M-am schimbat de câteva luni încoace. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar eu sunt împăcată cu mine însămi. Însă asta a afectat relaţia mea cu unele persoane din jurul meu. M-am certat cu cea mai bună prietenă a mea. Nu mai era la fel de ceva timp. Nu ne mai plac aceleaşi lucruri, nu ne mai simţim la fel de comfortabil împreună. Acu' 2 zile m-am enervat şi i-am vorbit urât, i-am zis lucruri care înainte nici nu le-aş fi putut gândi. Cred că amândouă am crescut, ne-am maturizat, am luat-o pe căi diferite. Am hotărât să lăsăm să treacă o perioadă... Eu trebuie să mă regăsesc, să-mi limpezesc gândurile. Apoi vom vedea ce va fi. Nu ştiu dacă vom mai fi prietenele nedespărţite de acum câteva luni. Toţi ştiu că ne avem ca surori, că nu există secrete între noi, că împărtăşim orice. Ei bine... sper ca după perioada asta, să ne întâlnim întâmplător într-o zi, să începem să vorbim şi să fie totul ca înainte. Deşi mi-e frică că o voi pierde pentru totdeauna. Şi nu ştiu ce m-aş face fără ea...
   Eu mă iubesc aşa cum sunt, dar ştiu că am fost mai rece cu ea în ultima perioadă. Însă asta o să se schimbe. Trebuie să învăţ să-mi exprim sentimentele fără ruşine, să-i arăt cât de mult ţin la ea. Ăsta e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l schimb la mine. Şi va fi bine. Trebuie să fie bine.

Ceai.

    

    Mi-am pierdut logica şi fac numai prostii. Nu mai sunt în stare să iau decizii ca lumea. Confuzia din minte mi se reflectă şi în gesturi, sunt neîndemânatică, adormită, apatică. Unde e tipa aia deşteaptă şi grijulie, mereu zâmbitoare, care se ferea de necunoscut, de înjurături, de sex, de băutură, de nopţi pierdute în cluburi?... Mă gândesc tot mai des în ultima vreme că mi-ar plăcea să fumez. Aşa, ocazional. Mă imaginez cu ţigara în mână, expirând fumul de ţigară după o partida cu un mai mult sau mai puţin cunoscut. Sau pur şi simplu după o ceartă cu mama. Numai gândul ăsta mă face să mă simt mai relaxată. Şi mama îşi face atâtea griji… La urma urmei am noroc de ea. Cred că e singura care o să se gândească la mine şi o să-mi fie alături toată viaţa. Şi când mă gândesc cât rău i-am făcut… şi probabil îi voi mai face. Poate voi fi şi eu mamă într-o zi - dacă ajung destul de responsabilă încât să am grijă şi de altcineva în afară de mine. Eu, mamă. Cât de ciudat mi se pare acum…

    Sunt plecată în lumea mea. Mă pierd în şirul gândurilor, mă pierde timpul cu minutele care devin ore, trezindu-mă a doua zi fără să am habar cum a trecut noaptea, când am adormit. Aş putea să stau zile în şir privind în gol, ascultând muzica care mă calmează… gândindu-mă la tot sau la nimic. Ce existenţă derizorie ar fi asta!

    Şi beau din ceaiul ăsta. Am mâncat prea multe prăjituri azi, deci e fără zahăr. Nu vreau să mă mai îngraş.

    Vreau să arăt bine. Pentru tine. Ştiu că atunci când mă faci grasă o zici în glumă, ca să mă ironizezi, dar asta nu înseamnă că pot să mă neglijez… Tu eşti sigurul care-mi lipseşte acum. În balcon, cu ceaiul lângă mine, ascult muzică la volum încet, în combinaţie cu sunetul greierilor şi al maşinilor din depărtare, şi te aştept. Eşti la muncă. Până la 12. Mi-e dor de tine. Tu mă faci să simt atâtea lucruri, îmi dai încredere în mine, eşti sprijinul meu când prietenii mă lasă baltă. De fapt, cred că ai fost şi eşti cel mai bun prieten al meu. M-ai învăţat să trăiesc fiecare moment, să profit de orice şansă, să nu pierd timpul gândindu-mă „ce ar fi dacă” şi să acţionez. Am învăţat de la tine că limitele nu trebuie să-ţi fie impuse de alţii, ci să vină din interior, orice ai face. Fără tine parcă îşi ţes păianjenii pânza în corpul meu, în viaţa mea. Şi fără tine, vezi, fac numai prostii, ca o copila care are în faţă o lume întreagă şi crede că poate face orice.

    De ce e aşa greu să ne înţelegem mai mult de o săptămână, două? De ce trebuie să existe mereu ceva care ne face sa uităm ce avem şi să ne supărăm ca proştii? Vreau să fii lângă mine aici, acum, mereu. Vreau ca peste 10, 20, 40 de ani să fim tot noi. Aşa, nebuni, nesăbuiţi - tu mai mult ca mine - , trăind după propriile reguli, fericiţi într-o lume fără salvare…

Oare nu e posibil? 

