Am trecut de la tristete la bucurie si inapoi de vreo 3 ori astazi. E ciudat, sunt ciudate sentimentele. Acum jumate de ora imi venea sa sar, sa cant de bucurie si acum sufletul mi se sfasie in doua: o bucata pentru cel ce a fost, o bucata pentru cel ce este. Cand vrem sa lasam o persoana in urma, la inceput credem ca o sa fie usor. Nu invatam niciodata ca fiecare persoana care pleaca din viata noastra lasa un gol, ia o parte din puzzle-ul al carui nume il purtam cu ea. Sau, suntem constienti de asta, dar speram mereu ca nu va durea la fel de mult aceasta desprindere. Si pentru putin timp, e chiar ok. Dar vine un moment in care un sunet, o imagine, un miros, ceva, declanseaza un val de amintiri. Culmea, doar amintiri frumoase, momente petrecute impreuna, conversatii, chestii dragute, care stii ca iti vor ramane mereu in minte si peste cateva luni sau ani te vor face sa zambesti, dar acum, simti fiecare amintire de asta ca o sageata in corpul tau. Ce usor ai uita daca s-ar sterge tot ce a fost odata cu despartirea. Daca nu ar mai exista melodiile pe care le ascultam impreuna, sau locurile in care ne intalneam... Daca nu ar mai fi vorbit cu mine, as fi putut fi bucuroasa in continuare. As fi crezut ca a inteles, ca incearca sa treaca peste si asta e. Asa, m-a facut sa ma gandesc, poate tine mai mult la mine decat credeam. Oricum nu s-ar fi schimbat. Nu ar fi fost nimic diferit. Mereu scuze si motive. Daca nu l-as mai vedea si nu as mai auzi de el...
Golul care ramane in urma se umple in timp cu alte sentimente, alte persoane, alte momente. La mine a vrut sa se umple prea repede. Dar acum ne-am lamurit. Nu o sa ma mai deranjeze, si eu o sa fiu fericita. El chiar merita, si stiu ca nu o sa ma faca sa ma simt neglijata, plictisitoare sau in vreun alt fel. A fost atat de neasteptat. Din prieteni buni sa ajungi la ceva mai mult intr-o zi... Nu credeam ca o sa mi se intample. Ar trebui sa fie bine, ma rog, cu mintea mea bolnava nu stiu cat va dura, dar oricat ar fi, va fi frumos si abia astept sa trec si prin asta. Am zis ca traiesc clipa si nu mai gandesc la consecinte. Toti avem de suferit la un moment dat, deci nu are rost sa te sacrifici pentru binele altcuiva.
Unele relatii sunt pentru conversatii, unele pentru sex, altele pentru micile dragalasenii si alinturi. Daca gasesti combinatia perfecta esti cel mai norocos. Eu mai am de cautat, dar vointa nu-mi lipseste, deci sunt pregatita oricand sa o iau de la capat. Puzzle-ul meu e conceput dintr-un numar mare de piese care se pierd si se inlocuiesc usor.

ceva

Ma uit si ma gandesc si iar ma uit. Nu stiu ce sa cred, nu mai am incredere in oameni si e greu sa traiesti asa.
Simt ca imi pasa prea mult, sunt prea sensibila, si ma astept ca macar unele persoane din viata mea sa ma trateze asa cum cred ca merit. Nu stiu, nu stiu nimic...
De ce? De ce nu pot citi ganduri? Daca as sti ce simte pentru mine as fi linistita, dar presupun ca nu ar mai avea niciun farmec. Parca as avea iar 14 ani. Mi-e somn si imi vine sa plang si vreau sa intru intr-un vis din care sa nu ma mai trezesc; un vis in care eu sunt tot pentru el si el e tot pentru mine. Sentimentele sunt greu de perceput, greu de aratat, greu de inteles. Tot ce vrei e sa fii sigura ca tu insemni ceva pentru cineva, ca nu esti invizibil, ca cineva se gandeste la tine. Dar cum? E imposibil.
Ma simt neputincioasa si lipsita de orice motivatie. Sunt satula sa trag de oameni, mi s-a acrit de tot. Mereu sunt in plus, mereu e ceva sau cineva mai important, nu-mi gasesc locul si simt ca nu o sa-l gasesc niciodata. Ce simplu ar fi daca nu as avea sentimente si nu mi-ar pasa. Dar pot? Nu, normal ca nu. Totul e un mare rahat; imi doresc sa nu fi existat, sa nu fi cunoscut lumea asta nenorocita.

Incertitudinea ma va ucide.

Joi după-amiază.

Perdeaua dansează după vânt, dar am impresia că se mişcă pe melodia asta care creează dependenţă. Cred că e singura despre care pot spune că e preferata mea. Eu, care înainte nu puteam să-mi aleg nici culoarea preferată. Da, m-am schimbat.

