duminică, 22 aprilie 2012

1'. Change, growing up, who knows?


Stau aici, într-o mare de lacrimi şi muci… Nu e o mare ca cea Mediterană, mai degrabă una mică ca Marea Marmara. Curenţi tulburi îi străbat apele şi mă înfricoşează. E apă în jurul meu, dar eu mă simt ca un peşte care, ajuns la mal, s-a zbătut cât s-a zbătut, apoi şi-a dat seama că e inutil ceea ce face şi acum s-a liniştit; respiră greu, din când în când… Doar o minune l-ar putea salva. Poate vine fluxul din nou şi îl duce în apele lui, dar nu… nu mai rezistă până atunci. Dar dacă îl găseşte cineva şi îi redă viaţa aruncându-l înapoi în mare - casă a entuziasmului şi a bucuriei, viaţă care merită trăită… Nici aşa nu pare posibil. Mai degrabă ar ajunge hrană pentru pescăruşi sau pentru oameni. Vânători înfometaţi care vor să-i scoată viscerele, să se înfrupte din el, să-i ia tot pentru ca ei să se sature, ei să fie multumiţi, fericiţi, vii. Tot ce poate face e să spere că oricare i-ar fi sfârşitul, acesta să se grăbească si să termine totul mai repede… Vântul a uscat deja totul în jur. Nu e soare. Dar nici ploaia nu dă semne de a-şi face apariţia. Aerul are ace de indiferenţă care îi zgârie căile respiratorii până la sânge…

Nulitate. Derizoriu. Ce e mai insignifiant decât asfixierea unui peşte mediocru pe malul banal al unei mări de suferinţă?
Marea Marmara s-a mărit totuşi. A ajuns la întinderea şi adâncimea Mării Negre. Curenţii sunt tot mai reci, apele mai adânci, populate de specii însetate, flămânde, care se consumă unele pe altele. Sfârşitul e aproape. Au stors picătură cu picătură tot entuziasmul copilăresc, toate speranţele nevinovate şi pofta de viaţă din mine. M-au atacat mereu, din toate părţile. M-am ferit cât mi-a stat în putinţă, asemenea peştelui comun care se ascunde de prădători. Mereu …
A ajuns să fie prea mult, am capitulat, am renuntat la orice fel de apărare sperând într-un sfârşit rapid şi nedureros. Nu a fost aşa, a durut. Încă mai doare şo acum atingerea semnului făcut de lucrurile care au ucis minuţios fetiţa plină de viaţă, pofticioasă şi veselă. Finalul ei a însemnat resemnare şi acceptarea unei lumi imperfecte, mediocre, triste. O lume care tinde spre nimic, spre limita 0. Mă întreb uneori dacă ar putea coborî şi sub aceasta. Dar cui îi pasă? Mie cu siguranţă nu. Acum nu. Eu trebuie să-i ignor pe proşti, să-i ocolesc pe intelectuali şi să mă feresc de artişti. Ei îmi pot face cel mai mult rău. Orice trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Trebuie să iau lucrurile ca atare şi să nu cad în extreme. Care ar fi scopul oricum? Timpul nu stă în loc, aşa că de ce să mă consum? Nimic nu merită efortul în afară de propria mea persoană. Doar în mine merită să investesc pentru că ştiu că nu mă voi dezamăgi niciodată. În rest, indiferenţa va fi expresia mea. Indiferenţa m-a urmărit, m-a persecutat şi într-un sfârşit a reuşit ceea ce şi-a propus - m-a transformat în sclavul ei supus, împăcat.



