si nu poate fi implinit daca nu e inteles de acestia.

walking through the rain

Let go of everything that's holding you down. Step out of the ordinary, leave your worries behind and get out when it rains. Smile and start walking through a nice, quiet place where you can hear the drops falling. 

sentimentul ăla de mulţumire, 

împăcare şi pace în suflet

vreme călduţă de primăvară

ploaie liniştită

stropi căzând şi sunete calmante ridicându-se

e înorat cerul de-afară, 

dar e senin în interiorul meu

You can't see the end, but you can enjoy the present state of things. ^_^ That's the secret: learn to appreciate what you already have, 'cause no one else can do it for you. You are one of a kind, unique in your own way. Take pride in that and treasure your life. Live every moment. 

Feel the rain on your skin. :)

Be bright.

De când eram mică şi am început să descopăr lumea, am învăţat să fac tot felul de lucruri. Am fost mereu printre primii din clasă la învăţătură, fără prea mult efort. Mi-au plăcut şi matematica, şi limba română şi limbile străine, şi biologia, şi muzica, şi sportul. Am învăţat foarte repede şi aproape singură să fac brăţări înnodate. Am desenat mereu cu plăcere în orele de la şcoală şi am fost dezamăgită când am aflat că dintr-a 11-a nu mai fac desen, nici muzică, pentru că eram la mate-info. Şi la programare mă descurcam bine, iubeam momentele când trebuia să-mi bat capul ca să rezolv diferite probleme. Am învăţat să citesc cât de cât oamenii, am acumulat cunoştinţe legate de relaţiile umane şi am reţinut puţină filosofie. Ştiu să fac mâncare cât să nu mor de foame şi sunt sigură că dacă aş avea timp şi aş încerca, aş putea găti multe reţete. Am blogul ăsta şi unul pe tumblr, sunt câţiva oameni care mă urmăresc şi am primit şi complimente.

Ştiu să fac toate astea, la majoritatea sunt chiar bună. Dar atât. Nu excepţională, nu cea mai bună, nu genială. Diferenţa dintre mine şi ceilalţi e, cred, faptul că am un extraordinar bun simţ, am capacitatea de a empatiza şi mi-am dat mereu silinţa să fiu cât mai bună. Pur şi simplu îmi pasă, nu sunt nesimţită şi delăsătoare (mă rog, de obicei). Sunt şi sensibilă, pe lângă asta. Mă afectează criticile şi ironiile, mi-e greu să accept când greşesc ceva, fiindcă vreau mereu să fiu mai bună, corectă, cât mai aproape de perfecţiune. De aceea mă supăr chiar şi atunci când cineva face o glumă nevinovată la adresa mea; nu pot decât să mă gândesc că pe undeva are dreptate şi că sunt defectă. 

De aceea mă simt ca naiba în momente ca acum, când îmi dau seama că nu excelez la nimic. Mereu mi-a fost greu să fac alegeri. Pentru mine nu există simplu alb sau negru; mereu sunt nuanţe de gri, mereu caut căi de mijloc şi când acestea nu există, mă simt frustrată şi refuz să aleg, pentru că efectiv nu pot să aleg în multe situaţii. Se spune că pentru a te face remarcat, trebuie să faci alegeri îndrăzneţe. Well... eu sunt una din acele persoane care visează la a fi în centrul atenţiei, dar în acelaşi timp se tem să facă o alegere de asta îndrăzneaţă pentru simplul fapt că ar putea gafa. Există o frică de penibil care ajunge să fie atât de puternică, încât de multe ori te izolezi şi te închizi în tine. E lucrul cu care mă lupt zi de zi şi cred, uitându-mă în trecut, că am început să câştig tot mai multe bătălii. Cine va câştiga războiul, rămâne de văzut... Dar frica asta a instalat un fel de obişnuinţă în mintea mea. Oricât aş încerca mi-e incredibil de greu să fac alegeri excepţionale. Simt că tot ce fac e simplu, neutru, mediocru şi nu-mi pot depăşi condiţia.

