8'. Cuvinte nerostite

Am încercat, dar nu merge. Să mă prefac că sunt fericită pot, dar ce folos dacă în realitate mă simt groaznic… Nu fac altceva decât să mă autodistrug. Ştiam că aşa se va întâmpla. Speram totuşi că o să te schimbi, nu ştiu de ce. Vezi tu, speranţa nu moare niciodată, dar eu am sperat ceva imposibil. Nu înţeleg cum poţi să ţii la o persoană şi să te porţi aşa cum faci tu, să-i faci atât rău.

Am încercat din răsputeri să fiu mai indiferentă, să nu mai am aşteptări , dar singura metodă prin care am reuşit asta a fost accentuându-ţi defectele şi începând să te urăsc. A fost chiar uşor, ştii. În ultimul timp nici nu pot vorbi cu tine, simt o repulsie, o scârbă chiar atunci când mă saluţi. Şi e ciudat… nu ştiu. Aş vrea să fim împreună dar tu nu o să te schimbi şi aşa nu se poate. Mereu am gândit că dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti aşa cum e, nu vezi nimic greşit la el, deci nici nu îţi doreşti să-l schimbi cu ceva… Poate că eu nu te iubesc. Poate e doar o atracţie inexplicabilă, ‘cause, well, you know we’ve had bad karma from the start. În fine, poate nu vreau neapărat iubire, poate am doar nevoie de cineva care să mă trateze aşa cum merit. Am nevoie de atenţie, lucru pe care tu nu mi-l poţi da.

Asta nu e relaţie, sau cel puţin nu e genul de relaţie pe care mi-o doresc eu acum. Credeam că dacă am vorbit deschis şi am stabilit oarecum nişte chestii o să-mi fie mai uşor. Şi la început chiar a fost ok, am alte lucruri care ar trebui să mă preocupe, tu trebuia să fii doar "un bonus", dar apoi mi-am dat seama că mă mint pe mine însămi. Mă aflu în aceeaşi situaţie ca înainte, gândindu-mă mereu la tine, făcându-mi griji şi sperând că o să fie bine; iar pentru tine totul pare aşa simplu şi uşor. 

De asta mi-e greu să cred că ai putea să ţii la mine. Ştiu, am observat, nu îţi place să-ţi arăţi sentimentele faţă de o persoană, ţi-e frică să nu pari vulnerabil. Nu te condamn pentru asta, după tot ce ţi s-a întâmplat şi cu anturajul în care ai crescut, e de aşteptat. Dar pentru mine nu-i uşor să concep cum poţi să spui că te gândeşti tot timpul la mine şi să treacă zile întregi fără să-mi dai vreun semn, pentru că, vezi tu, eu nu pot să fac asta.

Nu pot să continui aşa când ştiu că pot avea ceva mai bun. O să-mi fie greu la început, o să-ţi simt lipsa, o să am momente când o să vreau iar să vorbesc cu tine; sper totuşi că nu o să se întâmple. Şi apoi, timpul le rezolvă pe toate, nu? Asta e.

Ascultă: Bottom of the Ocean

I'll be big enough for both of us to say: be happy.

Asta trebuia să-i spun. Trebuia... dar nu am putut, mereu am avut probleme să le spun oamenilor în faţă ce simt. Dar de scris e uşor. E de ajuns o propoziţie ca apoi să curgă şiruri de cuvinte până mă descarc şi îmi dezvălui toate gândurile. Dacă l-aş fi avut în faţă nu aş fi putut să-i spun lucrurile astea, aş fi început să plâng ca o proastă şi atât. Blocată de un zid invizibil. Acum, aşa, nici nu o să ştie. Poate aşa e mai bine.

8. i n i m a

Ah, cheile! Pe unde naiba le-am pus oare de data asta? ... Atât, v-am găsit! La dracu! Le mai scap şi pe jos, nu-i de-ajuns că deja am întârziat. Dar nu pot pleca fără să-mi închid în lanţuri trădătoarea asta de inimă. Nu când mă întâlnesc cu el.

