Tu ce îţi doreşti?

Dacă ai trăi intr-o lume în care toţi oamenii ar fi la fel, în care nu ar exista mai multe categorii de persoane, de obiecte şi nu ar exista nimeni care să aibă ceva în plus faţă de ceilalţi, crezi că ar mai exista dorinţa?

Dorinţa s-a născut atunci când un om a avut ceva nou, diferit şi altul l-a văzut, i-a plăcut, şi a vrut şi el lucrul acela. Fie că e vorba de ceva palpabil, un obiect mai mult sau mai puţin valoros, fie că e vorba de ceva abstract, cum ar fi o stare, o atitudine, dacă nu ne aparţine, ne dorim să fie al nostru. Cum apare ceva nou, omul îşi doreşte acel lucru chiar dacă de multe ori nu are şi nevoie de el. Ce e în stare să facă pentru a obţine acel ceva, e altă poveste...

Astfel am ajuns să ne punem tot felul de dorinţe şi să ne aşteptăm la tot felul de lucruri. De cele mai multe ori ceea ce vrem nu ne este neapărat şi necesar. De cele mai multe ori oamenii vor un anumit lucru pentru simplul fapt că îl au şi alţii sau pentru a fi mai speciali, mai cool, mai tari decât ceilalţi. Oamenii sunt invidioşi din cauza asta, sunt egoişti, sunt mai preocupaţi de vieţile altora decât de ce simt ei cu adevărat. Lumea e într-o continuă fugă, o călătorie frenetică în care fiecare se luptă să fie primul, să aibă cât mai multe lucruri de valoare materială. Niciunul nu e niciodată mulţumit, oricât ar avea, oriunde ar ajunge. Şi aleargă, muncesc sau fură, caută mereu idei pentru a se îmbogăţi.

Ar fi frumos dacă averea pe care o caută ei ar reprezenta în cea mai mare parte principii, cunoştinţe, calităţi sufleteşti sau diferite abilităţi. Ar fi cu toţii mult mai mulţumiţi dacă ar căuta hrana sufletului mai mult decât cea a trupului. Nu mă refer la vreun Dumnezeu sau credinţă, nu sunt o persoană prea credincioasă. Vorbesc despre ceea ce înseamnă sa comunici cu tine însuţi, să ştii ce te face cu adevărat să te simţi bine. Cu ce te ajută să ai mii de euro într-un cont, dacă eşti singur ori ai făcut sacrificii enorme pentru banii ăia? E mai important să lucrezi 10 ore pe zi, să vii acasă obosit, fără chef de nimic pentru nişte bani în plus sau să petreci mai mult timp cu cei pe care-i iubeşti şi care te iubesc? Da, viaţa e grea. Da, nu toţi au posibilităţi, mai ales în ziua de azi. Dar timpul trece, ajungi pe patul de moarte, te gândeşti la cum ai trăit, la ce ai adunat şi o să simţi un gol, pentru că o să îţi aminteşti de toate lucrurile la care ai renunţat pentru bani, lucruri pe care doreai cu adevărat să le faci.

Societatea e bolnavă. Nu simte fericire decât dacă adună tot mai multe lucruri şi tot mai mulţi bani, decât dacă are cele mai noi tehnologii la dispoziţie, dacă se îmbracă cu cele mai la modă haine. Dorinţele oamenilor de acum sunt clare, dar superficiale, multe, dar nesemnificative. Puţini trăiesc pentru a se bucura de viaţă, puţini au principii sănătoase pe care le şi respectă, doar câţiva ştiu să-şi asculte sufletul. Majoritatea nici nu mai au unul... Mai rău este că de la aceşti oamenii iau exemplu şi următoarele generaţii.

Opreşte-te o clipă din fuga ta oarbă. Analizează-ţi viaţa, analizează-te pe tine şi întreabă-te dacă ceea ce urmăreşti, ceea ce faci e cu adevărat ce îţi trebuie ca să fii fericit. Învaţă-ţi copiii să-şi urmeze inima, să-şi preţuiască sentimentele, nu-i obliga să urmeze o cale pe care o urăsc sau unde nu-şi găsesc locul şi cel mai important ai grijă ce exemplu le dai. Dacă eşti o persoană importantă şi îi poţi influenţa pe alţii, nu îi constrânge, nu le spulbera visele; fă ca prin felul în care trăieşti să îi ajuţi şi pe ei.