Despre frumuseţe şi alte bălării.

   „Atât de frumos!”

   „Frumoasă!”

„Ce frumoasă eşti.”

„Superb.”

„Frumuseţe.”

The perception of beauty is a moral test.  (Henry David Thoreau)

Frumos, frumoasă, frumuseţe. Oare nu folosim cuvintele astea prea des? Ce înseamnă până la urmă frumuseţea? Pe ce criterii te bazezi când declari că ceva sau cineva e frumos şi cum poţi fi sigur că aşa e? Nu e oare toată percepţia omului despre lume una subiectivă? Şi dacă da, atunci cum se poate stabili o idee universal valabilă despre frumuseţe?

Cu riscul de a părea arogantă, vă spun că mi se adresează aproape în fiecare zi complimente de genul celor de mai sus. Nu pot fi ipocrită iar prea multă modestie nu face bine, da, ştiu, arăt bine. Nu sunt complet mulţumită de mine, mereu este loc de mai bine, dar cred că pot să afirm cu încredere că nu sunt deloc urâtă, sunt chiar drăguţă, şi asta îmi aduce destule complimente. Despre avantajele şi dezavantajele acestor complimente, voi vorbi mai încolo. Nu-mi place să spun că sunt frumoasă (decât la mişto), pentru că nu mă percep aşa. Nu spun asta pentru a părea modestă sau, cum fac alţii, ca să atrag şi mai multe complimente, ci pur şi simplu pentru că am o idee diferită asupra a ceea ce înseamnă frumuseţea.

Cred că în ziua de azi vorbele astea amabile se folosesc prea mult. Nu mă înţelegeţi greşit, nu aş vrea ca oamenii să se înjure pe stradă sau ceva de genul. Dar gândiţi-vă de câte ori nu aţi făcut un compliment unei persoane care nu îl merita pentru că eraţi prieteni, pentru că încercaţi să legaţi sau să menţineţi o relaţie, pentru că aveaţi nevoie de ceva de la persoana respectivă sau doar pentru că aşa e frumos, pentru că e politicos, trebuie să fii amabil, drăguţ cu persoanele din jur. Ok, asta e adevărat. Nu poţi să-i spui cuiva în faţă „eşti urât” sau „eşti grasă”, mai ales dacă vrei să obţii ceva de la acea persoană. Problema e că se exagerează, mult. Şi dacă tu poţi să minţi, crezi că alţii nu te mint, la rândul lor, pe tine? Mi se pare că oamenii sunt totuşi împăcaţi cu ideea asta. Ştim cu toţii că se exagerează, că se minte mult şi ne continuăm vieţile aşa, profitând de cei mai naivi, care încă nu au învăţat lecţia.

Şi atunci când fac complimente adevărate, în care chiar cred, oamenii tot exagerează. Nu toţi sunt frumoşi, nu toată lumea arată bine, nu e totul roz. O mamă nu-i poate spune copilului ei că e urât. Pentru ea e cel mai frumos din lume. Dar conştientizează la un moment dat că nu trebuie să-l facă să creadă ceva ce nu e real. Oricât ai ţine la o persoană, nu e bine să o minţi, să-i spui că e frumoasă, dacă nu e aşa. Ar putea să se facă de râs, să fie ridicolă din cauza asta. Nu e ok. Se spune că atunci când iubeşti pe cineva, nu îi mai vezi defectele sau cusururile. Nu e adevărat, le vezi, dar ajungi să le iubeşti şi pe ele ca parte din persoana îndrăgită. Asta nu înseamnă însă că ele nu mai există. Şi tocmai datorită iubirii pe care o porţi unei persoane, trebuie să fii sincer cu ea şi să-i atragi atenţia cu privire la anumite lucruri.

Probabil te-ai gândit acum că o persoana întreagă la minte are o idee cât se poate de clară asupra imaginii sale şi nu e nevoie să-i spună cineva că are nasul cam mare, că nu e ok să poarte bluze aşa strâmte pentru că i se vede burta, sau că o anumită tunsoare nouă nu i se potriveşte. Da, cineva cu o percepţie realistă asupra lumii şi asupra propriei persoane nu are nevoie de asta; dar e incredibil cât de mult depind oamenii de părerea celorlalţi în ziua de azi şi cât de uşor pot fi influenţaţi de ea.

