Atââât!

     Simţi cum fiecare particulă din corpul tău vrea să iasă din lanţul în care este prinsă: să sară, să alerge pe câmpurile visării, să ţipe de bucurie! Energia asta pe care o ai nu te lasă să stai liniştită nicio clipă; parcă trebuie să împărtăşeşti tuturor bucuria ta, nu vrei să vezi decât feţe mulţumite, zâmbitoare şi atât. Şi e un sentiment atât de frumos. A trecut un timp, cam mult timp de fapt, de când nu ai mai simţit asta, încât nu-ţi vine să crezi că ţi se întâmplă ţie.
      Fericirea îţi inundă sufletul şi încă dă pe dinafară. Fiori, vise, nelinişte... Au apărut toate deodată. Şi au fost de-ajuns câteva întâlniri scurte şi sinceritatea reciprocă, atât. Ai simţit ceva de la început. Nu te aşteptai ca lucrurile să meargă mai departe, dar acum eşti sigură de alegerea pe care ai făcut-o. Un simplu mesaj de genul "Neaţa!" sau "Hey!" e suficient ca să îţi lumineze o zi întreagă, dacă e de la el. Ca să nu mai vorbeşti de cele în care îţi spune ce simte pentru tine, aşa, în modul lui mai reţinut de a se exprima. Când vezi cum se uită la tine cu ochii aceia atât de frumoşi... Oare ce culoare au? Niciodată nu ai reţinut asta la o persoană. Data viitoare când îl vezi trebuie neapărat să reţii culoarea ochilor lui înainte să te pierzi în ei! Şi normal că uiţi de asta, şi te trezeşti iar după ce vă întâlniţi că tot nu ştii. Nu poţi să crezi că deşi are un astfel de efect asupra ta, de a te înnebuni pur şi simplu, tu nu ştii un lucru atât de simplu ca nuanţa ochilor lui. Zăpăcită şi visătoare ca-ntotdeauna!...
          But when he smiles... you know he smiles 'cause he likes just the way you are. Norocoasă! Ăsta să fie cuvântul? Norocoasă, tu, care aveai impresia că nimic nu merge bine şi că nu ai niciun rost? Acum ştii că îţi sunt de ajuns remarcile unei persoane ca să nu mai cazi în extrema aia. Şi e special tocmai fiindcă e opusul tuturor băieţilor nice pe care i-ai întâlnit înainte. E sursa de putere şi încredere de care aveai nevoie, e cel care te ajută chiar fără să vrea să te cunoşti mai bine pe tine însăţi; e cel care stinge ţigara atunci când apari tu chiar dacă îi spui că nu te deranjează; e cel care te enervează că e prea înalt ca să ajungi la el din picioare. E cel care nu te judecă, orice ai face; încearcă doar să te înţeleagă. E cel de care te temi că într-o zi va trebui să te desparţi oricare ar fi motivul şi îţi doreşti să rămâneţi blocaţi amândoi într-o clipă care să se prelungească la infinit, ca acea zi nefastă să nu mai aibă rost.
      E fericire şi împlinire şi zâmbet, secundă, nemurire, tot şi atât!...

Prea mult?

     Când ai doar 5-6 ani şi îi auzi pe adulţi vorbind despre lucrurile cu care se confruntă, nu te gândeşti că aşa o să ajungi şi tu. Tot ce ştii e că vrei sa fii "mare" ca să ai banii tăi, să poti să faci ce vrei. Nu conştientizezi faptul că libertatea aduce de la sine şi o responsabilitate uriaşă. Când începi să vezi cu ochii tăi ce înseamnă să ai responsabilităţi, îţi dai seama că, de fapt, fiind copil ai libertatea maximă. Când eşti copil, dacă spui sau faci ceva greşit ţi se spune că nu e bine, mai primeşti o pedeapsă din când în când, dar lumea uită imediat greşeala ta. Nu îţi poartă nimeni pică, nu-ţi vrea nimeni răul, nu te urăşte nimeni, poţi să te joci cât vrei, oamenii nu au aşteptări de la tine.
      Pe măsură ce creşti, devii tot mai responsabil de faptele şi vorbele tale. Pe măsură ce creşti tu creşte şi numărul celor care îţi vor răul, care te vorbesc pe la spate şi încearcă să-ţi pună piedici în drum. Pe măsură ce înveţi mai multe lucruri, îţi dai seama câte lucruri pe care nu le ştii mai există încă. Şi pe măsură ce te apropii de maturitatea aceea mult dorită şi aşteptată în copilărie, devii tot mai independent, eşti lăsat să iei singur deciziile care te privesc, şi chiar şi unele care îi privesc pe alţii. Asta înainte chiar să îti dai seama în ce punct ai ajuns. Când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa, să hotărăşti singur ce e bine pentru tine, începi să-ţi doreşti să fii iar copil. Ai uitat (sau ai descoperit ca nu există) motivele pentru care, cu ani în urmă, îţi doreai să fii mare, deştept, să faci lucruri pe care numai "oamenii mari" pot să le facă. Acum ai descoperit că responsabilităţile, grijile, problemele sunt de asemenea lucruri de "oameni mari". Dar nu asta îţi doreai. Ai vrut doar să fii liber.
      Eşti mare acum. Dar eşti liber? Libertatea pe care ţi-o imaginai când erai copil este reală? Şi dacă da, te face fericit? Sau a devenit ceva de nesuportat? Uneori când ai prea multă libertate, nu ştii ce să faci cu ea; ajungi să îţi doreşti să-ţi dicteze cineva ce să faci, să nu fii nevoit să acţionezi singur. Şi sunt atâtea chestii care îţi bântuie gândurile. Cum e mai OK să procedezi? Ce alegere să faci când nu eşti sigur pe tine? Şi mai ştii şi că lumea are aşteptări de la tine... Ha!, lumea. Îţi vine să-i trimiţi la naiba pe toţi, să-ţi iei nişte lucruri şi să pleci. Să mergi, să nu te mai opreşti, să te îndepărtezi de povara asta apăsătoare. Ce simplu ar fi! Simplu, dar practic imposibil. Trebuie să te hotărăşti, să iei o decizie, chiar dacă nu e cea mai bună. Timpul nu stă în loc, nu te aşteaptă chiar dacă ţi-ai dori tu să se oprească sau măcar să curgă mai încet. Nici nu se întoarce la zilele în care erai un copil inocent.
      Cât de relative sunt toate lucrurile: timpul, binele, răul, sentimentele... Depinde de tine dacă eşti pregătit să vezi partea bună a lucrurilor, să mergi mai departe şi să laşi trecutul în urmă.