joi, 19 aprilie 2012

1. Plouă.



Şi se adună chestii… Şi plouă afară… Nu eşti în stare de nimic; cum zicea şi el: eşti degeaba. Nu contezi pentru nimeni, dar atât de mulţi contează pentru tine. De ce iţi pasă? De ce te frămânţi din cauza lor? Nu ştii deja că oamenii sunt cele mai groaznice animale? Oribile chiar. Te folosesc, minţindu-te, se joacă cu tine şi apoi te părăsesc, dar tu, tu tot le simţi lipsa, oricât de mult te-ar fi rănit. Simţi… de ce trebuie să simţi ceva? Pe cine interesează că tu ai sentimente? În lumea asta fiecare îşi urmăreşte scopul său şi e în stare de orice ca să-l atingă. Pe oameni nu-i interesează decât de ei înşişi. Omul este scop în sine şi orice altceva înafară de fiinţa sa reprezintă un mijloc de a ajunge la îndeplinire.
Cât poate îndura oare o persoană?...
Oricum eu ştiu că sunt prea slabă. Mă vor sfâşia bucată cu bucată, încet şi chinuitor până nu va mai rămâne nimic din mine. Nici trup, nici spirit, nici inimă, nici lacrimi… nici durere.


vineri, 13 aprilie 2012

there and beyond

cât de limitat mi se pare totul

îmi amintesc că atunci când aveam 4-5 ani lumea părea imensă
eram speriată şi curioasă totodată
crescând însă lumea parcă s-a micşorat

mă bucuram la un moment dat de câteva clipe însorite, afară, şi privind în jur mi-am dat seama cât de mici sunt toate lucrurile
când aveam 6 7 8 ani drumul de la mine la bunica era o adevărată călătorie aventuroasă
acum sunt doar câţiva paşi plictisiţi
ce drum până la bunica
dacă vreau pot să ajung în america în câteva ore

oceane  continente  planete  galaxii  sisteme

oamenii ştiu prea multe în astăzi
cineva cu acces la internet poate afla orice oricând
nimic pare să nu mai fie necunoscut, neexplorat
lumea şi-a pierdut tot farmecul
nimeni nu mai crede în zâne, în zmei, în Ilene Cosânzene sau în Feţi-Frumoşi
astronauţii se duc pe alte planete, se plimbă prin spaţiu, caută lumi paralele, dar oare ştiu ce se află chiar lângă ei?


e un gol
totul e prea sec
lipseşte ceva
nu mă mai fascinează lumea basmelor
personajele de poveste mi se par expirate, anoste
cunosc prea multe lucruri şi din cauza asta realitatea mă sperie
parcă am ajuns la un capăt
un zid care delimitează lumea
sau mai degrabă o prăpastie după care nu mai există nimic
poate planeta noastră chiar e plată
sau poate doar viaţa
imensitatea aia din copilărie era doar realitatea deghizată în veşminte din praf magic

claustrofobie  secătuire  vid
vreau să mă joc iar cu păpuşi, să le prind părul, să le fac haine, să petrec mai mult timp căutând perechea unui pantof
decât... decât să fiu ancorată în realitate şi ghidată de aceasta zi de zi

marți, 13 martie 2012

4S.

Încep să-i cred pe toţi cei care zic că treişpe e cu ghinion. Cum dracu' să se întâmple aşa ceva?
Imaginează-ţi că ai cunoscut un tip/o tipă şi totul e bine, frumos. Te vezi cu el de câteva ori şi cu cât îl cunoşti mai bine, cu atât îţi place mai tare. Şi într-o zi oarecare (dar cu numărul treişpe), la puţin timp după ce te-ai întâlnit cu el, îţi dă mesaj zicând că te-a văzut cu altul şi gata, s-a dus totul. Nici şoc nu poate fi numit ăsta când tu eşti la ore şi NU te lingi cu nimeni în parc. Explicaţiile nu rezolvă nimic, nu mai primeşti niciun răspuns... Mai tare te enervează faptul că tu ştii că nu ai făcut nimic dar el oricum nu te crede! Ce poţi să faci?
Te gândeşti că poate e doar un motiv pentru că voia să vă despărţiţi. Dar să te facă să te simţi în halul ăsta? Ar fi putut să-ţi spună frumos. Poate e doar un tâmpit căruia îi place să-şi bată joc şi tu eşti doar o victimă. În cazul ăsta tu eşti proastă şi naivă. Dar nu era doar prefăcătorie, era foarte ok, chiar el era cel care făcea planuri pentru amândoi...
Dar dacă... Dacă a văzut-o pe una care seamănă cu tine şi tocmai fiindcă a început să ţină la tine e atât de supărat încât nu mai vrea să audă nimic? Să o ferească dracu' pe tipa asta cu care te confundă lumea (nu ar fi prima dată) dacă dă ochii cu tine! Să nu disperi? Să nu-ţi vină să spargi pereţii?!
Acum, dacă îl mai suni sau îi laşi vreun mesaj şi e adevărat ca şi-a bătut joc, mai rău o să fie pentru tine, o să râdă probabil cu prietenii lui de proasta care i-a căzut în plasă. Dar dacă tipa aia chiar există şi el a crezut că eşti tu, nu ar fi mai bine să încerci să vorbeşti cu el, poate se rezolvă cumva lucrurile?
Frumoasă e viaţa, nu? Chiar îţi vine să mai speri şi să fii optimist.