Două atrii, două ventricule şi sânge care curge prin ele. Simplu, nu? Când nu simţi nimic, da. Dar când intervin fantasticele noastre sentimente nu mai e aşa uşor de înţeles şi de suportat. Dacă ştii ceva anatomie întelegi că atunci când eşti agitat, emoţionat inima primeşte impulsuri care o fac să bată mai tare, pulsul creşte şi apar semne care te trădează. Nu e greu de fapt să concep chestia asta. Greu este să suporţi situaţia sau să te controlezi, să disimulezi măcar. Totuşi oamenii învaţă să mintă şi fiindcă, în general, nu studiază psihologia omului, nici nu prea îşi dau seama când sunt minţiţi. Am învăţat pe propria piele ce uşor e să minţi. Chiar dacă ţie ţi se pare că vorbele sunt goale, fără ecou, ceilalţi nu le percep aşa; le iau drept adevărate. Gesturile te pot trăda, dar în timp ajungi să le păcăleşti. Sentimentele sunt cele pe care trebuie să le ascunzi. Nu e de ajuns întotdeauna dar mai mult nu poţi face, nu poţi să le controlezi, să le selectezi după preferinţă ca atunci când îţi faci un playlist cu melodii pe care vrei să le asculţi într-un anumit moment.

Ok, am încuiat inima, cheia e în siguranţă în spatele zâmbetului fals şi al superficialităţii. Acum pot să mă prefac. Fii indiferentă, fii indiferentă, zâmbeşte... Uite-l, mă aşteaptă. Ce chestie! De obicei eu îl aşteptam pe el. Acum vede şi el cum e. Shit! Calmează-te. De ce zâmbeşte aşa frumos şi face faţa aia de copil? Pfiu... E bine inimă, eşti tot acolo. Ai început să te obişnuieşti, nu? Stai să vezi ca acum mă sărută... Oh, şi mâna în păr.

Ce naivă eşti. Te topeşti dintr-un sărut. Nu vezi că se joacă cu tine? Te cheamă numai când are el chef, îţi răspunde când vrea, te joacă pe degete. Şi tu inimă, încă mai baţi pentru el, te agiţi degeaba. Îl urăsc. Am ajuns să văd cum e să urăşti şi să iubeşti pe cineva în acelaşi timp. Credeam că e o iluzie, dar nu, se poate şi asta. Uite-l cum stă acolo şi zâmbeşte de parcă lumea îi aparţine. Şi tu odată cu ea. De ce nu poţi trăi fără el, de ce nu eşti fericită fără el? Şi de ce nu-i bine nici cu el făcând parte din viaţa ta?

Cum ar fi să ne vedem în fiecare zi, să mă ţină de mână când vreau eu, să mă strângă tare în braţe când am nevoie, să-mi spună că sunt frumoasă când sunt tristă şi că nu are nevoie de altcineva dacă e cu mine... Mda, hai, nu mai visa. Nu o să se întâmple, ştii asta.

Nu îl înţeleg de ce e aşa, nu mă înţeleg pe mine de ce încă ţin la el când inima mea e atât de fragilă, şi se destramă, se micşorează. Anatomia nu-mi mai explică şi asta. Poate o să învingă ura într-o zi. Dacă nu, totul se va termina când tu, inimă, vei muri. Şi eu odată cu tine.


Ascultă:   The Pretty Reckless - You 

1'. Change, growing up, who knows?

Stau aici, într-o mare de lacrimi şi muci… Nu e o mare ca cea Mediterană, mai degrabă una mică ca Marea Marmara. Curenţi tulburi îi străbat apele şi mă înfricoşează. E apă în jurul meu, dar eu mă simt ca un peşte care, ajuns la mal, s-a zbătut cât s-a zbătut, apoi şi-a dat seama că e inutil ceea ce face şi acum s-a liniştit; respiră greu, din când în când… Doar o minune l-ar putea salva. Poate vine fluxul din nou şi îl duce în apele lui, dar nu… nu mai rezistă până atunci. Dar dacă îl găseşte cineva şi îi redă viaţa aruncându-l înapoi în mare - casă a entuziasmului şi a bucuriei, viaţă care merită trăită… Nici aşa nu pare posibil. Mai degrabă ar ajunge hrană pentru pescăruşi sau pentru oameni. Vânători înfometaţi care vor să-i scoată viscerele, să se înfrupte din el, să-i ia tot pentru ca ei să se sature, ei să fie multumiţi, fericiţi, vii. Tot ce poate face e să spere că oricare i-ar fi sfârşitul, acesta să se grăbească si să termine totul mai repede… Vântul a uscat deja totul în jur. Nu e soare. Dar nici ploaia nu dă semne de a-şi face apariţia. Aerul are ace de indiferenţă care îi zgârie căile respiratorii până la sânge…

Nulitate. Derizoriu. Ce e mai insignifiant decât asfixierea unui peşte mediocru pe malul banal al unei mări de suferinţă?