Nu mai spun cât de greu mi-a fost să mă hotărăsc ce voi face după liceu şi cum mă simţeam când îi auzeam pe alţi colegi vorbind cu pasiune despre ce urmează să facă ei. Eu nu găseam nimic care să trezească în mine aşa o dorinţă, o plăcere. Pentru că mă descurcam bine la diferite materii, dar nu eram genială la niciuna. Mai am o problemă, în ceea ce priveşte alegerile. Mi-ar fi mult mai uşor dacă înainte de alege, aş putea încerca fiecare opţiune. De exemplu, înainte să aleg cu ce mă îmbrac într-o zi, trebuie să încerc diferite outfit-uri. Aşa-i şi cu facultatea, simţeam că nu pot alege dacă nu încerc mai multe. Până la urmă, informându-mă din mai multe locuri, am ales medicina. Dar hotărându-mă târziu, nu am avut destul timp să învăţ şi nu am intrat la buget, iar la cu taxă, evident, nu-mi permit. Între timp, am putut să mă gândesc bine şi voi încerca din nou vara asta. Anul ăsta am mers (şi încă merg) la o postliceală sanitară şi chiar îmi place ce am învăţat, am fost fascinată de felul în care funcţionează un spital, de sălile de operaţie şi munca doctorilor cât am făcut practică. Sunt 100% sigură că asta vreau să fac? Nu. Eu nu sunt niciodată complet sigură. Dar e cu siguranţă ceva ce mă atrage mult mai mult decât celelalte domenii de muncă.

Câteodată, citind blogurile altora, mi se pare că ceea ce scriu eu nu sunt decât banalităţi şi copilării, prostii lipsite de imaginaţie. Nu ştiu de ce mă citeşti tu acum.

Unii ar putea spune că sunt perfecţionistă, fiindcă vreau mereu să fiu cea mai cea şi nu sunt niciodată mulţumită. Nu ştiu, o fi adevărat pe undeva... Ai putea spune şi că nu am destulă încredere în mine. Şi asta e adevărat. Dar m-am schimbat şi încă încerc să fiu altfel. Pentru că am avut de suferit enorm din cauza nesiguranţei, a fricii de a se râde de mine. Erau perioade când mă consideram un nimic şi nu-mi mai doream să trăiesc, însă, cunoscând diferiţi oameni, mi-am dat seama că toţi au probleme, defecte şi eu nu sunt mai prejos decât ei, chiar dimpotrivă. Din momentul în care am realizat chestia asta, mi-a păsat tot mai puţin de gura lumii şi am încercat să fiu eu însămi din ce în ce mai mult. 

Societatea din ziua de azi e de căcat, aşa cum am mai zis aici pe blog; ridică în slăvi nişte oameni de doi bani şi plantează lipsa de încredere în sine, subestimarea în sufletele oamenilor de rând, mai ales ale adolescenţilor, care iau drept model oamenii aceia mediatizaţi şi îşi ascund adevăratul sine. Nu-i deloc uşor să te arăţi lumii aşa cum eşti cu adevărat, când ai o părere proastă despre tine. La început e greu, pentru că după ce te-ai ascuns mult timp, trebuie să înveţi din nou cum să fii tu însuţi, ca atunci când erai copil. Pe parcurs, te simţi din ce în ce mai bine şi ajungi chiar să descoperi lucruri noi despre tine. Sunt momente în care simt că am câştigat războiul, că s-a terminat, dar imediat se întâmplă câte ceva care mă face să conştientizez că e o luptă care durează toată viaţa. Totuşi, lupta asta te face tot mai puternic.

Sper că ai avut răbdare să citeşti până la sfârşit. Nu mi-am propus să o lungesc atât, de fapt nici nu ştiam exact ce voi scrie. Ca de obicei, pornesc de la nişte gânduri fără să ştiu unde o să ajung şi nu prea mă pricep să scriu "scurt şi la obiect". 

Concluzia e următoarea: I'm fighting my demons. Are you fighting yours? (În română sună naşpa.)

unu şi cu unu fac tot unu

"My brain has no heart, and my heart has no brain. That’s why when I speak my mind, I appear heartless and when I do what’s in my heart I seem thoughtless."

e aproape imposibil să le fac pe amândouă să funcţioneze la fel sau în acelaşi timp, să ajungă la un punct comun. ori dictează inima, ori creierul. punct. nu e cale de mijloc. şi mă plimb dintr-o extremă în alta, tot sperând să mai supravieţuiesc unei încercări. când cred că mă apropii de un echilibru, apare ceva care îl distruge şi ajung din nou într-o extremă. îmi plac încercările şi adrenalina. fără ele m-aş plictisi, dar mă preocupă consecinţele lor. 

oh well, I guess I'll have to keep my brain in charge for a while.

    where's that fucking summer???

Pasiune.