Ok, ţi-ai imaginat toată situaţia asta? Ai prins feeling-ul ăsta nenorocit de neputinţă? Acum imaginează-ţi că te-ai trezit, a fost doar un vis, iei telefonul şi vezi că ai un mesaj de la el: "Iubito, mi-e dor de tine."

luni, 13 februarie 2012

Valentine's, right?

Ok, toţi cunoaşteţi Valentine's Day ca ziua îndrăgostiţilor. Mai puţini stiţi probabil că numele vine de la Sf. Valentin, un martir din Antichitate şi că această sărbatoare nu avea nicio conotaţie romantică. Ideea de zi a îndrăgostiţilor a pornit de la poeziile despre Valentini. Chaucer a fost primul care a menţionat numele acesta cu sensul de iubit în secolul 14, apoi au urmat: Charles d'Orléans, William Shakespeare şi mulţi alţii. Au abordat tema iubirii, cu referire la Valentin, adaptând diferite mituri, legende şi tradiţii vechi. Astfel au apărut şi felicitările şi încet încet toată industria asta care există astăzi în jurul zilei de 14 februarie.
De ce nu sunt prea încântată de ziua asta? Nu, nu sunt frustrată că nu aş avea prieten, nu sufăr din dragoste. (Dimpotrivă.) Ceea ce mă enervează e faptul că s-a pierdut adevăratul sens al ceea ce ar trebui să însemne  celebrarea iubirii. În toată lumea există (sau au existat) diferite sărbători legate de această temă, dar tot mai mulţi oameni adoptă Valentine's Day, ziua îndrăgostiţilor din lumea anglo-saxonă. Şi s-a cam uitat de tradiţiile naţionale, locale, cum e şi cazul românilor care nu prea mai serbează Dragobetele.

Valentine's Valentine's Valentine's...
E drăguţ că există o astfel de zi, nu zic că nu. Dar chiar e nevoie să exagerăm? A devenit un fel de obicei prost, şi în majoritate fals, să trimiţi mesaje, să oferi felicitări sau cadouri iubitei/iubitului în această zi. De ce ai avea nevoie de o zi ca să îţi arăţi dragostea, iubirea, aprecierea faţă de cineva? Nu ar fi mai inspirat să-i faci o surpriză într-o zi oarecare, când nu s-ar aştepta? Şi decât să cumperi ceva sclipitor, roşu, cu inimioare care nu valorează decât nişte bani, nu mai bine îi faci o declaraţie persoanei iubite sau îi demonstrezi că ţii la ea? Cu ce dracu' te încălzeşte o felicitare penibilă, un ursuleţ de pluş şi multe inimioare roşii?, pentru că totul e roşu în ziua asta tâmpită de paişpe februarie.
Nu sunt nervoasă, doar îmi exprim o opinie, ca să nu mă înţelegeţi greşit şi să nu mă înnebuniţi pe mine cu jubilaţii de-astea în ziua de paişpe.

Just cut the crap, go out there and enjoy the time spent with the one you love!