Cum ar fi lumea asta dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui, dacă oamenii şi-ar dori anumite lucruri doar pentru că i-ar face fericiţi, nu pentru a face în ciudă, nu pentru putere sau pentru a răni pe cineva?

de ce sa te deranjezi?

de ce sa te deranjezi sa explici ceva unor oameni care nu vor sa inteleaga?

cum sa-i faci sa vada lucrurile ca tine?

e imposibil. fiecare are gandirea lui formata in urma experientelor proprii, a trairilor, a vietii lui. unora le place inghetata cu aroma de ciocolata, altora cea cu aroma de capsuni, in functie de incercarile anterioare, daca papilele lor gustative le-au creat sau nu o senzatie placuta cand au incercat fiecare fel de inghetata. asta e la nivel minimal. la scala mai mare vin alte probleme... cum iti alegi prietenii, cum alegi ce vrei sa fii "cand cresti mare", alegi sa fumezi sau nu. sa crezi sau nu in divinitate si cum o numesti. iti pierzi sau nu virginitatea inainte de casatorie. traiesti dupa cum iti place tie sau cum vor altii.

cati dintre noi sunt impacati deplin cu viata pe care o duc? cati dintre noi nu trebuie sa dea socoteala pentru ceea ce fac cu viata lor? cati au curajul sa traiasca, sa simta cu adevarat ce inseamna sa fii viu? exista cineva care nu e influentat de oamenii din jur? respectul meu pentru oamenii care fac toate astea. ei stiu ce vor si obtin lucrul ala fara a se teme de consecinte.

dar noi, care trebuie sa ne justificam in fata altora, ce facem? teoretic e simplu, iti exprimi deschis dorintele, te faci inteles, comunici. oamenii nu comunica. nu in sensul ala adevarat, sincer, de la inima la inima. suntem resemnati cu gandul ca oricum nu ne putem intelege, gasim scuze, purtam conversatii superficiale despre vreme si evenimente recente, ne ascundem in loc sa vorbim despre lucruri mai profunde, mai adevarate, despre probleme care ne framanta in adancuri.

asadar, de ce sa te deranjezi sa explici? pentru ca ai nevoie de 1, 2, 3 persoane care sa fie langa tine. fii sincer, descarca-te. daca eviti mereu sa discuti serios, daca nu spui ce gandesti cu adevarat, te trezesti intr-o zi ca esti un strain, ca nimeni nu te cunoaste pe tine cel real. te costa mai putina energie sa spui adevarul decat sa eviti ceva sau sa inventezi o minciuna.

cum sa-i faci pe altii sa vada lucrurile ca tine? mai intai prin sinceritate. apoi poti sa-i rogi sa traiasca o zi ca tine, sa se afle in aceeasi pozitie, cu aceleasi preocupari si probleme. asa cum tu nu poti intelege pe toata lumea, nici ceilalti nu pot sa te inteleaga toti. totusi, cand cei mai apropiati nu te inteleg, e o problema.

omul e o fiinta sociala, are nevoie de familie, de prieteni. si nu poate fi implinit daca nu e inteles de acestia.

walking through the rain

Let go of everything that's holding you down. Step out of the ordinary, leave your worries behind and get out when it rains. Smile and start walking through a nice, quiet place where you can hear the drops falling. 

sentimentul ăla de mulţumire, 

împăcare şi pace în suflet

vreme călduţă de primăvară

ploaie liniştită

stropi căzând şi sunete calmante ridicându-se

e înorat cerul de-afară, 

dar e senin în interiorul meu

You can't see the end, but you can enjoy the present state of things. ^_^ That's the secret: learn to appreciate what you already have, 'cause no one else can do it for you. You are one of a kind, unique in your own way. Take pride in that and treasure your life. Live every moment. 