   Când ceva e atât de intens încât cuvintele par goale, seci, necuprinzătoare. Când nu e nevoie de zece emoticonuri într-un mesaj ca să-ti dai seama cât de mult te doreşte. Un simplu "Noapte bună!" şi un "te pup" înseamnă mai mult decât orice, pentru că ştii ce simte. Ştii că dacă ai fi lângă el, te-ar săruta şi v-aţi lăsa pradă pasiunii. Momente rare, dar speciale tocmai prin asta. Aşteptarea le face mai frumoase şi anticiparea clipei în care ajungi în braţele lui te face nerăbdătoare. Abia aştepţi să îl vezi, să te privească în ochi, să-ţi prindă faţa în mâinile lui şi să te sărute. Îmbrăţişarea lui e singura care îţi dă fiori de plăcere când vă cuibăriţi în pat, stând pur şi simplu ore în şir, simţindu-i respiraţia si pulsul prin vasele de sânge, căldura corpului şi mirosurile voastre amestecate... 

   Dar ce te-ai face dacă într-o zi ai şti că nu îl vei mai putea vedea? Că nu va mai fi al tău? Speri doar că eşti destul de puternică să mergi mai departe... Eşti conştientă că va fi cu atât mai rău cu cât e mai frumos acum, dar asta nu te opreşte să te bucuri pentru că ai învăţat să trăieşti în prezent, pentru tine. Nu în trecut sau în viitor, pentru alţii.

Trecutul bântuie.

Trecutul te poate lovi când te aştepţi cel mai puţin. Mereu spun că ce-a fost a fost şi trebuie lăsat în urmă, că e mai important să te concentrezi asupra prezentului fiindcă trecutul nu mai poate fi schimbat. Dar ce faci când amintirile nu te lasă să te bucuri de prezent? Abia încep să trăiesc cu adevărat şi deja am impresia că ştiu cum va fi viaţa mea. Una monotonă şi plictisitoare. Iar asta din cauza trecutului. Credem că putem merge mai departe, că am iertat, că am uitat, însă astea sunt minciuni. De fapt, mereu vor fi momente din trecut care ne vor bântui, după care vom tânji, pe care le vom considera mai frumoase decât orice ne-ar putea oferi prezentul sau viitorul. Asta pentru că păstrăm în amintire doar lucrurile frumoase, lăsăm deoparte sacrificiile făcute pentru ele, consecinţele pe care le-am suferit. Am vrea să retrăim clipele acelea, dar nu ne dăm seama că timpul a schimbat multe. Te-a schimbat pe tine, a schimbat circumstanţele. Nu ar mai fi la fel. Timpul nu stă în loc şi nu iartă. Pe nimeni. Şi totuşi nu te poţi desprinde de anumite părţi din trecut. Ţi-e frică să trăieşti, ţi-e frică să simţi din nou fericirea, ţi-e frică fiindcă într-o zi ar putea dispărea şi ea la fel ca cea din trecut. Şi vei rămâne cu durerea resimţită când persoana de care te-ai ataşat pleacă din viaţa ta. Aşa că... eviţi să te mai apropii de o altă persoană şi te hrăneşti cu amintiri. Trăieşti în trecut deşi încerci să te păcăleşti că ţi-e mai bine. Ajungi să-i răneşti pe alţii lăsându-le impresia că îţi pasă şi apoi distrugându-le visele. Dar tu nu te gândeşti la cea din prezent. În visele tale apare tot cea din trecut...

Atitudinea contează.

Am început să plâng mai devreme, când mă pregăteam să fac duş... şi am plâns sub duş vreun sfert de oră. I-am învinovăţit pe toţi cei din jurul meu pentru faptul că am avut o zi de tot rahatul şi am început să dramatizez, să-mi construiesc în minte diferite discursuri pentru fiecare, acuzându-i de starea mea proastă. M-am gândit cum ar fi să fiu singură, să mă lase toţi în pace să fac ce vreau. M-am simţit şi mai prost gândindu-mă că mi-ar lua ceva timp să mă obişnuiesc aşa pentru că sunt foarte emotivă şi dependentă de oameni, iar eu nu pot să mai pierd timp în momentul ăsta.

