De când eram mică şi am început să descopăr lumea, am învăţat să fac tot felul de lucruri. Am fost mereu printre primii din clasă la învăţătură, fără prea mult efort. Mi-au plăcut şi matematica, şi limba română şi limbile străine, şi biologia, şi muzica, şi sportul. Am învăţat foarte repede şi aproape singură să fac brăţări înnodate. Am desenat mereu cu plăcere în orele de la şcoală şi am fost dezamăgită când am aflat că dintr-a 11-a nu mai fac desen, nici muzică, pentru că eram la mate-info. Şi la programare mă descurcam bine, iubeam momentele când trebuia să-mi bat capul ca să rezolv diferite probleme. Am învăţat să citesc cât de cât oamenii, am acumulat cunoştinţe legate de relaţiile umane şi am reţinut puţină filosofie. Ştiu să fac mâncare cât să nu mor de foame şi sunt sigură că dacă aş avea timp şi aş încerca, aş putea găti multe reţete. Am blogul ăsta şi unul pe tumblr, sunt câţiva oameni care mă urmăresc şi am primit şi complimente.
Ştiu să fac toate astea, la majoritatea sunt chiar bună. Dar atât. Nu excepţională, nu cea mai bună, nu genială. Diferenţa dintre mine şi ceilalţi e, cred, faptul că am un extraordinar bun simţ, am capacitatea de a empatiza şi mi-am dat mereu silinţa să fiu cât mai bună. Pur şi simplu îmi pasă, nu sunt nesimţită şi delăsătoare (mă rog, de obicei). Sunt şi sensibilă, pe lângă asta. Mă afectează criticile şi ironiile, mi-e greu să accept când greşesc ceva, fiindcă vreau mereu să fiu mai bună, corectă, cât mai aproape de perfecţiune. De aceea mă supăr chiar şi atunci când cineva face o glumă nevinovată la adresa mea; nu pot decât să mă gândesc că pe undeva are dreptate şi că sunt defectă.
De aceea mă simt ca naiba în momente ca acum, când îmi dau seama că nu excelez la nimic. Mereu mi-a fost greu să fac alegeri. Pentru mine nu există simplu alb sau negru; mereu sunt nuanţe de gri, mereu caut căi de mijloc şi când acestea nu există, mă simt frustrată şi refuz să aleg, pentru că efectiv nu pot să aleg în multe situaţii. Se spune că pentru a te face remarcat, trebuie să faci alegeri îndrăzneţe. Well... eu sunt una din acele persoane care visează la a fi în centrul atenţiei, dar în acelaşi timp se tem să facă o alegere de asta îndrăzneaţă pentru simplul fapt că ar putea gafa. Există o frică de penibil care ajunge să fie atât de puternică, încât de multe ori te izolezi şi te închizi în tine. E lucrul cu care mă lupt zi de zi şi cred, uitându-mă în trecut, că am început să câştig tot mai multe bătălii. Cine va câştiga războiul, rămâne de văzut... Dar frica asta a instalat un fel de obişnuinţă în mintea mea. Oricât aş încerca mi-e incredibil de greu să fac alegeri excepţionale. Simt că tot ce fac e simplu, neutru, mediocru şi nu-mi pot depăşi condiţia.
Nu mai spun cât de greu mi-a fost să mă hotărăsc ce voi face după liceu şi cum mă simţeam când îi auzeam pe alţi colegi vorbind cu pasiune despre ce urmează să facă ei. Eu nu găseam nimic care să trezească în mine aşa o dorinţă, o plăcere. Pentru că mă descurcam bine la diferite materii, dar nu eram genială la niciuna. Mai am o problemă, în ceea ce priveşte alegerile. Mi-ar fi mult mai uşor dacă înainte de alege, aş putea încerca fiecare opţiune. De exemplu, înainte să aleg cu ce mă îmbrac într-o zi, trebuie să încerc diferite outfit-uri. Aşa-i şi cu facultatea, simţeam că nu pot alege dacă nu încerc mai multe. Până la urmă, informându-mă din mai multe locuri, am ales medicina. Dar hotărându-mă târziu, nu am avut destul timp să învăţ şi nu am intrat la buget, iar la cu taxă, evident, nu-mi permit. Între timp, am putut să mă gândesc bine şi voi încerca din nou vara asta. Anul ăsta am mers (şi încă merg) la o postliceală sanitară şi chiar îmi place ce am învăţat, am fost fascinată de felul în care funcţionează un spital, de sălile de operaţie şi munca doctorilor cât am făcut practică. Sunt 100% sigură că asta vreau să fac? Nu. Eu nu sunt niciodată complet sigură. Dar e cu siguranţă ceva ce mă atrage mult mai mult decât celelalte domenii de muncă.
Câteodată, citind blogurile altora, mi se pare că ceea ce scriu eu nu sunt decât banalităţi şi copilării, prostii lipsite de imaginaţie. Nu ştiu de ce mă citeşti tu acum.
Unii ar putea spune că sunt perfecţionistă, fiindcă vreau mereu să fiu cea mai cea şi nu sunt niciodată mulţumită. Nu ştiu, o fi adevărat pe undeva... Ai putea spune şi că nu am destulă încredere în mine. Şi asta e adevărat. Dar m-am schimbat şi încă încerc să fiu altfel. Pentru că am avut de suferit enorm din cauza nesiguranţei, a fricii de a se râde de mine. Erau perioade când mă consideram un nimic şi nu-mi mai doream să trăiesc, însă, cunoscând diferiţi oameni, mi-am dat seama că toţi au probleme, defecte şi eu nu sunt mai prejos decât ei, chiar dimpotrivă. Din momentul în care am realizat chestia asta, mi-a păsat tot mai puţin de gura lumii şi am încercat să fiu eu însămi din ce în ce mai mult.
Societatea din ziua de azi e de căcat, aşa cum am mai zis aici pe blog; ridică în slăvi nişte oameni de doi bani şi plantează lipsa de încredere în sine, subestimarea în sufletele oamenilor de rând, mai ales ale adolescenţilor, care iau drept model oamenii aceia mediatizaţi şi îşi ascund adevăratul sine. Nu-i deloc uşor să te arăţi lumii aşa cum eşti cu adevărat, când ai o părere proastă despre tine. La început e greu, pentru că după ce te-ai ascuns mult timp, trebuie să înveţi din nou cum să fii tu însuţi, ca atunci când erai copil. Pe parcurs, te simţi din ce în ce mai bine şi ajungi chiar să descoperi lucruri noi despre tine. Sunt momente în care simt că am câştigat războiul, că s-a terminat, dar imediat se întâmplă câte ceva care mă face să conştientizez că e o luptă care durează toată viaţa. Totuşi, lupta asta te face tot mai puternic.
Sper că ai avut răbdare să citeşti până la sfârşit. Nu mi-am propus să o lungesc atât, de fapt nici nu ştiam exact ce voi scrie. Ca de obicei, pornesc de la nişte gânduri fără să ştiu unde o să ajung şi nu prea mă pricep să scriu "scurt şi la obiect".
Concluzia e următoarea: I'm fighting my demons. Are you fighting yours? (În română sună naşpa.)