Feel the rain on your skin. :)

Be bright.

De când eram mică şi am început să descopăr lumea, am învăţat să fac tot felul de lucruri. Am fost mereu printre primii din clasă la învăţătură, fără prea mult efort. Mi-au plăcut şi matematica, şi limba română şi limbile străine, şi biologia, şi muzica, şi sportul. Am învăţat foarte repede şi aproape singură să fac brăţări înnodate. Am desenat mereu cu plăcere în orele de la şcoală şi am fost dezamăgită când am aflat că dintr-a 11-a nu mai fac desen, nici muzică, pentru că eram la mate-info. Şi la programare mă descurcam bine, iubeam momentele când trebuia să-mi bat capul ca să rezolv diferite probleme. Am învăţat să citesc cât de cât oamenii, am acumulat cunoştinţe legate de relaţiile umane şi am reţinut puţină filosofie. Ştiu să fac mâncare cât să nu mor de foame şi sunt sigură că dacă aş avea timp şi aş încerca, aş putea găti multe reţete. Am blogul ăsta şi unul pe tumblr, sunt câţiva oameni care mă urmăresc şi am primit şi complimente.

Ştiu să fac toate astea, la majoritatea sunt chiar bună. Dar atât. Nu excepţională, nu cea mai bună, nu genială. Diferenţa dintre mine şi ceilalţi e, cred, faptul că am un extraordinar bun simţ, am capacitatea de a empatiza şi mi-am dat mereu silinţa să fiu cât mai bună. Pur şi simplu îmi pasă, nu sunt nesimţită şi delăsătoare (mă rog, de obicei). Sunt şi sensibilă, pe lângă asta. Mă afectează criticile şi ironiile, mi-e greu să accept când greşesc ceva, fiindcă vreau mereu să fiu mai bună, corectă, cât mai aproape de perfecţiune. De aceea mă supăr chiar şi atunci când cineva face o glumă nevinovată la adresa mea; nu pot decât să mă gândesc că pe undeva are dreptate şi că sunt defectă. 

De aceea mă simt ca naiba în momente ca acum, când îmi dau seama că nu excelez la nimic. Mereu mi-a fost greu să fac alegeri. Pentru mine nu există simplu alb sau negru; mereu sunt nuanţe de gri, mereu caut căi de mijloc şi când acestea nu există, mă simt frustrată şi refuz să aleg, pentru că efectiv nu pot să aleg în multe situaţii. Se spune că pentru a te face remarcat, trebuie să faci alegeri îndrăzneţe. Well... eu sunt una din acele persoane care visează la a fi în centrul atenţiei, dar în acelaşi timp se tem să facă o alegere de asta îndrăzneaţă pentru simplul fapt că ar putea gafa. Există o frică de penibil care ajunge să fie atât de puternică, încât de multe ori te izolezi şi te închizi în tine. E lucrul cu care mă lupt zi de zi şi cred, uitându-mă în trecut, că am început să câştig tot mai multe bătălii. Cine va câştiga războiul, rămâne de văzut... Dar frica asta a instalat un fel de obişnuinţă în mintea mea. Oricât aş încerca mi-e incredibil de greu să fac alegeri excepţionale. Simt că tot ce fac e simplu, neutru, mediocru şi nu-mi pot depăşi condiţia.