Apoi mi-am dat seama: singura vinovată pentru starea asta proastă sunt eu. Atitudinea mea. Felul meu de a fi. Acum ceva timp am găsit în cartea lui Paler, "Calomnii mitologice", următorul citat:

„Racul e cel mai sensibil dintre toate semnele. El este uşor impresionabil şi trece de la veselia cea mai pură la o melancolie tulbure. Sensibilitatea sa se poate compara cu cercurile concentrice provocate de o piatră aruncată în apă. Ceea e pentru alţii e fără importanţă, pentru un Rac capătă o valoare exagerată. Şi de câte ori e preocupat inutil! Adesea închipuirea îl domină şi poate deveni un bolnav imaginar. Dacă dispune de un apartament cu mai multe camere, el trăieşte de obicei într-una singură, pe care o aranjează după gustul şi exigenţele lui. E conservator, tradiţionalist, fascinat de trecut, de amintiri. În general, posedă o memorie ieşită din comun; încă un motiv pentru a străbate drumurile ştiute sau de a strânge tot felul de lucruri nefolositoare, dar de care nu se poate despărţi. Din pricina aceasta reuşeşte destul de greu să pună ordine în viaţa lui. Se teme de cruzime şi de duritatea vieţii cotidiene, încercând cu fierbintea lui imaginaţie s-o îndulcească şi s-o înfrumuseţeze. Vulnerabil la ofense, ascunde teama sa de brutalitate, de violenţă, sub o mască de persoană calmă şi o face atât de bine încât reuşeşte uneori să pară plictisitor şi puţini bănuiesc cât zbucium, câtă energie pune Racul, închis în el însuşi, pentru a înfrunta situaţii simple. Caracterul său dificil, susceptibil, uşor de contrariat îi joacă adeseori feste. Are o slabă capacitate de adaptare şi de supunere, iar cine trăieşte în vecinătatea lui trebuie să devină un maestru de tact, pentru a se lupta şi cu orgoliul Racului, şi cu susceptibilităţile care-l fac uneori greu de suportat.”

Recitindu-l acum, îmi dau lacrimile pentru că nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în rândurile astea. Dar mai ales că mă urăsc pentru asta. Pentru că nu sunt puternică şi constantă. Pentru că îmi fac griji din orice şi îmi imaginez tot felul de lucruri care nu există, fiindcă am mereu impresia că cei din jur îmi fac rău intenţionat. Pentru că îmi ascund sentimentele de frică, pentru că rareori sunt eu însămi de frică. Sunt perioade optimiste în viaţa mea, oarecum vesele. Şi apoi vine câte un moment când de la cea mai mică chestie, cea mai mică dezamăgire erupe un vulcan din mine. Cum s-a întâmplat în seara asta.

Dar erupţiile par a fi din ce în ce mai rare şi mai scurte. Poate fiindcă m-am maturizat. Nu mai pot să mă numesc copil. Cred că sunt mai matură decât multe persoane mai învârstă decât mine. Am înţeles că sinceritatea e cea mai bună mască. Oamenii sunt atât de obisnuiţi să mintă, încât poţi să le spui orice că tot au îndoieli. Mi-e frică de minciună, de lăcomia oamenilor, de prostia şi incultura lor. Totuşi ştiu că împotriva acestor lucruri pot lupta cu indiferenţă şi egoism. De ce sunt oamenii aşa răi? Eu cred că e din cauza faptului că suntem prea mulţi in lumea asta. Gândiţi-vă puţin. Cu cât sunt mai mari localităţile, oraşele, cu atât mai mult cresc indiferenţa şi egoismul dintre oameni. Ar fi groaznic de obositor şi chiar imposibil să-ţi pese de fiecare vecin, de fiecare persoană care locuieşte în aceeaşi localitate cu tine, ca să nu mai zic în aceeaşi ţară. Fiecare e pe cont propriu în ziua de azi.

Sincer, dar puţin egoist şi indiferent. Aşa trebuie să fie un om astăzi pentru a supravieţui. În momentul în care începe să-ţi pese mai mult de alţii decât de tine, eşti pierdut. Fiindcă începi să renunţi la bucăţi din tine în favoarea altora. E mai mult decât ok să-ţi iubeşti părinţii, fraţii, pe cei care ţi-au fost alături de cele mai multe ori. E ok să faci gesturi frumoase uneori chiar şi pentru necunoscuţi. Dar nu renunţa la tine, la ceea ce vrei tu, la ceea ce ai, pentru a le face pe plac altora.

Eu trebuie să mai lucrez la partea asta. Am o aşa-zisă "calitate" numită empatie, care mă omoară uneori pentru că mă face să gândesc din punctul de vedere al altora şi trebuie să fiu puternică. Ştiu ce aţi putea spune. Că trebuie să fim buni cu cei din jur, cu "aproapele nostru", că egoismul e un defect, ceva groaznic. Eu vă zic că în ziua de azi nu ajungi nicăieri cu bunătatea şi sensibilitatea pentru că nu ştii cine le merită. Oamenii de rând pot fi actori mai buni ca cei de la Hollywood şi se pot schimba de la o zi la alta.

