Se duce toamna.

Astăzi m-a surprins plăcut playlistul meu cu videoclipuri preferate de pe youtube. Melodia asta e atât de încărcată emoţional... M-a făcut să plâng.

E sfârşitul lui septembrie şi singurele semne de toamnă pe care le simt sunt faptul că ai mei vorbeau de strugurii din curte, care trebuie strânşi... şi răceala asta tâmpită care s-a instalat de dimineaţă în corpul meu cu o durere groaznică în gât. Şi acum începe să-mi curgă şi nasul. Bună treabă. Mâine o să am o zi grozavă! :)

E deja sfârşitul lui septembrie şi timpul încă nu dă semne să domolească goana asta spre viitor, spre necunoscut, spre alte probleme şi bătăi de cap. Timpul trece iar eu sunt prinsă într-o cutie transparentă, ca cea a mimilor, care se mişcă de zece ori mai încet pe drumul temporal. Din cutia mea văd tot ce se întâmplă, cum mă întrec toţi şi toate. Eu rămân în urmă, cu amintirile mele.

Începe octombrie îndată... şi se pare că mă aşteaptă încă o iarnă rece şi singuratică. Parcă văd că îndată vine vremea hainelor groase, a bocancilor, fularelor; cu sau fără zăpadă, dar cu un ger omniprezent. Şi în atmosferă, şi în inima mea. Cât? Oare cât poate îndura fiinţa umană? Ajungi la un moment în care nimic nu te mai poate răni sau impresiona. Devii rece şi indiferent. Şi singur...

O să treacă repede şi toamna, iar eu, ca de obicei, o să mă trezesc într-o zi cu zăpadă în curte şi nu o să-mi vină să cred că deja e iarnă. Şi va trece timpul şi nu voi realiza nici jumătate din lucrurile pe care mi le propun. Şi mă voi urî şi mai mult. Şi voi fi şi mai singură. Soarele va răsări doar printr-o minune, după o iarnă închisă, întunecată. Va răsări poate într-o zi, dar până atunci mai este mult. Sau puţin?

Ca o mână care se învineţeşte treptat când stă mult în frig, aşa se răceşte miocardul meu. Mai întâi la exterior, apoi spre interior... se vor vedea în curând venele şi arterele, vineţii spre negre. Până se coagulează sângele. Până nu mai există urmă de sentimentalism, înduioşare, iubire. Voi fi ca un robot, gri. Dar împăcat, mulţumit, care nu depune efort decât pentru a progresa, pentru realizarea profesională. Şi care va ajunge departe pentru că are o singură dorinţă adevărată. E sigur că vrea să devină un chirurg respectat şi asta va fi.

Se duce septembrie.  Vine octombrie.  Şi oamenii nu merită nimic.

Păreri.

E bine să fii diferit. Majoritatea te vor considera ciudat, fiindcă există o idee generală a societăţii despre cum trebuie să arăţi, să te porţi; altfel eşti exclus. Am vorbit despre asta aici. Multă vreme am căutat să mă încadrez în tiparul ăsta. Am vrut să fii normală, să fiu acceptată. Nu mi-am dat seama că nu mai eram eu. Jucam un rol şi atât. Eram chiar complexată pentru că trebuia să fac eforturi să fiu ca ceilalţi. Oameni care nu fac altceva decât să copie pe alţii, să respecte reguli şi să plece capul în faţa unora mai proşti (dar mai "tari") ca ei. Oameni fără iniţiativă, fără puterea de a vedea dincolo de aparenţe, oameni care se mulţumesc cu puţin. 

