Christmas lights

:

.

All the same

Sunt atâtea gânduri în mintea mea, încât simt nevoia 

să fac ceva ca să scap de ele. Poate dacă le scriu, o să-mi fie mai uşor. 

Tot timpul sunt asaltată de întrebări, sunt aşa de multe lucruri 

pe care aş vrea să le ştiu şi să le înţeleg, dar

îmi dau seama că nu am cum să le ştiu pe toate aşa că mă mulţumesc

cu gândurile mele, cu răspunsuri inventate 

şi speranţe deşarte. 

Cred că toată viaţa mea a fost construită din

iluzii care s-au năruit rând pe rând. Nu e că nu am avut parte de 

momente fericite, dar uneori simt că toate 

lucrurile pe care le-am făcut şi pe care le fac sunt nesemnificative, 

parcă nimic nu reflectă ceea ce cred, ceea ce simt eu cu adevărat. 

Dar mi-e frică. 

Nu-mi place să recunosc că îmi pasă de ceea ce cred alţii despre mine, 

dar e mai adevărat decât aş putea admite vreodată. 

Tuturor le pasă de ce spune "gura lumii", chiar dacă nu recunosc, 

dar mie a ajuns să-mi pese atât de mult încât 

de fiecare dată când vreau să zic ceva, mă gândesc de zeci de ori 

dacă e bine să o spun sau nu. Nu mai vorbesc, când trebuie să fac ceva. 

Mii de întrebări îmi bombardează creierul:

Cum? Unde? De ce? Când?... 

De ce trebuie să gândesc aşa de mult? De ce nu pot 

pur şi simplu să fac şi să spun ce simt din prima? De ce nu pot 

să schimb asta? Mi-e frică să vorbesc despre mine şi despre 

ce cred pentru că altora li s-ar părea rău sau demodat sau mai ştiu eu cum. 

Urăsc societatea în care trăiesc! Aparenţele contează 

aşa de mult încât cred că majoritatea oamenilor duc o viaţă 

dublă: una când sunt acasă, în familie şi nimeni nu-i judecă pentru ceea ce fac şi

alta când sunt afară, în oraş, în jungla asta neîndurătoare, 

care te taxează pentru orice greşeală, orice gafă... Eu vorbesc... 

Cred că de fiecare dată când mă întâlnesc cu vreo prietenă  

îi bârfesc pe alţii.

Nu mai suport lumea asta în care trăiesc! 

De ce nu m-am născut cu vreo sută, două de ani în urmă 

când ţi se aranja viaţa chiar dinainte să te naşti? Părinţii te măritau 

cu cine voiau ei şi apoi trebuia doar să  fii o mamă şi o soţie bună şi 

să asculţi de soţul tău. 

Acum totul e aşa de complicat. 

Eşti lăsată să alegi, mulţi îţi spun să 

"faci ce vrei", dar puţini îţi arată ce e bine şi ce e rău, 

ce cale trebuie să urmezi.

It's a first.

Mulţi cred că ştiu ce înseamnă să te îndrăgosteşti, să iubeşti, să suferi din dragoste. Atunci de ce fac aceleaşi greşeli, de ce nu îi învaţă şi pe ceilalţi să se ferească de iluzii, de suferinţă?...

Poate pentru că fiecare om e special in felul lui, de aceea fiecare poveste de dragoste, fiecare relaţie este diferită.
Cine nu şi-ar dori să fie ferit de dezamăgiri şi de poveşti urâte, de vise spulberate? Nu putem prevedea viitorul. Viitorul este un lucru despre care se discută în exces, după părerea mea. Lumea e preocupată cu ceea ce se va întâmpla mâine, poimâine, peste o luna, peste ani şi uită să trăiască azi. 

Ce contează ce-o să se întâmple mâine?! Tu trăieşti azi! 

 

Aşa că cel mai bine ar fi să-ţi trăieşti propria poveste de dragoste, să nu te

gândeşti că mâine cineva nu te va mai iubi 

că vei afla că nici nu te-a iubit sau orice altceva.

Toţi trecem prin asta şi...  trecem peste într-un final,

 chiar dacă rămâne o amintire în sufletele noastre.

Atât timp cât eşti fericit si îi faci şi pe alţii fericiţi totul este bine. Nu contează cum,

nu contează unde. Lumea asta are nevoie de oameni fericiţi, de 

zâmbete şi veselie.