Deci lucrează pentru tine, învaţă pentru tine. Nu totul ţine de bani, anturaj şi noroc. Atitudinea e cea mai importantă. Keep your head high, and your dreams higher.

Stiti ce vor femeile?

Sa se simta protejate si iubite. Sa aiba pe cineva caruia sa i se poata plange pentru toate prostiile care li se intampla sau care li se pare ca se intampla, desi sunt doar in imaginatia lor. Nu trebuie decat sa le asculti, si sa fii sincer; nu poti pacali o femeie (cat de cat inteligenta) cu niste complimente false sau spunandu-le ceea ce crezi ca vor sa auda.

Nu e asa greu sa le intelegi. Sunt oameni. Inainte sa le privesti ca pe niste specii ciudate si imposibil de descifrat, gandeste-te ca mai ales in zilele noastre, in secolul XXI, femeile au cam aceleasi preocupari, griji, probleme ca si barbatii. Vor sa fie respectate, sa se realizeze, sa-si castige existenta si sa se distreze, normal, fiindca trebuie sa te bucuri de viata.

Ca ele au sani si un vagin si impresioneaza mai mult prin aspecul fizic (daca pot), asta e altceva. Orice om trebuie sa aiba grija de aspectul lui fizic. Femeile apeleaza la machiaj, accesorii si tot felul de trucuri pentru ca stiu ca astfel atrag mai mult atentia, ceea ce le poate aduce diferite avantaje. Femeile nu se aranjeaza numai pentru a-i cuceri pe barbati. Femeile se aranjeaza in primul rand fiindca astfel se considera mai frumoase si capata mai multa incredere in propria persoana. Barbatii au puterea fizica care ii ajuta sa-si invinga adversarii. Pentru femei, frumusetea, increderea in sine sunt echivalente cu aceasta putere. De asta petrec ore intregi in fata oglinzii, de asta se plang atunci cand li se rupe o unghie sau li se sterge machiajul. (Nu ca nu ar exista si baieti la fel sau chiar mai preocupati de aspectul fizic.)

Dar asta e doar de suprafata. Sub ambalajul asta frumos femeile sunt mai hotarate sau mai putin hotarate, mai visatoare sau mai cu picioarele pe pamant, dar fiti siguri ca ele stiu intotdeauna ce vor cand vine vorba de o relatie sau alte lucruri serioase. Vor sa se simta in siguranta, sa aiba incredere si sa li se raspunda la sentimente in acelasi fel.

A, da. Si ar mai vrea sa poata manca oricat de multe dulciuri fara sa se ingrase

P.S.: Eu m-am referit la femei, nu la copile; la persoane cu capul pe umeri, nu la pitipoance, wannabe-uri sau alte specii pe care nu vreau sa le mentionez :).

Dimineaţă perfectă.

De obicei, pentru mine perfecţiunea înseamnă ceva de neatins, însă astăzi pot spune că am petrecut o dimineaţă perfectă. Asta fiindcă am petrecut-o cu tine. M-am strecurat uşor la tine în casă, pentru că ştiam că dormi. Am ajuns în dormitor şi am vrut să mă bag lângă tine sub plapumă. Te-ai trezit când m-ai simţit pe pat şi m-ai primit alături cu o îmbrăţişare călduroasă la momentul potrivit, ca să mă încălzesc după drumul pe care l-am făcut prin gerul de la 8:30 dimineaţa.

M-ai strâns în braţe şi ne-am cuibărit unul în celălalt cateva minute, apoi am început să vorbim. Ţi-am zis că mă doare burta şi m-ai mângâiat atent, nu ştiai ce să-mi faci să mă simt mai bine, asemenea unui tată neîndemânatic cu fetiţa lui. Ţi-am povestit despre cearta cu mama, despre programarea pentru examenul auto şi mi-ai dat sfaturi. Tu nu ştii, dar pentru mine sfaturile tale contează cel mai mult. Eşti cea mai cu picioarele pe pământ persoană pe care o ştiu. Asta probabil fiindcă ai trecut prin multe şi ai fost nevoit să te descurci singur.

Mi-ai zis despre problema cu proiectele tale pentru facultate, despre problemele cu banii... şi nu ştii cât de mult mi-ar fi plăcut să am şi eu sfaturi măcar pe jumătate la fel de bune ca ale tale. Dar ştiu că o să te descurci pentru că eşti cea mai isteaţă  persoană pe care o ştiu, mereu găseşti o soluţie. Mereu mă surprinzi cu ideile tale. 