Spuneam ca am o idee diferită despre frumuseţe. Mi se pare că atributul acesta este oferit prea multor persoane care nu îl merită. Aşa cum nici eu nu cred că merit să fiu considerată frumoasă, sunt multe persoane cărora ai putea să le spui că sunt drăguţe, simpatice, plăcute, că au ochi frumoşi, că le stă bine îmbrăcate într-un anumit fel, dar nu că sunt frumoase. Frumuseţea presupune, în concepţia mea, o combinaţie de elemente care separat nu sunt frumoase, dar împreună formează un ansamblu care te lasă fără cuvinte. Frumuseţea e ceva în faţa căruia rămâi uluit, ceva care nu are asemănare. Frumos e un lucru care fascinează, care cauzează nebunie, care e diferit într-un mod bun. Nu există frumuseţe comună. Comun înseamnă neimpresionabil, iar frumuseţea tocmai efectul acesta ar trebui să-l aibă, să facă impresie.

Frumuseţea e banalizată în ziua de azi. Frumuseţea de azi nu mai este frumuseţe, ci o urmă a ei şi asta e trist. Dacă atunci când vrei să faci complimente unei persoane care nu e neapărat frumoasă, i-ai spune că îi stă bine părul, că o prinde bine o anumită culoare sau, oricum, ceva mai original şi mai aproape de realitate, nu crezi că te-ai simţi şi tu mai bine? Simplul fapt că o persoană are ceva ce te atrage, nu o face frumoasă. Oamenii se lasă înşelaţi de iluzia asta, mulţi ştiu să profite de anumite trucuri pentru a părea speciali şi de aici pornesc multe complimente spuse aiurea. Aiurea, pentru că omul este subiectiv. Oricât ar încerca, nu poate să se detaşeze complet de sentimentele sale, de anumite prejudecăţi sau păreri anterior formate, de influenţa altor oameni. Deci când faci un compliment sincer unei persoane importante, asigură-te că a înţeles că asta e părerea ta. Nu poţi vorbi în numele lumii.

Prin asimilarea şi compararea mai multor păreri, se pot stabili unele coordonate după care se analizează mai apoi diferite lucruri sau persoane. Se întâmplă ca mulţi oameni să împărtăşească aceeaşi idee cu privire la un anumit subiect. Dar aceiaşi oameni pot să se contrazică în legătură cu altceva. Pentru că există lucruri care ţin de instincte, de simţuri, care vin din partea primitivă a oamenilor şi care sunt aproximativ universale. De asemenea, evoluţia asemănătoare, în acelaşi tip de mediu, în acelaşi gen de societate, în aceeaşi epocă face ca oamenii să aibă puncte comune, în modul de a gândi, în comportament şi manifestare. Dar chiar şi atunci se găsesc neînţelegeri, opinii distincte. Nu există oameni identici din toate punctele de vedere, prin urmare, nu văd cum ar putea exista o imagine universală a frumuseţii. Ce e frumos pentru unul, poate fi urât pentru altul.

Ce am vrut să spun e că oamenii ar trebui să se mai tempereze şi să fie mai atenţi cui şi cum fac complimente. Doar pentru că ai fost înzestrat cu darul vorbirii, nu înseamnă că trebuie să faci abuz de el când nu e nevoie. Dacă oamenii ar învăţa să vorbească ce, cum şi când trebuie, dacă ar fi mai atenţi la ce e adevărat şi ce nu, nu ne-am mai confrunta cu atâtea neînţelegeri, nu ar exista oameni cu o părere prea bună sau prea rea despre ei înşişi. Când unui om i se repetă de multe ori ceva, ajunge să creadă acel lucru. Deci ai grijă data viitoare când deschizi gura. Chiar vrei să se creadă ceea ce ai de gând să spui?

iReal.

Valuri... Sunt atât de însetată de mare încât acum am şi impresia că aud valuri.
Nisip... Parcă aş dormi pe nisip. Şi e cineva lângă mine...
Marea. Deschid ochii şi îmi revine totul în minte. Sunt la mare. Şi tu, iubitul meu, eşti lângă mine.

