ceva

Ma uit si ma gandesc si iar ma uit. Nu stiu ce sa cred, nu mai am incredere in oameni si e greu sa traiesti asa.
Simt ca imi pasa prea mult, sunt prea sensibila, si ma astept ca macar unele persoane din viata mea sa ma trateze asa cum cred ca merit. Nu stiu, nu stiu nimic...
De ce? De ce nu pot citi ganduri? Daca as sti ce simte pentru mine as fi linistita, dar presupun ca nu ar mai avea niciun farmec. Parca as avea iar 14 ani. Mi-e somn si imi vine sa plang si vreau sa intru intr-un vis din care sa nu ma mai trezesc; un vis in care eu sunt tot pentru el si el e tot pentru mine. Sentimentele sunt greu de perceput, greu de aratat, greu de inteles. Tot ce vrei e sa fii sigura ca tu insemni ceva pentru cineva, ca nu esti invizibil, ca cineva se gandeste la tine. Dar cum? E imposibil.
Ma simt neputincioasa si lipsita de orice motivatie. Sunt satula sa trag de oameni, mi s-a acrit de tot. Mereu sunt in plus, mereu e ceva sau cineva mai important, nu-mi gasesc locul si simt ca nu o sa-l gasesc niciodata. Ce simplu ar fi daca nu as avea sentimente si nu mi-ar pasa. Dar pot? Nu, normal ca nu. Totul e un mare rahat; imi doresc sa nu fi existat, sa nu fi cunoscut lumea asta nenorocita.

Incertitudinea ma va ucide.

Joi după-amiază.

Perdeaua dansează după vânt, dar am impresia că se mişcă pe melodia asta care creează dependenţă. Cred că e singura despre care pot spune că e preferata mea. Eu, care înainte nu puteam să-mi aleg nici culoarea preferată. Da, m-am schimbat.

Parcă aş pluti  spre norii grei de ploaie care se tot învârt de vreo două ore în jurul caselor din sat. Să ajung acolo, între stropii de apă, să mă răcoresc după zăpuşeala de astăzi. Un aer uşor rece, mirosind a ud trece printre crengile copacilor şi deasupra pământului. Visez cu ochii deschişi. Aş putea sta aşa la nesfârşit, ascultând-o pe Sia cu piesa asta care te deconectează complet de la realitate. Şi gândindu-mă la nimic.

Pentru ce se agita tata aşa tare când a ajuns acasă? Ţipa la mine de parcă nu ştia că puţin îmi pasă de animalele alea. Asta nu e lumea în care trăiesc. Sunt cu mult deasupra nimicurilor ăstora care nu mă impresionează cu nimic. Sunt departe de mentalitatea lui şi lumea mea nu are nimic de-a face cu cea în care a crescut el. Ar trebui să se întoarcă acolo şi să dea ordine pădurii în care a copilărit.

Se întunecă şi îndată trebuie să aprind veioza ca să mai pot scrie. Am teză la mate mâine. Şi în curând şi bac.

Unii cred, citindu-mi postările, că sunt mereu tristă sau deprimată. Sunt momente prin care trece orice om, mai bune, mai rele. Nu ştiu de ce mie îmi place să scriu ce simt când sunt supărată, dezamăgită, nervoasă. Probabil aşa mă descarc şi mă simt mai bine după. E ca şi cum o bucată de hârtie sau o pagină de internet sunt mai interesate de ce mi se întâmplă. Oamenii au fiecare problemele lor, nu se gândesc mereu la mine.

Dar asta nu îneamnă că sunt deprimată. Sunt de obicei cu capul în nori, indiferentă la ce se întâmplă în jurul meu.

Fericirea mea stă în lucruri mărunte. Cei care mă cunosc ştiu că zâmbesc destul de des, sunt veselă, dar asta e aşa, o stare de suprafaţă care trece repede. Nu am simţit de mult împlinirea aceea, fericirea deplină de care se vorbeşte. De fapt, nu ştiu dacă am simţit-o vreodată.

Chiar m-am schimbat. Uite numai cum arată biroul ăsta. Când mai vedeai aşa dezordine la mine înainte? Şi totuşi nu mai plouă. Norii ăştia doar se dau mari în faţa mea. Ar trebui să recapitulez ceva la mate.

Soulmates never die… nu i-a zis nimeni tipului ăstuia de la Placebo că nu există aşa ceva?