Dar am crescut, am început să cunosc alţi oameni, am început să trăiesc cu adevărat. M-am redescoperit pe mine însămi şi am învăţat că nu trebuie să spun şi să fac ce le place altora, ci doar ce-mi place mie. Acum am o altă imagine despre societatea din ziua de azi. Mă dezgustă, mă face să mă revolt, să plec în pustiu. E o lume plină de prostie, dar fericită aşa. Cocalarii, maneliştii, piţipoancele, fanfaronii, ariviştii, prefăcuţii şi tot neamul lor sunt proşti. Dar fericiţi. Nu sunt prima care remarcă asta. Sunt chiar persoane care afirmă lucrurile astea pentru a părea inteligente, când fac, de fapt, parte din acelaşi clan. Ei bine, mie mi s-a acrit de la atâta prostie. Şi mai ales, mi-au ajuns până în gât cei care pretind că sunt diferiţi, că ştiu care sunt adevăratele valori şi nu se lasă prostiţi de-alde Florin Salam şi Anda Adam, de la noi, sau Justin Bieber şi Nicky Minaj, de la ei, dar când nu-i vede nimeni, maneaua şi zgomotele alea pop, house, dance (că nu le pot numi muzică) le "încântă" urechile. Şi asta doar în domeniul muzical, pe alte planuri nici nu are rost să mai insist...

E trist să vezi aşa ceva. Dar mai bine îi laşi în pace şi-ţi vezi de ale tale. Cu cât eşti mai diferit, cu atât mai mult te vor evita persoanele de genul celor de mai sus. Şi te vei putea bucura făcând, ascultând, discutând ceea ce îţi place, cu oameni care împărtăşesc aceleaşi pasiuni. Sunt mai rari, dar nu eşti singur. 

Eu fac, şi voi face, ce vreau. Eu sunt, şi voi fi, cine vreau. Nu îmi dictează nimeni şi nu mă schimb pentru a fi pe placul cuiva. Sunt mai fericită cu prieteni puţini, dar adevăraţi. Sunt mai fericită ascultând muzică adevărată care nu se aude în orice bar, la orice colţ. Sunt mai mulţumită îmbrăcându-mă cum simt eu, decât după o anumită modă. Sunt împăcată cu principiile, ideile şi concepţia mea despre viaţă, chiar dacă majoritatea nu mă aprobă. Nu spun că aş reprezenta tipul ideal de persoană. Nu mă consider superioară nimănui. Dimpotrivă. Uneori simt că mi-ar plăcea să am şi eu atât de puţină cultură încât să pot fi fericită în lumea asta mizerabilă. Dar mă mulţumesc cu a fi eu însămi. Sunt bine aşa, diferită. Nu vreau să o fac pe neînţeleasa sau "să mă dau mare".

Vreau să-ţi amintesc că ai puterea de a alege. Nu te lăsa constrâns de nimeni şi de nimic. Nu vei fi fericit dacă urmezi visul altcuiva, dacă faci ce e "cool", dacă ascunzi ceea ce eşti cu adevărat pentru a fi popular sau mai ştiu eu ce. Ai cap, gândeşte. Nu-i lăsa pe alţii să-ţi bage idei în el. S-ar putea să fie proaste şi mai târziu îţi va părea rău. Ai sentimente, exprimă-le. Ai dorinţe, îndeplineşte-le. Ai o viaţă, trăieşte-o cum vrei tu. Dacă îţi place să petreci timpul la mall, fă-o; dacă manelele te fac fericit, ascultă-le în continuare. Dar gândeşte-te bine dacă sentimentul e adevărat.

Nu condamn pe nimeni şi nu am nicio putere să judec. Eu doar îmi exprim o părere. Cred că dacă oamenii şi-ar asculta mai mult sufletul şi mai puţin gura altora, ar fi mai fericiţi. Ce fel de viaţă e cea pe care o trăieşti numai luându-te după alţii, prefăcându-te că eşti ceva ce nici nu-ţi place? Lumea, şi mai ales România, trebuie să se trezească la realitate. Mediocritatea şi prostia ne îngroapă pas cu pas. 

Gândeşte bine. Viaţa pe care o trăieşti e cea pe care ţi-o doreşti sau e una pe care ţi-au creat-o alţii?

Feelings.

Ai simţit vreodată că iubeşti pe cineva şi că el te iubeşte, dar nu aveţi o relaţie "normală", de genul celor care sunt publice pe facebook, de genul celor din filmele hollywoodiene când totul e plin de fluturaşi şi inimioare?