Şi m-ai sărutat aşa cum numai tu ştii. M-ai sărutat pe buze, pe frunte, pe obraz, pe gât, iar pe buze şi am simţit că mă săruţi cu dragoste, nu era vorba doar de pasiune sau altceva. Am simţit că sunt complet a ta cât mă strângeai în braţe şi mă sărutai. Şi mi-ai înlăturat durerea cu iubirea ta. Nu-ţi imaginezi ce fericită eram în momentele alea, ce fericită sunt fiindcă ştiu că am un loc în sufletul tău. Inima e fragilă, schimbătoare, dar în suflet stau sentimentele cu adevărat speciale.

Ne-am uitat la "Inglorious Bastards", deşi l-ai mai văzut de vreo 3 ori, fiindcă eşti înnebunit după filmele lui Tarantino. M-ai ţinut în braţe sărutându-mă din când în când pe umăr şi nu-ţi imaginezi câtă fericire îmi inunda sufletul. 

S-a terminat filmul, s-a făcut amiaza, trebuia să plec. Prin dezordinea din camera ta nu am putut să nu observ cărţile împrumutate de la bibliotecă şi m-am bucurat că încă mai citeşti. M-ai condus spre casă, m-ai sărutat de rămas bun şi ne-am despărţit fericiţi. Momente ca astea valorează cât lumea întreagă pentru mine şi aş putea să îndur orice pentru a mă bucura de ele, findcă amintirea lor nu se va şterge niciodată din sufletul meu şi de câte ori le voi retrăi în gând, mă voi simţi împăcată, fericită, iubită. Acum ştiu ce e iubirea.

Just for the show.

Daca iti spune cineva ca esti frumos/frumoasa, nu inseamna ca trebuie neaparat sa-l crezi. Poate te minte din interes. Poate frumusetea nu inseamna acelasi lucru pentru toata lumea, doar ca unii urmeaza turma si iau drept adevar ceva ce e o simpla iluzie cu ambalaj atragator.

Daca esti apreciat/a in lumea asta virtuala datorita pozelor modificate, datorita brandurilor de haine, accesorii, datorita citatelor luate din carti si melodii comerciale, nu inseamna ca esti cineva. Aprecierile merg la brandurile si autorii pe care-i folosesti.

Esti o persoana speciala atunci cand te analizezi din cap pana in picioare, din strafundul sufletului pana la cele mai neinsemnate idei si simti impacare, multumire. Cand poti sa renunti la binele tau pentru a-i ajuta pe cei mai putin norocosi si totusi asta te face fericit pentru ca ai adus zambete pe fetele lor.

Frumusetea vine din interior si nu poti spune ca esti posesorul ei decat atunci cand fericirea si iubirea radiaza din tine. Da, un om fericit e un om frumos. Si totul vine din iubirea purtata celor din jur. Iubirea de sine singura nu te face frumos, ci urat. Urat din punct de vedere fizic, moral; urat de cei din jur pentru egoism si indiferenta. E ca si cum ai fi intr-o incapere intunecata cu o lanterna in mana si in loc sa luminezi in jur, te luminezi pe tine. Daca te iubesti doar pe tine, nu ai cum sa cunosti ceea ce in afara. Nu poti primi adevaratele aprecieri care nu trebuie rostite, se vad pe fetele oamenilor pe care ii ajuti.

Un om e frumos cand nu e constient de asta, cand in ciuda complimentelor, inca crede ca se poate si mai bine. Cu totii putem fi frumosi daca nu urmarim cu disperare scopul asta. Secretul e sa fii multumit tu de tine, ca persoana, ca prieten, ca frate, fiu, coleg al unor oameni care nu sunt foarte diferiti fata de tine.

Nu te multumi cu niste aprecieri de doi lei. Esti cu adevarat frumos cand esti sigur pe tine si stii ce vrei. Esti frumos cand poti lasa de la tine in favoarea unora care merita. Nu esti frumos prin aroganta, fala, egocentrism.

Oamenii au ajuns sa traiasca doar pentru show, nu pentru a se simti vii. Se complac in situatii jenante, se ineaca in lene si delasare, se lasa condusi de procrastinare. Iesi afara, fii tu insuti, fa toate lucrurile pe care ti-ai dorit sa le faci vreodata, traieste si lasa-i si pe altii sa traiasca fara sa faci diferente!