Parcă aş pluti  spre norii grei de ploaie care se tot învârt de vreo două ore în jurul caselor din sat. Să ajung acolo, între stropii de apă, să mă răcoresc după zăpuşeala de astăzi. Un aer uşor rece, mirosind a ud trece printre crengile copacilor şi deasupra pământului. Visez cu ochii deschişi. Aş putea sta aşa la nesfârşit, ascultând-o pe Sia cu piesa asta care te deconectează complet de la realitate. Şi gândindu-mă la nimic.

Pentru ce se agita tata aşa tare când a ajuns acasă? Ţipa la mine de parcă nu ştia că puţin îmi pasă de animalele alea. Asta nu e lumea în care trăiesc. Sunt cu mult deasupra nimicurilor ăstora care nu mă impresionează cu nimic. Sunt departe de mentalitatea lui şi lumea mea nu are nimic de-a face cu cea în care a crescut el. Ar trebui să se întoarcă acolo şi să dea ordine pădurii în care a copilărit.

Se întunecă şi îndată trebuie să aprind veioza ca să mai pot scrie. Am teză la mate mâine. Şi în curând şi bac.

Unii cred, citindu-mi postările, că sunt mereu tristă sau deprimată. Sunt momente prin care trece orice om, mai bune, mai rele. Nu ştiu de ce mie îmi place să scriu ce simt când sunt supărată, dezamăgită, nervoasă. Probabil aşa mă descarc şi mă simt mai bine după. E ca şi cum o bucată de hârtie sau o pagină de internet sunt mai interesate de ce mi se întâmplă. Oamenii au fiecare problemele lor, nu se gândesc mereu la mine.

Dar asta nu îneamnă că sunt deprimată. Sunt de obicei cu capul în nori, indiferentă la ce se întâmplă în jurul meu.

Fericirea mea stă în lucruri mărunte. Cei care mă cunosc ştiu că zâmbesc destul de des, sunt veselă, dar asta e aşa, o stare de suprafaţă care trece repede. Nu am simţit de mult împlinirea aceea, fericirea deplină de care se vorbeşte. De fapt, nu ştiu dacă am simţit-o vreodată.

Chiar m-am schimbat. Uite numai cum arată biroul ăsta. Când mai vedeai aşa dezordine la mine înainte? Şi totuşi nu mai plouă. Norii ăştia doar se dau mari în faţa mea. Ar trebui să recapitulez ceva la mate.

Soulmates never die… nu i-a zis nimeni tipului ăstuia de la Placebo că nu există aşa ceva?

8'. Cuvinte nerostite

Am încercat, dar nu merge. Să mă prefac că sunt fericită pot, dar ce folos dacă în realitate mă simt groaznic… Nu fac altceva decât să mă autodistrug. Ştiam că aşa se va întâmpla. Speram totuşi că o să te schimbi, nu ştiu de ce. Vezi tu, speranţa nu moare niciodată, dar eu am sperat ceva imposibil. Nu înţeleg cum poţi să ţii la o persoană şi să te porţi aşa cum faci tu, să-i faci atât rău.

Am încercat din răsputeri să fiu mai indiferentă, să nu mai am aşteptări , dar singura metodă prin care am reuşit asta a fost accentuându-ţi defectele şi începând să te urăsc. A fost chiar uşor, ştii. În ultimul timp nici nu pot vorbi cu tine, simt o repulsie, o scârbă chiar atunci când mă saluţi. Şi e ciudat… nu ştiu. Aş vrea să fim împreună dar tu nu o să te schimbi şi aşa nu se poate. Mereu am gândit că dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti aşa cum e, nu vezi nimic greşit la el, deci nici nu îţi doreşti să-l schimbi cu ceva… Poate că eu nu te iubesc. Poate e doar o atracţie inexplicabilă, ‘cause, well, you know we’ve had bad karma from the start. În fine, poate nu vreau neapărat iubire, poate am doar nevoie de cineva care să mă trateze aşa cum merit. Am nevoie de atenţie, lucru pe care tu nu mi-l poţi da.

Asta nu e relaţie, sau cel puţin nu e genul de relaţie pe care mi-o doresc eu acum. Credeam că dacă am vorbit deschis şi am stabilit oarecum nişte chestii o să-mi fie mai uşor. Şi la început chiar a fost ok, am alte lucruri care ar trebui să mă preocupe, tu trebuia să fii doar "un bonus", dar apoi mi-am dat seama că mă mint pe mine însămi. Mă aflu în aceeaşi situaţie ca înainte, gândindu-mă mereu la tine, făcându-mi griji şi sperând că o să fie bine; iar pentru tine totul pare aşa simplu şi uşor. 

De asta mi-e greu să cred că ai putea să ţii la mine. Ştiu, am observat, nu îţi place să-ţi arăţi sentimentele faţă de o persoană, ţi-e frică să nu pari vulnerabil. Nu te condamn pentru asta, după tot ce ţi s-a întâmplat şi cu anturajul în care ai crescut, e de aşteptat. Dar pentru mine nu-i uşor să concep cum poţi să spui că te gândeşti tot timpul la mine şi să treacă zile întregi fără să-mi dai vreun semn, pentru că, vezi tu, eu nu pot să fac asta.