Nu mai spun cât de greu mi-a fost să mă hotărăsc ce voi face după liceu şi cum mă simţeam când îi auzeam pe alţi colegi vorbind cu pasiune despre ce urmează să facă ei. Eu nu găseam nimic care să trezească în mine aşa o dorinţă, o plăcere. Pentru că mă descurcam bine la diferite materii, dar nu eram genială la niciuna. Mai am o problemă, în ceea ce priveşte alegerile. Mi-ar fi mult mai uşor dacă înainte de alege, aş putea încerca fiecare opţiune. De exemplu, înainte să aleg cu ce mă îmbrac într-o zi, trebuie să încerc diferite outfit-uri. Aşa-i şi cu facultatea, simţeam că nu pot alege dacă nu încerc mai multe. Până la urmă, informându-mă din mai multe locuri, am ales medicina. Dar hotărându-mă târziu, nu am avut destul timp să învăţ şi nu am intrat la buget, iar la cu taxă, evident, nu-mi permit. Între timp, am putut să mă gândesc bine şi voi încerca din nou vara asta. Anul ăsta am mers (şi încă merg) la o postliceală sanitară şi chiar îmi place ce am învăţat, am fost fascinată de felul în care funcţionează un spital, de sălile de operaţie şi munca doctorilor cât am făcut practică. Sunt 100% sigură că asta vreau să fac? Nu. Eu nu sunt niciodată complet sigură. Dar e cu siguranţă ceva ce mă atrage mult mai mult decât celelalte domenii de muncă.

Câteodată, citind blogurile altora, mi se pare că ceea ce scriu eu nu sunt decât banalităţi şi copilării, prostii lipsite de imaginaţie. Nu ştiu de ce mă citeşti tu acum.

Unii ar putea spune că sunt perfecţionistă, fiindcă vreau mereu să fiu cea mai cea şi nu sunt niciodată mulţumită. Nu ştiu, o fi adevărat pe undeva... Ai putea spune şi că nu am destulă încredere în mine. Şi asta e adevărat. Dar m-am schimbat şi încă încerc să fiu altfel. Pentru că am avut de suferit enorm din cauza nesiguranţei, a fricii de a se râde de mine. Erau perioade când mă consideram un nimic şi nu-mi mai doream să trăiesc, însă, cunoscând diferiţi oameni, mi-am dat seama că toţi au probleme, defecte şi eu nu sunt mai prejos decât ei, chiar dimpotrivă. Din momentul în care am realizat chestia asta, mi-a păsat tot mai puţin de gura lumii şi am încercat să fiu eu însămi din ce în ce mai mult. 

Societatea din ziua de azi e de căcat, aşa cum am mai zis aici pe blog; ridică în slăvi nişte oameni de doi bani şi plantează lipsa de încredere în sine, subestimarea în sufletele oamenilor de rând, mai ales ale adolescenţilor, care iau drept model oamenii aceia mediatizaţi şi îşi ascund adevăratul sine. Nu-i deloc uşor să te arăţi lumii aşa cum eşti cu adevărat, când ai o părere proastă despre tine. La început e greu, pentru că după ce te-ai ascuns mult timp, trebuie să înveţi din nou cum să fii tu însuţi, ca atunci când erai copil. Pe parcurs, te simţi din ce în ce mai bine şi ajungi chiar să descoperi lucruri noi despre tine. Sunt momente în care simt că am câştigat războiul, că s-a terminat, dar imediat se întâmplă câte ceva care mă face să conştientizez că e o luptă care durează toată viaţa. Totuşi, lupta asta te face tot mai puternic.

Sper că ai avut răbdare să citeşti până la sfârşit. Nu mi-am propus să o lungesc atât, de fapt nici nu ştiam exact ce voi scrie. Ca de obicei, pornesc de la nişte gânduri fără să ştiu unde o să ajung şi nu prea mă pricep să scriu "scurt şi la obiect". 

Concluzia e următoarea: I'm fighting my demons. Are you fighting yours? (În română sună naşpa.)

unu şi cu unu fac tot unu

"My brain has no heart, and my heart has no brain. That’s why when I speak my mind, I appear heartless and when I do what’s in my heart I seem thoughtless."

e aproape imposibil să le fac pe amândouă să funcţioneze la fel sau în acelaşi timp, să ajungă la un punct comun. ori dictează inima, ori creierul. punct. nu e cale de mijloc. şi mă plimb dintr-o extremă în alta, tot sperând să mai supravieţuiesc unei încercări. când cred că mă apropii de un echilibru, apare ceva care îl distruge şi ajung din nou într-o extremă. îmi plac încercările şi adrenalina. fără ele m-aş plictisi, dar mă preocupă consecinţele lor. 

oh well, I guess I'll have to keep my brain in charge for a while.

    where's that fucking summer???