Am ajuns azi-noapte târziu, pe la două. Eram atât de fericită că mă aflu aici, încât ţi-am zis că vreau să facem imediat baie şi apoi să dormim sub stele. Tu ai fost surprins să auzi asta de la mine. În mod normal mi-aş fi făcut griji că nu avem unde să stăm, că mai e mult până dimineaţă. Tocmai de asta ai fost şi de acord, fiindcă ştii că nu fac aşa ceva în fiecare zi; nu mă hotărăsc de pe o zi pe alta să plec de acasă, să-i las pe ai mei strigând în urmă: "Nu pleci nicăieri cu ăla!". Dar ştii... nu-mi mai pasă. Te am pe tine, am marea la doi paşi, am câteva zile în care nu o să mă gândesc decât la prezent.
Ne-am lăsat aseară bagajele la mal şi am alergat spre apă, aproape îmbrăcaţi, cum am coborât din tren. Briza mă îmbia de la sute de metri depărtare şi când am auzit valurile clocotind cu mânie, încercând să spargă ţărmul, nu am mai ştiut altceva. Trebuia să ajung acolo... Şi am devenit una cu apa când valurile se izbeau de corpul meu tremurând. Apoi te-ai apropiat şi m-ai sărutat, cu buzele sărate, cu hainele ude, ne-am contopit, am fost un singur trup, purtat de valuri, legănat înainte-înapoi în liniştea nopţii acompaniată de susurul greierilor.
Oboseala ne-a învins până la urmă. Aproape 8 ore într-un tren mizerabil şi sufocant pot năuci pe oricine. Baia ne-a curăţat însă de dezgust şi a instalat în oasele noastre o oboseală caldă, urmată curând de somn.
Aerul rece şi primele raze ale soarelui m-au făcut să mă trezesc. Tu încă dormi. Şi sforăi. Iar părul din nas ţi se mişcă. Cum de în noaptea asta nu m-a deranjat sforăitul tău? Presupun că eram beată de încântare şi prea obosită. Ah... e perfect! E un vis? Nu, nu e vis. Tu eşti cât se poate de real, întins pe nisipul moale, cu rucsacul sub cap. La fel şi nisipul dintre degetele mele, care acum e rece; iar părul încă mi-e umed de azi-noapte, când ne-am bălăcit. Deci e adevărat. Pot să mă bucur. Poate că până la urmă îmi este permis şi mie să aflu cum se simte fericirea deplină.

Te mişti şi tu. Ai deschis ochii. Bună dimineaţa, dragul meu. Ţi-am zis ce ochi mari faci când te trezeşti? Mă săruţi uşor şi privim amândoi răsăritul...

"Zi-mi că o să fim fericiţi zilele astea."
"Îţi promit, draga mea!"

Noapte de primăvară.

Luna mai a adus cu ea o haină nouă pentru natura moartă răsărită din iarna ce a trecut. Podoabele vii sunt miile de flori care întruchipează sufletul fiecărei plante, împărţind veselia lor în tot ţinutul, în inima fiecărui om.

Apusul soarelui poartă în urma lui un fior rece ce te cuprinde atunci când ultima rază de soare se ascunde la orizont şi împrospătează mireasma naturii. Cerul, senin acum, descoperă miliardele de lumânări albe agăţate pentru a veghea asupra întregii lumi pe timpul nopţii, perdea înstelată care a luat locul norilor ameninţători de ninsoare. Iar cântecul greierilor e atât de liniştitor.

Noaptea are un mister. Mulţimile de flori albe şi roz ale copacilor ascund printre ele fantasmele trecutului. Admirând imaginea naturii la lumina lunii, într-o noapte liniştită şi senină de primăvară, ţi se poate întâmpla să zăreşti un pom care parcă nu era în acelaşi loc mai înainte. O umbră ciudată, o rază de lumină care pare desprinsă din poveştile magice cu zâne. De fapt, ţi se pare. Frumuseţea naturii te face să visezi şi să-ţi imaginezi mai mult sau chiar să-ţi aminteşti ceva asemănător acelui peisaj magnific, să confunzi o rază pală de lumină cu un colţ din copilărie. Îţi aminteşti cum era când abia cunoşteai lumea şi te fascina fiecare lucru nou, ca apoi să te plictiseşti de el. Când o întrebai pe mama de ce e cerul albastru, de ce înfloresc copacii, de ce e aşa şi nu invers. Ea te lua în braţe, îţi explica calm sau îţi spunea că "o să înţelegi când o să fii mare". Cât ai urât fraza asta, cât de mult îţi doreai să creşti mai repede, să ştii tot.

Dar apar şi momentele petrecute cu bunica, femeia bătrână care te certa când făceai prostioare, când mâncai prea multe dulciuri. Protectoarea ta. Te apăra când ai tăi te certau; ce rău te simţeai atunci fiindcă mai devreme te-ai enervat şi ai ţipat la ea când ţi-a spus să mănânci tot din farfurie. Şi acum ai da orice să fie lângă tine, să te răsfeţe, să te tachineze. Parcă o vezi măturând prin curte, hrănind puişorii... Ah, dacă ai putea să o mai vezi câteva clipe, să o strângi în braţe, să-i mulţumeşti.

Imaginile din trecut se pierd în ceaţă şi sunt înlocuite încet de imaginea prezentului. Lumina nopţii pare a fi dată de flori şi nu de lună, un fior rece te înconjoară, melancolia te cuprinde, iar noaptea devine sursă a liniştii sufleteşti, dar şi a tulburării generată de fantasmele trecutului. Mereu vor fi acolo, dar nu sunt decât o amintire. Nu te mai ajută cu nimic acum.

(E mai pentru că am început să scriu asta prin primăvară, acum 2 sau 3 ani şi am dat peste ea zilele astea.)