Marea Marmara s-a mărit totuşi. A ajuns la întinderea şi adâncimea Mării Negre. Curenţii sunt tot mai reci, apele mai adânci, populate de specii însetate, flămânde, care se consumă unele pe altele. Sfârşitul e aproape. Au stors picătură cu picătură tot entuziasmul copilăresc, toate speranţele nevinovate şi pofta de viaţă din mine. M-au atacat mereu, din toate părţile. M-am ferit cât mi-a stat în putinţă, asemenea peştelui comun care se ascunde de prădători. Mereu …

A ajuns să fie prea mult, am capitulat, am renuntat la orice fel de apărare sperând într-un sfârşit rapid şi nedureros. Nu a fost aşa, a durut. Încă mai doare şo acum atingerea semnului făcut de lucrurile care au ucis minuţios fetiţa plină de viaţă, pofticioasă şi veselă. Finalul ei a însemnat resemnare şi acceptarea unei lumi imperfecte, mediocre, triste. O lume care tinde spre nimic, spre limita 0. Mă întreb uneori dacă ar putea coborî şi sub aceasta. Dar cui îi pasă? Mie cu siguranţă nu. Acum nu. Eu trebuie să-i ignor pe proşti, să-i ocolesc pe intelectuali şi să mă feresc de artişti. Ei îmi pot face cel mai mult rău. Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Trebuie să iau lucrurile ca atare şi să nu cad în extreme. Care ar fi scopul oricum? Timpul nu stă în loc, aşa că de ce să mă consum? Nimic nu merită efortul în afară de propria mea persoană. Doar în mine merită să investesc pentru că ştiu că nu mă voi dezamăgi niciodată. În rest, indiferenţa va fi expresia mea. Indiferenţa m-a urmărit, m-a persecutat şi într-un sfârşit a reuşit ceea ce şi-a propus - m-a transformat în sclavul ei supus, împăcat.

1. Plouă.

Şi se adună chestii… Şi plouă afară… Nu eşti în stare de nimic; cum zicea şi el: eşti degeaba. Nu contezi pentru nimeni, dar atât de mulţi contează pentru tine. De ce iţi pasă? De ce te frămânţi din cauza lor? Nu ştii deja că oamenii sunt cele mai groaznice animale? Oribile chiar. Te folosesc, minţindu-te, se joacă cu tine şi apoi te părăsesc, dar tu, tu tot le simţi lipsa, oricât de mult te-ar fi rănit. Simţi… de ce trebuie să simţi ceva? Pe cine interesează că tu ai sentimente? În lumea asta fiecare îşi urmăreşte scopul său şi e în stare de orice ca să-l atingă. Pe oameni nu-i interesează decât de ei înşişi. Omul este scop în sine şi orice altceva înafară de fiinţa sa reprezintă un mijloc de a ajunge la îndeplinire.

Cât poate îndura oare o persoană?...

Oricum eu ştiu că sunt prea slabă. Mă vor sfâşia bucată cu bucată, încet şi chinuitor până nu va mai rămâne nimic din mine. Nici trup, nici spirit, nici inimă, nici lacrimi… nici durere.

there and beyond

cât de limitat mi se pare totul

îmi amintesc că atunci când aveam 4-5 ani lumea părea imensă
eram speriată şi curioasă totodată
crescând însă lumea parcă s-a micşorat

mă bucuram la un moment dat de câteva clipe însorite, afară, şi privind în jur mi-am dat seama cât de mici sunt toate lucrurile
când aveam 6 7 8 ani drumul de la mine la bunica era o adevărată călătorie aventuroasă
acum sunt doar câţiva paşi plictisiţi
ce drum până la bunica
dacă vreau pot să ajung în america în câteva ore

oceane  continente  planete  galaxii  sisteme

oamenii ştiu prea multe în astăzi
cineva cu acces la internet poate afla orice oricând
nimic pare să nu mai fie necunoscut, neexplorat
lumea şi-a pierdut tot farmecul
nimeni nu mai crede în zâne, în zmei, în Ilene Cosânzene sau în Feţi-Frumoşi
astronauţii se duc pe alte planete, se plimbă prin spaţiu, caută lumi paralele, dar oare ştiu ce se află chiar lângă ei?


e un gol
totul e prea sec
lipseşte ceva
nu mă mai fascinează lumea basmelor
personajele de poveste mi se par expirate, anoste
cunosc prea multe lucruri şi din cauza asta realitatea mă sperie
parcă am ajuns la un capăt
un zid care delimitează lumea
sau mai degrabă o prăpastie după care nu mai există nimic
poate planeta noastră chiar e plată
sau poate doar viaţa
imensitatea aia din copilărie era doar realitatea deghizată în veşminte din praf magic

claustrofobie  secătuire  vid
vreau să mă joc iar cu păpuşi, să le prind părul, să le fac haine, să petrec mai mult timp căutând perechea unui pantof
decât... decât să fiu ancorată în realitate şi ghidată de aceasta zi de zi