Nu pot să continui aşa când ştiu că pot avea ceva mai bun. O să-mi fie greu la început, o să-ţi simt lipsa, o să am momente când o să vreau iar să vorbesc cu tine; sper totuşi că nu o să se întâmple. Şi apoi, timpul le rezolvă pe toate, nu? Asta e.

Ascultă: Bottom of the Ocean

I'll be big enough for both of us to say: be happy.

Asta trebuia să-i spun. Trebuia... dar nu am putut, mereu am avut probleme să le spun oamenilor în faţă ce simt. Dar de scris e uşor. E de ajuns o propoziţie ca apoi să curgă şiruri de cuvinte până mă descarc şi îmi dezvălui toate gândurile. Dacă l-aş fi avut în faţă nu aş fi putut să-i spun lucrurile astea, aş fi început să plâng ca o proastă şi atât. Blocată de un zid invizibil. Acum, aşa, nici nu o să ştie. Poate aşa e mai bine.

8. i n i m a

Ah, cheile! Pe unde naiba le-am pus oare de data asta? ... Atât, v-am găsit! La dracu! Le mai scap şi pe jos, nu-i de-ajuns că deja am întârziat. Dar nu pot pleca fără să-mi închid în lanţuri trădătoarea asta de inimă. Nu când mă întâlnesc cu el.

Două atrii, două ventricule şi sânge care curge prin ele. Simplu, nu? Când nu simţi nimic, da. Dar când intervin fantasticele noastre sentimente nu mai e aşa uşor de înţeles şi de suportat. Dacă ştii ceva anatomie întelegi că atunci când eşti agitat, emoţionat inima primeşte impulsuri care o fac să bată mai tare, pulsul creşte şi apar semne care te trădează. Nu e greu de fapt să concep chestia asta. Greu este să suporţi situaţia sau să te controlezi, să disimulezi măcar. Totuşi oamenii învaţă să mintă şi fiindcă, în general, nu studiază psihologia omului, nici nu prea îşi dau seama când sunt minţiţi. Am învăţat pe propria piele ce uşor e să minţi. Chiar dacă ţie ţi se pare că vorbele sunt goale, fără ecou, ceilalţi nu le percep aşa; le iau drept adevărate. Gesturile te pot trăda, dar în timp ajungi să le păcăleşti. Sentimentele sunt cele pe care trebuie să le ascunzi. Nu e de ajuns întotdeauna dar mai mult nu poţi face, nu poţi să le controlezi, să le selectezi după preferinţă ca atunci când îţi faci un playlist cu melodii pe care vrei să le asculţi într-un anumit moment.

Ok, am încuiat inima, cheia e în siguranţă în spatele zâmbetului fals şi al superficialităţii. Acum pot să mă prefac. Fii indiferentă, fii indiferentă, zâmbeşte... Uite-l, mă aşteaptă. Ce chestie! De obicei eu îl aşteptam pe el. Acum vede şi el cum e. Shit! Calmează-te. De ce zâmbeşte aşa frumos şi face faţa aia de copil? Pfiu... E bine inimă, eşti tot acolo. Ai început să te obişnuieşti, nu? Stai să vezi ca acum mă sărută... Oh, şi mâna în păr.

Ce naivă eşti. Te topeşti dintr-un sărut. Nu vezi că se joacă cu tine? Te cheamă numai când are el chef, îţi răspunde când vrea, te joacă pe degete. Şi tu inimă, încă mai baţi pentru el, te agiţi degeaba. Îl urăsc. Am ajuns să văd cum e să urăşti şi să iubeşti pe cineva în acelaşi timp. Credeam că e o iluzie, dar nu, se poate şi asta. Uite-l cum stă acolo şi zâmbeşte de parcă lumea îi aparţine. Şi tu odată cu ea. De ce nu poţi trăi fără el, de ce nu eşti fericită fără el? Şi de ce nu-i bine nici cu el făcând parte din viaţa ta?

Cum ar fi să ne vedem în fiecare zi, să mă ţină de mână când vreau eu, să mă strângă tare în braţe când am nevoie, să-mi spună că sunt frumoasă când sunt tristă şi că nu are nevoie de altcineva dacă e cu mine... Mda, hai, nu mai visa. Nu o să se întâmple, ştii asta.

Nu îl înţeleg de ce e aşa, nu mă înţeleg pe mine de ce încă ţin la el când inima mea e atât de fragilă, şi se destramă, se micşorează. Anatomia nu-mi mai explică şi asta. Poate o să învingă ura într-o zi. Dacă nu, totul se va termina când tu, inimă, vei muri. Şi eu odată cu tine.


Ascultă:   The Pretty Reckless - You