După aproape un an îl simt mai aproape ca niciodată, trup şi suflet. După aproape un an, am renunţat la prejudecăţi, la stereotipuri, am ieşit din tipare şi am învăţat să mă bucur fără să mă gândesc la ziua de mâine.
Ştim amândoi că nimic nu e sigur, că cel mai probabil, într-un an, vom fi departe unul de altul, că nu avem viitor împreună. Dar asta ne face doar să ne apropiem şi mai mult. Un an e ceva, ceva mai mult. Avem timp să ne bucurăm de ce avem acum. Nu e o relaţie, nu în sensul celor de astăzi.

Nu ştie nimeni ce e între noi cu adevărat, ne păstrăm unul pentru celălalt. Aşa nu ne influenţează nimeni, nu ne judecă nimeni. Poate azi mergem împreună la un party, ne purtăm ca doi îndrăgostiţi, iar mâine fiecare merge cu prietenii lui şi e ca şi cum nu am fi nimic. Ceilalţi pot să creadă orice. Doar noi ştim.

Noi ştim că ne iubim, că suntem diferiţi.
Ştim că e mai bine să păstrezi unele lucruri pentru tine.
Ne înţelegem din priviri.
Ştim ce înseamnă să-i oferi celuilalt spaţiu.
Şi ştim să profităm de momentele petrecute împreună, în loc să ne lăudăm pe facebook sau în faţa prietenilor. Râdem împreună de cei care postează zilnic lucruri legate de relaţia lor, iar după o săptămână, două, schimbă partenerii.
Noi ştim că ne iubim, fără să fie nevoie să aşteptăm ca celălalt să confirme cererea de pe facebook, ca să fim siguri că suntem împreună.
Noi nu suntem împreună, nu avem o relaţie.
Noi doar ne bucurăm unul de celălalt, ne simţim cel mai bine împreună.

Prefer aşa ceva, decât o relaţie plină de minciuni, ipocrizie. Prefer să simt că mă iubeşte, decât să-mi zică un "Te iubesc" fals de "n" ori pe zi din prima săptămână. Prefer să merg cu el la mormântul mamei lui, ca astăzi, şi să mă simt specială, pentru că nu mai aduce pe nimeni acolo. Prefer glumele lui proaste. Prefer ironiile şi tachinările lui, dulcegăriilor false şi patetice.

Îl iubesc şi asta e tot.

Concept al iubirii.

Iubirea este, desigur, un subiect intens discutat. A fost trăită timp de mii de ani de milioane, chiar miliarde de oameni. A iscat dispute, neînţelegeri, conflicte, până şi războaie. Există o multitudine de opere realizate pe tema iubirii: poezii, romane, poveşti, melodii, tablouri, fotografii, filme, sculpturi etc. Fiecare om are formată o imagine, o idee despre ceea ce înseamnă acest cuvânt, iubire. Şi pentru fiecare, definiţia iubirii e diferită. Orice persoană se simte în stare să spună sau să exprime măcar două cuvinte legate de iubire. Dar oare câţi au cunoscut iubirea adevărată? Câţi dintre ei, sau dintre noi, au simţit-o în plenitudinea şi frumuseţea ei? Câţi au înţeles-o într-adevăr?

Iubirea, în concepţia mea, este ceva ce simţi pentru o persoană la un moment dat. Nu e un ceva simplu, nu. E un ansamblu de senzaţii şi sentimente care pot fi declanşate de un singur sunet, o singură imagine, un simplu miros sau atingere. Poate avea diverse forme. Unii zic că poate avea şi diferite intensităţi. Dar eu cred că iubirea adevărată, cea specială, nu poate avea termen de comparaţie. E simplu: există sau nu există. Nu poţi să spui „îl iubesc pe Ion mai mult decât pe Radu”. Asta înseamnă că ce simţi pentru Radu e afecţiune, ataşare, dar nu iubire. Iubirea funcţionează pe principiul totul sau nimic. Când iubeşti, totul se schimbă. Lumea ta se învârte în jurul acelei persoane speciale, nimic nu e mai important. Când iubeşti şi eşti iubit în adevăratul sens al cuvântului, nebunia e sora ta bună, fiecare zi merită trăită, te simţi în stare de orice, capeţi puteri noi, nu mai există imposibil pentru tine.

Despre asta vreau de fapt să vorbesc. Am auzit într-o perioadă, şi am văzut şi postări pe net cum că între Romeo şi Julieta nu ar fi fost iubire adevărată, ci între cei care rămân împreună până la bătrâneţe e iubire. Prima parte e o aberaţie totală, şi o să explic imediat de ce. Cât priveşte a doua parte, eu una nu am auzit sau văzut bătrâni care să fi fost împreună toată viaţa şi să se iubească la fel până în ultima zi. Dacă există, aş fi încântată să-i cunosc. Poate or fi prin lumea asta câţiva... Dar ce încerc să spun e că iubirea înseamnă nebunie, dăruire completă, intensitate maximă în fiecare clipă. „Romeo şi Julieta” e o poveste de iubire tocmai fiindcă e plină de intensitate. Sentimentul dintre cei doi e sincer, e real pentru că ei nu concep viaţa unul fără celălalt. De aceea, în final, au murit unul lângă altul. Asta înseamnă iubirea.

Din punctul meu de vedere, între cuplurile care rămân împreună până la bătrâneţe şi moarte nu e iubire. Sau cel puţin, nu genul ăsta de iubire. Cred că obişnuinţa defineşte cel mai bine o astfel de relaţie. Poate exista un sentiment de ataşare, de afecţiune, cei doi se pot înţelege bine, ajung să se cunoască la perfecţie, se pot iubi ca prieteni, dar ce simt ei nu e iubirea care e sinonimă cu dragostea. Aceasta e greu de menţinut, necesită multe resurse, iar oamenii obosesc, se schimbă, uită, se plictisesc sau pur şi simplu se trezesc la realitate. Lumea reală, palpabilă e în continuă mişcare şi asta influenţează şi lumea imperceptibilă a ideilor şi sentimentelor. Deci schimbarea e iminentă şi iubirea se pierde în ceaţă, dispare prin conflicte interioare sau exterioare care duc la întrebări, îndoieli, neîncredere.

Asta e părerea mea. Sunt tânără, poate mai am multe de învăţat. Poate nimic din ceea ce am scris nu e corect. Dar asta cred momentan. Nu cred că o să găsesc o persoană pe care să o iubesc toată viaţa. Sunt în dubii dacă merită să te căsătoreşti sau nu. În ultima vreme aud tot mai des de oameni care se despart după câţiva ani. Nu-i condamn. Doar mă întreb de ce m-aş căsători dacă într-un final tot ajung la divorţ. Lăsând la o parte relaţiile bazate pe diverse interese, poţi să trăieşti cu o persoană fără să fii căsătorit. Ba chiar mi se pare mai ok aşa, fără obligaţii. O să spuneţi că în felul ăsta pot apărea conflicte legate de bani, responsabilităţi, chestii legale ş.a.m.d. şi eu vă spun că dacă apar astea, înseamnă că iubirea a dispărut. Deci relaţia e una bazată doar pe obişnuinţă, pe apropierea care s-a creat între cei doi, pe obiceiuri create împreună. Care-i rostul să continui aşa? Comoditatea, frica că nu vei găsi pe altcineva, că e greu să o iei de la capăt, copiii? Astea sunt scuze.

Fiinţa umană e leneşă. Preferă să se complacă într-o situaţie acceptabilă decât să caute absolutul, să trăiască viaţa din plin. Mediocritate. Iubirea poate fi orice, dar nu mediocră. Eu nu mă voi mulţumi cu o astfel de relaţie dominată de cotidian, de rutină, afundată în grija zilei de mâine, relaţie în care oamenii au uitat să se bucure de prezent, să-şi zâmbească, să se simtă invincibili împreună. Eu voi iubi şi voi fi iubită.

În iubire se arată plenitudinea existenţei. – Dumitru Stăniloae 

Iubirea nu este o relaţie între două persoane. Ea este un stadiu al conştiinţei tale. - Osho 

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii. – Ionel Teodoreanu